M-au întrebat vreo câțiva de pe aici de ce nu mai fac recomandari de filme și seriale. Treabă care, de ce să mint, m-a măgulit un pic. Nu credeam că recomandările mele contează pentru cineva. Dar uite că m-am conformat.

👉 Gangs of Oslo – mini-serie, Netflix

Mi l-a recomandat platforma și-am dat play fără să ezit nicio secundă. Nu de alta, dar am văzut, tot pe Netflix, câteva filme și seriale pe subiectul „gangs” bune de tot. Iar ăsta mai era și cu acțiunea la Oslo, cum să NU dau play?

E slab. Se vrea un fel de „Snabba Cash” sezonul 1 (că al doilea a scârțâit puternic), dar reușește să fie mai slab decât sezonul trei din „Top Boy”.

Acțiune moale și lungită rău. Le ieșea un film de două ore mega-decent, dar ei l-au vrut mini-serie. Păcat de actori, că sunt foarte-foarte buni.

Este a nu știu câta oară când mă întreb cum de reușesc ăștia să găsească actori care în roluri de interlopi duri arată exact ca niște interlopi duri. Gen, dacă-i vezi pe stradă îți vine să traversezi. După care te uiți la „Clanul” și interlopii duri sunt George Ivașcu, Poponeț și George Mihăiță. Da, da, știu, la noi e cu artă și din astea.

Altfel, cel mai palpitant lucru din „Gangs of Oslo” e o greșeală de racord. La filme, „racord” se numește legătura dintre două cadre, două scene consecutive. Probabil știți că două cadre consecutive, din același film, pot fi trase la intervale de timp diferite. Moment în care trebuie să ai grijă să corespundă racordul.

Uite, vă dau în exemplu, ca să înțelegeți mai ușor. Filmezi azi o scenă în care personajul principal sparge o ușa ca să poată intra în casa unde ăia răii o țin ostatică pe iubita lui. Scena se termină cu omul reușind să spargă ușa.

Peste patru săptămâni, se trage și continuarea. Eroul intră în casă, reușește să-i omoare pe toți, dar o împușcă din greșeală și pe marea lui iubire. Pățăști. Ideea e că trebuie să ai grijă să corespundă racordul.

Dacă omul nostru e îmbrăcat cu un sacou roz fuchsia în scena în care sparge ușa, e de mare porc să apară cu o geacă bej la următoarea, atunci când intră în casă. Trebuie verificate toate detaliile, totul trebuie să arate ca în urmă cu patru săptămâni, când ai tras scena anterioară.

Fix asta n-au făcut ăștia de la „Gangs of Oslo”. Personajul principal are un accident cu mașina lui (un Range Rover maro), dar n-are nicio problemă să folosească aceeași mașină două scene mai târziu. Până aici aș fi trecut cu vederea, că na, poate și-a reparat-o omul rapid.

Doar că băiatul nostru se urcă în acel Range Rover maro, dar când ajunge la destinație se dă jos dintr-un Audi Q8 gri. Și nu glumesc, că m-a bușit și râsul. De la acest moment al acțiunii, n-am mai putut să iau în serios „Gangs of Oslo”. Așa sunt făcut, dacă te-am prins cu o greșeală din asta, n-am cum să trec peste.

Mă rog, marea problemă e că serialul e slab și fără greșeala de racord.

👉 Top Boy – serial, Netflix (sezonul 3)

Că tot l-am pomenit mai sus, a intrat pe Netflix sezonul 3 din „Top Boy”. Am văzut două episoade, l-am început și pe-al treilea, după care l-am oprit. Viața e prea scurtă ca să te chinui cu sezonul 3 al unui serial care trebuia să se termine după primul.

E greșeala mea că i-am mai dat play după cât de slab fusese sezonul 2, dar am sperat că s-o fi schimbat ceva în bine. Am sperat degeaba.

Cât de bun a fost primul sezon, în ce tensiune m-a ținut, cât de bine era făcut, ce personaje atât de șmecher conturate, ca să ajungi la semi-porcăria care e sezonul 2 și porcăria care e al treilea. Păcat. Asta e încă o dovadă că unele lucruri chiar n-ar trebui să mai aibă o continuare.

👉 Class Act – mini-serie Netflix

Sfatul meu este să vă uitați la acest serial senzațional. Este foarte bine făcut, pe un subiect care pe mine m-a atras din prima: viața lui Bernard Tapie. Nu e documentar, e film artistic, dar e făcut fix după viața lui Tapie, deși le e teamă să spună răspicat asta.

Au pus un disclaimer începutul fiecărui episod: „acest serial este o versiune liberă a unor evenimente cunoscute de public”. Dar l-au pus pentru că, probabil, n-au chef de procese cu moștenitorii lui Tapie. Te lămurești de asta la final, când există o selecție de momente filmate în realitate, cu adevăratul Tapie, pe parcursul vieții lui. Practic un mini-documentar care-ți confirmă că tot ce-ai văzut în serial s-a întâmplat și-n realitate.

În plus, este absolut senzațional ce reușește să facă Laurent Lafitte în rolul lui Bernard Tapie. Oricum asemănarea fizică este izbitoare (la anumite cadre seamănă unu la unu), dar sunt extrem de curios dacă s-a îngrășat pentru rol in timpul filmărilor sau l-au făcut să arate așa din software. Cred că e diferență de peste 30 de kile între cum arată în primul episod și cum arată în ultimul.

