Articol scris de Iulia.

…

Vremurile erau prin Paleoliticul târziu. Adică prin vremea când frecventam cursurile faimoasei facultăți cu bila în vârf de acoperiș (cine nu știe legenda bilei de pe ASE, s-o caute pe gugăl, deși nu cred că e careva să nu fi auzit încă de ea). Care bilă e bine-mersi tot la locul ei până în zilele noastre.

Dar nu despre bila ASE-ului vă povestesc eu azi, ci despre cum m-am făcut de rahat într-o zi de iarnă, într-un magazin din Brașov.

Dacă nu mă înșală memoria, cred că era vorba despre magazinul de blugi Diesel, situat la vremea aia fix pă centru, pe strada Mureșenilor.

Ziceam așadar că era iarnă. Pe la începutul căreia, am constatat că garderoba mea înregistrează următoarele lipsuri: niscai mergători adecvați atât pentru zloata de București, cât și pentru frigurile de Brașov, precum și niscai izmene dă blug, că ăia reprezentau uniforma mea la vremea aia.

Aici trebuie să fac o mică precizare: erau vremurile în care o pereche de blugi care să îmi cuprindă mie toată impunătoarea ființă necesitau cam tot atâta material cât ar fi fost necesar pentru crearea unui cort de circ de mai mici dimensiuni.

Și să deie dracii dacă în vremurile alea găseai prin magazine și alte mărimi în afară de mărimea „coadă de mătură” sau variațiunile „coadă de topor” sau „biscuite-n dungă”. Așadar, nu exagerez deloc dacă spun că găsirea unei perechi de blugi de dimensiuni cel puțin colosale reprezenta o reală provocare.

Revenind la lipsurile din garderoba mea, cu umblătorii am rezolvat-o destul de rapid. Nu mai știu exact unde, dar pe undeva, printr-un magazin, am descoperit o pereche de ghete de care m-am îndrăgostit complet și iremediabil.

Dacă vă întrebați de ce, răspunsul este simplu: erau roșii. Băi, da un roșu din ăla frumos de mureai de dragul lor când te uitai la ele. Lasă că erau din piele întoarsă, deci era clar că o să se facă praf de la mocirla din Capitală, dar mai erau și cu un număr mai mari decât aveam eu nevoie.

Da te pui cu nebuna? Văzut, plăcut, cumpărat. E drept că aduceam destul de bine cu un clovn, că mna, pentru că îmi erau un pic mari, li se cam ridica oleacă vârful în sus când mergeam. Și probabil nici culoarea nu era de neglijat în tabloul general. Dar cui dracu îi păsa? Aveam io ciubote roșii ca focu, să nu mă ocolească norocu? Aveam!

Și în plus, ținând cont de faptul că pe vremea aia era mai ușor să mă sari, decât să mă ocolești, faptul că aveam niște încălțări ridicole chiar era neglijabil.

Boooon. Rezolvasem deci cu încălțările, mai rămânea spinoasa problemă a blugilor. Așa că vin eu într-un week-end acasă și mă ia mama de-o șulfă și zice „Hai să mergem la magazinul ăla de pe Mureșenilor, c-am intrat eu zilele trecute acolo și aveau muuulte mărimi” (draga de ea, încercând să fie plină de tact și să nu zică direct că aveau și mărimea elefant supraponderal).

Mergem deci la magazinul de pe Mureșenilor. Bântuim o vreme printre rafturi, aleg eu vreo 3-4 modele de izmene din cele la care era disponibilă mărimea cașalot și mă bag în cabina de probă.

Aici tre să mai inserez o paranteză, că deh, așa e când ești bătrân și senil – nu-ți aduci aminte de la bun început tot ce ai de zis. Iarnă fiind, io sufeream de niscai muci și nas înfundat. În plus, dacă e să ne luăm după soțul meu, când vine vorba despre mirosuri neplăcute, am tendința să fiu „porumbel” – adică nu le simt precum un câine de vânătoare, ci mai degrabă abia în momentul în care încep să-mi lăcrimeze ochii de la duhoare.

Închidem paranteza, revenim în cabina de probă.

Mă descalț de frumoasele mele ciubote roșii, dau jos izmenele cu care eram îmbrăcată, încep să mă îndes în prima pereche de blugi aleasă. Nădușeșc, asud, gâfâi, sug burta, apoi a doua burtă, nu mai respir 30 de secunde, reușesc să mă închei.

O chem pe maică-mea să își dea cu părerea. Dă femeia perdeaua de la cabină la o parte, o văd că se clatină și face un pas în spate.

Nu mă gândesc la nimic rău, ci doar că nu poate cuprinde cu privirea toată enorma-mi frumusețe. Mai mult enormă, decât frumusețe, dar în fine…

Discutăm, dezbatem, zic să trec la următoarea pereche. Mă dezghioc cu greu din nădragii în care mă îndesasem împotriva voinței lor, mi se duce culoarea violacee, provocată de lipsa oxigenului, încep procedura de îndesare în a doua pereche.

La un moment dat, simt o briză rece pe la picioare. Reușesc să mă storc pe toate părțile suficient încât să intru cu chiu, cu vai în a doua pereche de pantaloni, o chem iar pe maică-mea. Vine, dă perdeaua la o parte, identific sursa brizei – duduile de la magazin deschiseseră ușa laaaarg, în ciuda faptului că afară era un zgribăul dracului.

Io, bucuroasă nevoie mare, că na, asuzi grav când încerci să îndeși material de poliș într-un maț de cârnat sticks.

