Relația mea cu fotbalul este una de love and hate. Am mai scris pe aici că mi-am petrecut tinerețea pe stadioane, activitate întreruptă brusc și iremediabil de două entități, una mai imbecilă decât cealaltă, pe numele lor Jiji Becali și Ministerul Apărării Naționale.
Sincer, nu știu cine are dreptate între cele două entități, dar știu cu siguranță un lucru: doar în România se putea să faci pipi cu jet pe singura echipă care a câștigat vreodată Cupa Campionilor. Nu vreau să intrăm în polemică pe subiectul „Steaua”, că nu ajungem la niciun rezultat. Știu doar că eu țineam și cu echipa care a câștigat Cupa Campionilor în ’86, dar și cu echipa care a fost la un pas să joace o finală de cupa UEFA în 2006.
Or echipa asta nu mai există, acum sunt două. Doar în România se putea așa ceva, noi fiind campioni mondiali undefeated and undisputed la făcut căcatul praf.
De-aia ziceam mai sus că relația mea cu fotbalul este una de love and hate, pentru că de uitat mă uit în continuare la meciurile care mă interesează, dar în niciun caz nu mai am trăirile și emoțiile de pe vremea când Steaua era una singură.
Dar când vine vorba despre echipa națională, în ceea ce mă privește, lucrurile stau într-un singur fel: mă uit la absolut toate meciurile.
Pentru că sunt un optimist irecuperabil care la fiecare campanie de calificare speră să ne calificăm.
Nu sunt imbecil și mai am și pretenția că mă pricep cât de cât la fotbal, am văzut exact ce-a jucat echipa națională cu Elveția. Sau, mai bine spus, ce n-a jucat. Credeți că asta m-a oprit vreun pic să urlu ca un descreierat la golul de 2-2 și să mă bucur din tot sufletul de egalul ăsta? Nici pomeneală.
Și vă mai spun ceva. Dacă jucăm la fel de prost în toate meciurile care au mai rămas în grupă, dar ne calificăm, o să fiu în culmea fericirii. Mi se rupe de orice altceva, nu mă interesează cum au ajuns acolo ci doar că au ajuns.
De ce?
Pentru că mi-e dor de senzația aia de fluturi în stomac pe care o ai înainte de începerea unui turneu final la care participă și echipa României. Nu știu cum funcționați voi, dar pentru mine scade la jumătate farmecul unui Campionat Mondial sau European unde nu e și România. Mă uit la turnee, desigur, dar mă uit fără niciun fel de emoție.
Bine, pentru că sunt dependent de adrenalină, până la urmă îmi aleg o echipă cu care să țin, și mă motivez singur să am emoții pentru ea. Dar nu e nici pe departe același lucru cu a avea emoții reale pentru România.
E ca atunci când ți-ai făcut salată de roșii și de-abia aștepți sa înmoi pâine în sos, dar constați c-ai cumpărat roșii d-alea care nu lasă nici măcar un gram de zeamă. O mănânci, că doar n-o s-o arunci la gunoi, dar o mănânci în silă.
Ei bine, prezența României la orice turneu final este salata mea de roșii cu multă zeamă.
Mi-e dor să simt din nou emoțiile tragerii la sorți a grupelor unui turneu final. Mi-e dor să aștept cu nerăbdare zilele în care joacă România și să-mi fac programul în funcție de ele. Vreau să merg să văd pe viu meciurile României. Sau chiar dacă nu merg, mi-e dor să stau în fața televizorului cu pulsul 200 și cu sufletul la gură. Mi-e dor să nu pot dormi de fericire sau de tristețe, după victorii și după înfrângeri. Mi-e dor de tot ce știu că înseamnă, pentru mine, prezența României la un turneu final.
Cum naiba să nu-mi fie dor? Se fac deja șapte ani de când am simțit ultima oară emoțiile unui Campionat European și 25 de când ne-am calificat la un Mondial (am socotit de trei ori, nu-mi venea să cred că din ’98 până acum a trecut un sfert de veac).
De-aia mă uit la meciurile naționalei și mai și sufăr la ele. Pentru că mi-e dor să mă mai bucur măcar o dată de România la un turneu final, oricare ar fi ăla.
