Articol scris de Iulia.

…

Băi copii, io uneori am impresia că Universul îmi trimite diverse semne, pe care eu însă aleg să le ignor cu grație.

De ce zic asta? Păi să vedeți. Mai zilele trecute, cred că Universul a decis să îmi comunice faptul că cam pilesc excesiv de mult ș-ar trebui s-o las mai moale.

Da cum beutura-i temelie, sper că vă e clar că am ales să ignor toate aceste semne.

Dar mai bine vă povestesc ce și cum ș-apoi îmi ziceți voi dacă a) e cazul să mă las de beut sau b) e cazul să beu în continuare, ba chiar oleacă mai mult, că atunci măcar aș avea justificare pentru halucinația asta cu semnele Universului.

Totul a început într-o banală zi de aprilie, când veneam eu așa, pâș-pâș spre casă. Era una din zilele alea (nu știu dacă vă mai amintiți, că la ce frigu dracului e acu, par un vis frumos și îndepărtat…) caaaalde și plăcute, cu soare și nici un fir de nor pe cerul albastru.

Și cum veneam eu așa pâș-pâș spre casă, îmi amintesc că aveam de vorbit o vorbă cu vecina mea din capu satului. Așa că o sun prompt și îi zic că mă opresc pe la ea în drum spre domiciliul propriu.

Și cum sunt o vecină de treabă, zic să o întreb dacă are cumva nevoie de ceva de pe la aprozarul sătesc sau de pe la alt comerciant din zonă.

Și cum ea e la rândul ei o vecină la fel de de treabă, zice:

– Păi dacă tot treci pe aici, nu bei ș-o bere?

– Beau, dacă ai fără alcool (că deh, eram cu mașina).

– N-am, da dacă tot ești pe drum, oprește tu și ia una! Și dacă tot iei, mai ia și una normală pentru mine!

Așa musafir să tot fiu, n-am ce comenta :)) Ceea ce am și executat – adică n-am comentat, am oprit la magazinul sătesc, am luat 2 beri și am mers în vizită.

Opresc mașina în fața porții vecinilor, înșfac cele 2 beri așezate la îndemână pe scaunul din dreapta, iar când mă dau jos din mașină, face dracu o ghidușie și scap una din beri pe jos, pe pietriș.

Care bere, firește, bubuie și mă fericește cu un duș rece, pe mine, precum și portiera mea cea deschisă, o juma din scaunul șoferului și o bună parte din prag, chedere și ce-o mai fi nimerit mini-gheizerul izbucnit pe nepusă masă din doza buclucașă.

Înjur printre dinți, adun rămășițele răposatei beri de pe jos, îmi văd de treabă.

Ajung acasă, mă apuc să dau cu cârpa prin mașină, să frec, să șterg și să curăț pe cât posibil dezastrul, ca să nu-mi pută mașina precum birtul sătesc.

A doua zi, mă duc la cumpărături. Târguiesc cele necesare și zic, hai să iau și vreo 2 beri – dacă de aia din ziua anterioară nu avusesem noroc.

De data asta, Bahus părea însă să-și fi îndreptat privirea binevoitoare înspre mine, așa că găsesc în frigider la megaimaj fix 4 beri reci-recișoare*, înconjurate grijului de țipla care le găzduise odinioară împreună cu alte 2 surate, achiziționate însă evident în prealabil de alt însetat.

Zic în sinea mea, numa bine c-au rămas așa, în țiplă, că-s mai ușor de cărat și nici nu se bălăbăne prin plasă, să ajung cu ele gata agitate acasă.

*paranteză: m-am bucurat ca ursul la miere pentru că la megaimajul de la noi din comună se practică ceva discriminare și rareori găsesc la frigider berea pe care-o bem noi. De obicei aia e la raft, iar frigiderul geme de Corone și alte beshini de care eu nu mă ating nici moartă. Închidem paranteza.

Plătesc, plec. Pun cumpărăturile în mașină, pe jos, pe podeaua dintre banchetă și spătarele scaunelor din față. Nu le pun în portbagaj, ca creștinu botezat, pentru că în portbagaj aveam cătzaua, căci tocmai ce fusesem cu ea la plimbare.

Ajung acasă, descarc cătzaua, intru în casă să fac un pipi rapid că-mi bubuia vezica, mă întorc la mașină să descarc cumpărăturile.

Deschid portiera, mă izbește un damf de cârciumă de cea mai joasă speță. Bombăn în sinea mea că probabil n-am fost prea temeinică ieri la curățat urmele de bere explodată.

Dar apoi, pentru o fracțiune de secundă, mă întreb cum naiba de până mai adineauri nu mai puțise a bere, iar acu a reapărut mirosul?!?

Nu apuc să îmi duc gândul la capăt, că îmi primesc răspunsul în mod rapid și nedorit: când iau plasa de mega de pe jos, văd că din ea se scurge alene ceva lichid.

O scot cu totul din mașină și mă zgâiesc în interior, în timp ce lichidul rece îmi picură pe papuci. Văd pâinea și bananele lu fi-miu cum plutesc leneș într-o băltuță destul de consistentă. De bere, firește.

Sudui mai ceva ca un bucureștean prins în trafic într-o zi cu ploaie când ardeleanul din fața lui nu pornește în nanosecunda în care s-a făcut verde și mă apuc să evaluez pagubele și să curăț pe cât posibil dezastrul.

Mă trezesc însă pe mâini cu un adevărat mister. Și cu bere, firește. Dar aici este misterul. Băi, vă jur că nici eu, nici Fritz nu am reușit să ne dăm seama de unde dracu provenea berea aia care băltea în plasă și în mașina mea.

Adică e clar de unde venea – de la una din dozele de bere. Pe care, analizând-o îndeaproape, am găsit-o mai flască decât un ciorap ud. Însă cu toate astea, nu prezenta nici un semn de daună. Recte, nu avea nici o găurică, nici o fisură, nimica nimicuța! Ioc! Zero!

Am inspectat-o amândoi de-au luat-o dracii, mai aveam un pic și îi făceam necropsia la microscop, și n-am reușit să ne dăm seama cum și pe unde se scursese berea din afurisita de doză. Mister curat, vă zic!

A treia zi, după Scripturi. Se face seară, hrănim toate ființele care depind de noi, le culcăm pe cele care necesită asistență în acest sens, ajungem să ne punem pe canapea, să ne felicităm că a mai trecut o zi în care am reușit să rămânem cu toții în viață și concluzionăm că merităm o bere.

Cum din 4 în ziua anterioară rămăseseră 3 și 2 le băusem, ne mai rămăsese una singură. Așa că pe seară, înainte de a venit acasă, am oprit la megaimaj ș-am mai achiziționat încă una.

După cum ziceam – discriminare. Deci nici o bere la rece în frigider. Dar îmi zic în sinea mea că nu e pagubă, ajung acasă și-o bag pe asta în congelator. Numai bine, până terminăm tot ce avem de făcut, e berea fix cum trebuie de rece.

Doar că – și ar fi trebuit să-mi dau seama de asta de când am găsit numai bere caldă la magazin – în ziua aia nu era Bahus de serviciu, ci Murphy, ’i-ar neamu de râs!

Așa că, firește, am pus berea la congelator și acolo a rămas. Până s-a făcut ora de pus pe canapea și beut o bere. Pe care am scos-o din congelator, iar când am deschis-o, m-am trezit cu un șuvoi de bere semi-solid, semi-lichid, care erupea voios din doză pe mine, pe măsuță, canapea, pe podea…

Universule, ’te dreq!