Atât vă mai spun, cu speranța ca poate vă conving să-l vedeți. Omul ăsta, Tapie, merge pe sârmă toată viața lui. Face tot felul de business-uri dubioase, la limita legii, dar cumva reușește să nu ajungă la închisoare.

Absolut ironic, într-un final face pușcărie de la fotbal, pentru un meci de campionat pe care oricum avea 99% șanse să-l câștige pe bune.

👉 Painkiller – mini-serie, Netflix

Dacă există ceva ce nu trebuie să ratați, în lista asta de azi, cu siguranță „Painkiller” e ăla. O mini-serie după fapte reale, bine făcută. Este vorba despre omul (și compania lui farmaceutică) care a pus pe piață unul dintre cele mai puternice opioide din lume: OxyContin.

Dacă nu sunteți familiarizat cu termenul de opioid, puteți să-l traduceți ca „drog”. Doar că se vindea legal, cu prescripție de la medic.

Eu zic să vă faceți timp să-l vedeți.

👉 High: Confessions of an Ibiza Drug Mule – documentar, Netflix

Un documentar despre un caz celebru de cărăușie de droguri, din 2013. Și când zic „celebru”, fix așa e. Dacă dați un search pe google după „Michaella McCollum” o să vă speriați când o să vedeți cât de virală a fost povestea.

Merită să vă uitați la el doar ca să vi se confirme încă o dată unde te pot duce autosuficiența și ignoranța. La 20 de ani oricum nu știi prea multe, experiența de viață e aproape nulă, dar când mai ești și genul ăla de ignorantă care află de-abia în aeroport că Lima nu e un oraș din Spania…

De-aia nu am putut să empatizez absolut deloc cu protagonista, cu Michaella McCollum. O irlandeză care pleacă în Ibiza, la 19 ani, ca să se distreze. Nimic rău până aici, toți voiam să ne distrăm la 19 ani. După care începe halucinanta poveste pe care o pot rezuma în doar șase cuvinte: „dacă ești prost, măcar nu semnaliza”.

E ok, zic că merită să-i dați o șansă.

👉 Beckham – mini-serie, Netflix

Despre „Beckham” am scris deja, dar am zis să-l mai las o dată și în lista asta, pentru cei care au ratat articolul.

Pe scurt, ar fi păcat să ratați așa ceva, uitați-vă la mini-serie, indiferent dacă vă place fotbalul sau nu.

👉 Drug Lords – documentar, Netflix

Două lucruri mi-au plăcut mult la documentarul ăsta. Primul ar fi acela că are multe imagini și videouri de arhivă, cu personajele reale. Iar al doilea, și cel mai important, că e făcut cu cei care chiar au lucrat la cazurile respective. Producătorii i-au adus să povestească chiar pe cei care au contribuit la prinderea sau uciderea respectivilor capi ai lumii drogurilor.

Dar cel mai și cel mai tare mi s-a părut altceva. Dacă ați văzut „Narcos” sau „El Chapo”, cu siguranță v-ați gândit că producătorii au exagerat un pic cu acțiunea, la ambele, ca să le iasă poveștile mai atractive pentru public. După care vine „Drug Lords” și-ți arată, cu dovezi clare, că nimeni n-a exagerat cu nimic, poveștile sunt fix așa cum le-ați văzut în cele două seriale cu nacotraficanți.

Apropo, dacă n-ați văzut „Narcos” și „El Chapo”, sfatul meu e să lăsați naibii toată lista de mai sus și să începeți cu ele. N-aveți idee cât de bune sunt și cât de bine sunt făcute.

👉 The Sopranos – serial, HBO Max

Habar nu am de ce, dar, de-a lungul anilor, am refuzat cu obstinație să mă uit la „The Sopranos”. Știam că e bun, știam c-a luat premii de nu le poate duce, dar când era să-i dau play, nu puteam și pace. Nu am o explicație pentru asta.

Și uite așa, am descoperit „The Sopranos” cu 20 de ani mai târziu decât ar fi trebuit să-l descopăr. Prieteni, nu că e bun, e deja suprefluu să zic asta, este genul ăla de serial pe care nu mai ai cum să-l lași odată ce i-ai dat play.

Dar marea problemă apare abia atunci când îl termini. Pentru că în momentul în care ai terminat și ultimul episod, tot ce mai poți să faci este să te întrebi: „și-acum ce fac eu cu viața mea?”.

Nu glumesc, câteva zile după nu te mai poți uita la altceva. Ce? N-ați pățit? Mie mi se întâmplă frecvent după ce văd un film sau serial care-mi plac extrem de mult. Degeaba încerc să mă uit la altceva, că am impresia că nu se ridică la nivelul celui de-abia terminat și renunț.

Exact la fel am pățit și după „The Sopranos”. La orice încercam să mă uit, ajungeam să strâmb din nemulțumit. A trebuit să iau pauză câteva zile, după care să încep timid cu câte un documentar, ca să pot să trec peste durerea despărțirii de Tony Soprano.

Atât vă mai spun: dacă mai există cineva care n-a văzut „The Sopranos”, ar cam fi cazul să facă ceva în sensul ăsta. Acum, cât îl aveți la botul calului, pe HBO.

Gata, sper că v-am dai idei pentru weekend.