1. La două mese pe zi ai avea plenty of adrenaline. Sau, doamne feri, să îți tragă vreunu farfuria din față.
2. Sunt Edelweiss, îmi place thrașu, death metalul, rugby, boxul și mă uit la meciurile naționalei de fotbal.
3. Sunt Edelweiss și am televizor.
4. Sunt Edelweiss și mă uit la Las Fierbinți pe Voyo.
5. Sunt Edelweiss și CSA este o echipă înființată în 2017 care suge bani publici.
6. Sunt Edelweiss și îl detest pe Becali.
7. Sunt Edelweiss și nu mai vreau sporturi profesioniste ținute cu bani de la buget.
Comentariu beton!55
7. Eu vreau sporturi profesioniste susținute cu bani de la bugaet, dar nu așa cum se întâmplă lucuruile la noi. Vreau să fie totul transparent, vreau parteneriate public-privat, vreau să nu mai fie primarii sau generalii cei care deci totul la echipe.
Și prin străinătate sunt echipe susținute de primării, dar susținut e una, să-ți facă primarul programul de cantonament e cu totul alta.
7. Sunt perfect de acord cu tine. Ce nu vreau, ar fi ca să nu existe terenuri sau infrastructura pentru copiii noștri în schimb să avem stadion de 100 de milioane. Sau să ai jucători plătiți cu sute de mii de euro și să nu ai niște amărâte de terenuri umane pt copiii ălora care plătesc taxe.
Sau să construiești stadioane de sute de milioane și să nu ai un spital regional. Sau școli sau plm orice ar putea crește nivelul de fericire și trai al populației ăleia pe care o conduci și pretinzi că îți pasă.
Comentariu beton!31
7. Eu vreau sport pentru copii – cluburi si facilitati sportive pentru cat mai multi. Asa poate la un moment dat o sa aiba de unde scoate jucatori buni (nu doar la fotbal). In Luxemburg cred ca aproape toti copiii fac cate un sport (sau mai multe), dar atitudinea face diferenta. Pana pe la 9-10 ani ii incurajeaza in primul rand sa joace, sa le placa sportul respectiv, abia apoi sa-i impinga spre performanta (daca este cazul).
In alta ordine de idei, abia astept toamna sa merg la Lille – am luat bilete de acum doi ani cand inca nici nu stiam daca se califica Romania la CM de rugby. 🙂
Comentariu beton!14
Si profesioniștii cu ce bani sa fie susținuți?
Am rupt tricoul la 2-2. Am trezit copiii și vecinii de pe două străzi. Așa ceva..
Comentariu beton!16
Am urlat ca descreieratul la 2-2, noroc ca stau la casă!
Comentariu beton!13
Am plîns.
La goluri dar mai ales cînd am revăzut grămada aia de jucători peste Hagi, iar numele de pe tricouri care te umplu de respect…..
Ce echipă….!!!!
Nu sînt deloc microbistă dar e vorba de România!
Comentariu beton!19
Parca m-ai descris pe mine, singura diferență e că eu țin cu F.C. Arges, bine echipa aceea la care juca Dobrin ,am o virsta și l-am prins jucând. Argesul de azi mai bine se desființează.
Salut. Nu e despre fotbal ca nu ma pricep si nu imi place. E vorba despre apartamentul tau din Valcea. Am intrebat pe cineva de acolo si cica lumea pune anunturi pe facebook Shop VL. Poate ai noroc asa. Strangi 2 clienti si te duci sa le arati casa cand poti. Zic si eu.
Exclus așa ceva. Plus că apartamentul ăla trebuie pregătit pentru vânzare și nu mă pot ocupa eu, de la București.
Am fost in aceeasi situatie dar la Ploiesti. Am stat un an cu el pe cap. Si desi era mai aproape nu am putut sa ma apuc de vizionari si alte din astea. Norocul meu a fost o vecina care a facut pe samnsarul pentru mine. Si l-am vandut si la pretul de piata pentru ca cine l-a luat a vrut sa fie langa parinti. In asfel de situatii (apartament mediu si oras mic) merge mai repede din gura in gura decat cu imobiliare. Mult succes.
