De fiecare dată când mă întâlnesc cu Cabral se întâmplă unul și același lucru: râdem amândoi atât de mult, că pe mine mă iau durerile de ceafă. La propriu.

Iar faza cea mai tare este că asta s-a întâmplat chiar din momentul în care ne-am cunoscut. Habar nu am de ce, dar a fost simpatie reciprocă încă din secunda în care ne-am strâns mâinile. După care am început să râdem și nu ne-am mai oprit niciodată.

Sunt măcar 10 ani de atunci și de fiecare dată când ne regăsim pe undeva, după prima jumătate de oră împreună, la mine deja încep durerile de ceafă.

Iar când suntem în grup mare, cum se întâmplă acum, mai facem și mișto unul de celălalt ori de câte ori avem ocazia. El face glume despre „bătrâni” sau „grași”, iar eu, evident și previzibil, despre „negri”.

E o plăcere să te uiți la fețele oamenilor care nu cunosc relația dintre noi când au loc primele schimburi de replici. E așa un fel se stupoare combinată cu convingerea că mai mult ca sigur urmează să ne luăm la bătaie. Abia după ce se prind cum stă treaba le trece și apare dezamăgirea: „aaa, păi ăștia doi sunt prieteni.”. Cam așa reacționează toată lumea din preajma noastră.

Nu și Mara, oameni buni, nu și Mara. De șase zile de când suntem în Cars And Roads, Mara n-a contenit să stea cu gura pe mine când începea Cabral cu miștourile. Pentru că da, în 90% din cazuri, el începe, el ridică la fileu, eu îi servesc doar replicile.

Paranteză: noi avem în tur stații de emisie-recepție, fără ele e practic imposibil să coordonezi 8 mașini și 18 oameni. Am închis paranteza.

Ei bine, cum începea ăla pe stație cu glumele de genul „atenție la albine, c-ați văzut ce s-a umflat Vasilescu”, începea și Mara: „dar mai potolește-te”… „lasă omul în pace”… „poate se supără”… „Mihai, nu e ok ce faci” și altele de același gen, de nu mai aveam niciun chef să mă bag în joaca omului.

Șase zile doar asta am auzit, prieteni, șase zile. Dar toate astea au luat sfârșit aseară, la restaurant, când n-am mai rezistat și i-am spus lui Cabral (eram la aceeași masă) cum stau lucrurile. Că Mara nu înțelege stilul nostru de a face mișto unul de celălalt și este terifiată de gândul că s-ar putea supăra de la glumele mele cu „negri”.

Moment în care Cabral se oprește din mâncat:

– Deci de-aia nu-mi răspundea ăsta la nimic, de-am crezut că are o problemă cu mine. I-am zis si Andreei că nu știu ce e cu Vasilescu de e așa pasiv.

Și dă-i și explică-i Marei că noi ăștia suntem, asta facem și asta vom face de fiecare dată când ne vom întâlni. Că vom râde și-l vom tăvăli pe celălalt cum putem mai bine, că dacă mă vede că nu mai fac asta interpretează că sunt supărat pe el sau am pățit ceva.

Altă paranteză. Voi n-aveți de unde să știți, dar Cabral mă sună uneori și nu zice nimic, doar râde câteva minute. Iar eu staaau în telefon și-l ascult cum râde. Abia după ce-i trece criza de râs, îmi explică de la ce s-a luat. Sau mă sună de pe un număr pe care nu-l cunosc, își schimbă vocea și se dă drept curier. De două ori m-a făcut să aștept ca prostu’ în fața casei. Nfine…

Cert este că până la urmă a făcut-o pe Mara să înțeleagă cum stau lucrurile și să se liniștească.

Fraților, nici zece minute nu trecuseră de la toate astea, când l-am rugat pe Cabral la masă:

– Dă-mi și mie pâinea aia, pls.

La care, out of nowhere, se aude vocea Marei:

– Ai ajuns să iei pâine de la negri?

Prieteni, lăsați că literalmente m-am scurs sub masă de râs, dar ar fi meritat să vedeți în ce hal a putut să râdă Cabral.

P.S. Îmi pare rău, știu că gluma ar fi fost mult mai tare dacă ar fi avut doar ultima parte. Dar din cauza vremurilor pe care le trăim, am fost nevoit să explic contextul și cum de-mi permit eu glume d-astea cu Cabral. Nu de alta, dar la atâta plolitcăl corectnăs, aș fi riscat să fiu linșat în piața publică.