Dau să mai stau la dezbateri cu maică-mea, da începe asta să mă zorească mai mult sau mai puțin pe față, că hai soro, ia-i p-ăștia, că-ți vin bine, lasă, ce să mai probezi încă enșpe perechi, oricum sunt toți la fel, hai să-i luăm p-ăștia și să mergem, că oricum ne așteaptă tac-tu să mâncăm și așa mai departe.

Ridic din umeri a pagubă, că până la urmă avea dreptate – la dimensiunile alea trebuia să fiu recunoscătoare că găsisem ceva care-mi oprea numai parțial circulația și nu mă făcea să leșin direct.

Așa că mă apuc să mă extrag din nădragii probați și să revin în ăia cu care venisem eu îmbrăcată de acasă. Între timp, în magazin se făcuse friguleț de-a dreptul. Cu toate astea, don’șoarele vânzătoare făceau ce făceau și-și tot căutau de drum prin preajma ușii laaaaarg deschise.

Nu mi-am pus eu prea multe întrebări, preocupată fiind să mă îmbrac și să-mi trag apoi ghetele în picioare. Nu de alta, da maică-mea parcă zisese ceva de mers la masă și deja creierul meu – amplasat în stomac la vremea aia – nu prea mai era în stare să proceseze multe alte informații suplimentare.

Băbăieți și fete. Și când m-am aplecat să-mi trag în picioare prima gheată, m-a izbit. Bă, da m-a izbit de era să cad direct în cur. Posibil chiar să fi căzut și să nu-mi mai amintesc, date fiind circumstanțele.

Băi fraților. Candeau ghetele alea de începuse să se scorojească varul de pe pereții cabinei de probă. Puțeau de ar fi putut fi folosite cu ușurință ca armă de distrugere în masă deasupra Chinei. Și tot ar mai fi rămas ceva putoare. Puțeau de-ți lua foc auzul și rămâneai fără voce, puțeau de-ți ardeau plămânii și ți-ai fi dat o mână și un picior ca să îți dea cineva atunci, pe loc, un sconcs în curul căruia să îți bagi nasul, numai să nu mai simți putoarea aia.

Că pe lângă faptul că erau din piele întoarsă, aparent aveau o căptușeală din cele mai sintetice posibil. Una care ar fi vrut să imite un fel de blăniță, dar care nu a reușit decât să se împută atât de rău că nici până în ziua de azi nu știu cum dracu de nu mi-au putrezit picioarele în ele.

Băi, puțeau de ar fi făcut de rușine orice groapă de gunoi, orice combinație de duhori fetide și mortale pe care v-ați putea-o închipui în cele mai crunte coșmaruri ale voastre. Puțeau de se făcuse și în fața ușii magazinului, pe stradă, un norișor verde, chimic, așa.

După ce am realizat magnitudinea catastrofei, după ce am înțeles rostul ușii deschise și foiala bietelor dudui prin zona pe unde pătrundea o urmă de aer proaspăt, de care se agățau cu disperarea cu care se agață un naufragiat de-o crenguță care plutește pe valuri, după ce am priceput de ce mă privea maică-mea așa, de la distanță, nu vreți să știți cam cu ce viteză am plătit și am zbughit-o de acolo.

N-aș fi crezut nici eu însămi că-s capabilă de așa viteză, la respectabilele dimensiuni pe care le dețineam, dar am simțit că în momentul ăla am 2 variante: fac cumva să mă înghită pământul sau mă rostogolesc de acolo la viteză maximă.

Numai că varianta cu înghițitul de către pământ parcă nu-mi prea surâdea, că ar fi însemnat să mă înghită același pământ care, mai mult ca sigur, fusese contaminat deja cu odioasa miasmă. Așa că mi-am luat avânt și dusă am fost, cu maică-mea alergând după mine, mai să leșine de râs, odată ce a apucat să iasă la aer proaspăt și să-și revină după șocul toxic prin care tocmai trecuse.

Acu, cum dracu se face că n-am simțit din prima grozăvia care se petrecea la picioarele mele, n-aș ști să vă zic nici până în ziua de azi. Ori că efectiv sunt io porumbel și simțul meu olfactiv e grav afectat, ori c-o fi fost combinația între niscai muci și faptul că nu prea respiram, ca să reușesc să mă înghesui în blugii ăia de-i probam… naiba știe.

Ce e cert e că, odată ajunsă acasă, mama m-a pus să mă descalț în curte, a luat vreo 3 perechi de mănuși de menaj d-alea groasele, plus o pereche de mănuși de sudură, și le-a tras peste mâini, și-a pus masca de gaze de la bunicu din garaj, a luat vreo 468 de saci de gunoi d-ăia groșii și a îndesat armele chimice în ei, făcând la gura fiecărui sac în parte câte un nod marinăresc.

După care a scos coletul ucigaș în fața porții, de frică să nu cumva să înceapă să crape pereții ori fundația casei dacă cumva ar fi reușit să evadeze Duhoarea.

Iar pe mine m-a sechestrat în baie și nu m-a mai lăsat să ies de acolo decât după ce a urmărit apometrul și a constatat că consumasem măcar 3 metri cubi de apă opărită și după ce a verificat că golisem toate cele 3 sticle de săpun lichid cu care mă înarmase, să fie sigură că mi-am despuțit picioarele cum trebuie și că nu vom avea parte, doamnefere, de Episodul 2 – Întoarcerea Duhorii.

Mai are rost să vă mai spun că magazinul Diesel de pe Mureșenilor, din Brașov, s-a închis la scurt timp după această afacere? N-are rost. Oricum era sortit eșecului, nu prea avea dever. Cred că era zona de vină, sau ceva…

sursa foto: freepik.com