Îmi place fotbalul de calitate. Dacă îl joacă români sau România e altceva, mai cu încărcătură. Mi-e dor să îi văd în fotbalul de vârf.
Ce bine că n-am zbateri d-astea. 🤷♂️
Că tot ai pomenit de fotbal, acum am văzut că CFR Cluj a câștigat campionatul la U11. 👍
La U12 n-au avut așa noroc. Au câștigat nemții.
Mă bucur că s-au pișat cu boltă pe fotbalul austriac, care-i execrabil.🤭
Mie mi-ar fi jenă să spun că-s jucător de fotbal în Austria.
Echipa lu’ nepotă-miu era undeva pe la mijloc, din 33 echipe participante. El o jucat ca o demoazelă. Dacă-i puneam o pasarelă d-aia de la parada modei, d-acolo era. I-am zis că-i praf și pulbere. Frate-miu o fost un pachet de nervi, că mi-o dat dreptate.
Am fost microbistă, a fost bine, dar mi-a trecut. Și din cauza mocirlei care e acum la noi, dar nu mai am răbdare să mă uit nici la meciuri de afară. Probabil a fost o suprasaturație cândva și acum mi-am revenit de nu-mi mai trebuie.
Insă nu cred că mai apucăm în viața asta ce zici tu, ceva în genul România în ’94… 😕
Ceva în genul României 94 nu vom mai trăi niciodată. Eu îmi doresc doar o simplă calificare.
Mișto am fost când m-am prins că noi le povestim copiilor de ’94 cum ne povesteau nouă părinții de ’70🤦♀️
O alternativa e sa emigrezi si sa tii cu echipa tarii adoptive. Sa vezi ce „adrenalina” am patit cand a castigat PT europeanul acum cativa ani. Pe mine golul cu pricina m-a prins la buda si cand a racnit domnu’ sot din toti rarunchii era sa trec pe lumea ailalta intr-o maniera compromitatoare 🤣🤣🤣
Nu cred c-aș ține cu echipa țării în care emigrez. Adică aș ține, dar nu ar fi aceleași emoții și senzații ca în cazul României.
@Mihai Vasilescu bă, ce emoții când Germania a administrat Braziliei 7-1. Sau când a lăsat Argentina cu ochii-n soare cu un singur gol …
Oh da, stiu ce zici, când Germania a invins Brazilia cu 7 la 1 eram pe jos demult, „Miulăr” in sus și in jos, a fost fantastic! Tot orașul o mare petrecere 🥳 noi nu ne suntem fani fotbal dar la as5fel de meciuri nu ai cum sa nu te uiți (toate programele TV sunt pline de ele și pe afară e ca pe timpuri in România la Dallas: nici țipenie de om)
Ca bine zici de emotiile legate de tragerea la sorti. Eu am emotii si la fiecare tragere de grupe din preliminarii, daramite la alea de turneu final. Primul turneu final pe care l-am trait si l-am simtit cu adevarat a fost cel din 94 si de atunci nu am cum sa nu iubesc nationala de fotbal si sa nu ma bucur de victorii oricat ar fi ele de marunte dar, mai ales in ultima vreme, nu am cum sa nu sufar dupa o infrangere oricat ar fi ea de nesemnificativa…
Asa cum spui si tu, nici nu ma intereseaza cum o sa ne calificam: daca o vom face intr-un mod entuziasmant sau cu mici ciupeli si joc al rezultatelor. Important e sa fim acolo. Sa apara si pozele cu fotbalistii nostri in albumele de la Panini. Sa avem Piata Unirii (Timisoara) plina de tricouri si de fulare ale Romaniei daca nu putem ajunge pe stadion… Deocamdata suntem in carti. Asteptam meciurile din toamna. Hai Romania!
Inteleg ce spui si fix asa vad si eu lucrurile … sau, ma rog, le vedeam pentru ca acum nu mai sunt chiar asa de sigur.
OBS – eu in data de 07 mai 1986 implineam 10 ani. Cadoul meu preferat de (orice) aniversare a ramas, dupa atatia ani, tot meciul ala al Stelei, am plans de fericire si apoi de necaz ca nu am reusit sa ajung la aeroport cand s-a intors echipa acasa … cred ca nu e cazul sa mai precizez cu ce echipa tin, ma rog, am tinut.
