Articol scris de Adriana.

…

4 din 10 copii nu înțeleg un text scris. Aproape jumătate dintre ei, adică. Ei vor termina, totuși, învățământul obligatoriu. Unii ar putea încerca chiar să ajungă și la facultăți. Unii chiar vor reuși, probabil. Și veți auzi apoi de profesori universitari care se iau cu mâinile de cap și fac din primul an de facultate unul remedial.

Din această cauză, sau din altele, mulți vor renunța la cursuri: procent de renunțare în primul an de facultate – 40%. Alții își vor căuta de muncă. Și apoi veți auzi de angajatori care nu găsesc angajați. Normal, angajatorul caută oameni cu competențe deja formate, adică cele pe care ar trebui să le formeze școala.

Nu, angajatorul n-are nici timp, nici bani să formeze competențe de bază – nu vorbim de cele specifice fiecărui obiect de activitate – și nici nu e treaba lui. Treaba lui e să facă bani, să plătească taxe și contribuții sociale, pentru ca școala publică să-i livreze oameni capabili să lucreze.

De ce am ajuns aici și ce e de făcut?

Pentru că nu ne-a păsat, în primul rând. Iar, dacă ne-a păsat, a fost doar pe bucățica noastră, pentru copilul nostru. Am căutat fiecare soluții individuale: școli bune, meditații, cadouri la dirigintă, la directori, etc., fiecare ce-a crezut mai bine, pentru ca al lui să scape. La final, ne-am păcălit cu toții: n-a scăpat niciunul!

Fiecare copil lăsat în urmă în acești 35 de ani trăiește tot alături de noi, aici. E în fiecare om incompetent cu care avem de-a face, e în grobianul care blochează intersecția și apoi te înjură, e în mecanicul auto care nu știe ce are mașina, e în funcționarul public care nu te poate lămuri în problema ta, e în cel care votează pe promisiuni fantasmagorice.

Apoi, pentru că subfinanțarea sistemului atâta vreme i-a obligat pe angajații lui să apeleze la părinți: fondul clasei și fondul școlii au apărut din cauza lipsurilor. Copiii n-au hârtie igienică, n-au cretă, n-au markere, părinții s-au adunat să le cumpere. Apoi, au cerut mai mult.

Dacă ești stakeholder, ai și drepturi, deci trebuie să fi și consultat despre metoda didactică. De aici, ingerințele acceptate de profesori, căci ce să facă? Sigur, ar fi putut să se ducă – și ei și noi, părinții – să ia la rost autoritatea publică. Încă o dată, cea plătită să asigure toate acestea și care nu-și făcea treaba.

Dar, firește, asta se putea termina cu represalii la adresa celor vocali, așa că, mai bine ”capul plecat sabia nu-l taie”.

Fast forward 35 de ani… aici suntem!

Ce e de făcut? Pentru că e evident, sper, că suntem într-o definiție a nebuniei: facem aceleași lucruri în continuare, dar ne așteptăm la rezultate diferite.

Să înceapă să ne pese. De toți copiii, nu doar de ai noștri. Nu doar dacă avem sau nu copii. Pentru că toți copiii de azi formează societatea noastră de mâine.

Să începem să cerem socoteală decidenților. Ei sunt decidenți pentru că noi le-am încredințat această funcție. Pe care o plătim, dar ei trebuie să livreze niște rezultate. Să începem să avem pretenții normale pe banii noștri.

Cred sincer că educația ar trebui tratată ca domeniu care ține de siguranța națională.

Și e esențial ca toți s-o tratăm așa.