Dar, in ultimii 10-15 ani, am ajuns cumva la concluzia ca „speranta” asta cu care ma uit pe persoana fizica la cate un meci este ca un fel de drog care pe mine ma tine agatat de fenomen doar ca, ca orice drog e … degeaba. Asta pentru ca, in paralel, aia care ar trebui sa faca CEVA sa se schimbe si la noi paradigma (astfel incat suporterul sa aiba si el partea lui de fericire din cand-in-cand) nu fac altceva decat sa-si umple buzunarele.
Uite de-asta eu nu (prea) mai pot sa „vibrez”, nici cand e vorba de o echipa de club si nici de nationala.
Eu nu inteleg prostia asta de lipsa de strategie/viziune pe termen lung – daca tu Liga/FRF reusesti sa faci un campionat, si e valabil la orice nu numai de fotbal, care este competitiv si produce o nationala valoroasa, pai drepturile de televizare/banii de la sponsori vor fi mai multi. Deci mai multi bani de bagat prin diferite buzunare. Pur si simplu eu nu inteleg limitarea asta a „managerilor” din sport care prefera sa „fure” azi putin decat sa aiba maine un buget de 10x mai generos la dispozitie.
DA, m-am uitat la primele trei meciuri, pe asta de ieri l-am pierdut. Din pacate fara sa „simt” vreo pierdere sau parere de rau.
Si tot DA, daca ne calificam, o sa ma uit la meciurile de la turneul final, ca sunt om si nu robot ca sa-mi pot sterge orice urma de sentimente. Dar de „vibrat” alaturi de echipa nationala sau sa ies pe strada ca in ’94 nu stiu ce sa zic, cred ca din cauza timpului prea lung mi s-a cam atrofiat „muschiul” asta.
Am vazut in schimb partial (aproape 4 meciuri din cele 5 jucate) finala NBA dintre Denver si Miami … WOOW! … ce atmosfera trebuie sa fi fost in Serbia pentru succesul lui Nikola Jokic, cred ca sarbii au simtit cam ce simteam noi cand il vedeam pe Hagi jucand prin anii ’90. La fel si cu Djokovik si titlul cu nr 23.
In week-end-ul asta am vazut Final 4 Champions League la handbal masculin. Fara sa fiu suporter/specialist in handbal. Iar faptul ca a castigat Magdeburg – in detrimentul PSG si Barca care, ca si la fotbal, arunca cu banii in toate directiile – eu tinand intotdeauna, daca nu e vreo echipa din RO, doar cu ala mai „slab” clasat, asta a fost cireasa de pe tort. Dar, din nou … WOW! Pai cum jucau oamenii aia, TOTI, si daca esti facut din lemn, nu ai cum sa nu sari de pe scaun.
In opinia mea, daca cineva vrea sa-i fiu SUPORTER, pai atunci joaca frate asa cum au jucat baietii aia.
Inchei cu un ultim exemplu – am un amic dinamovist. Care, in pandemie, platea „bilete virtuale” la meci. As fi inteles daca lua un astfel de bilet pentru el. Hai, 2-3 ca are omul si doi copii. Dar asta platea 5-10 bilete ca sa … sustina echipa. Avand in vedere ca eu nu tin cu Dinamo (dar pot intelege ce gandeste un suporter) evitam discutiile pentru ca ar degenera. Dar la faza cu biletele virtuale nu am rezistat si i-am spus: bai, tu castigi 3-4-5 K euro/luna? Omul a recunoscut ca nu. Bun, tu esti multumit de jocul/rezultatele echipei tale preferate. Din nou, cu jumatate de gura, a recunoscut ca nu. OK, ultima intrebare, de ce simti tu nevoia sa platesti bilete virtuale cu bani din munca ta, pentru ca niste giulumele sa primeasca salarii de 3-4-5 K euro/luna pe care sa-i sparga pe masini/alcool/cluburi/manele/asistente TV si apoi sa ajunga in diviza 2 de prosti ce cunt? L-am blocat …
Comentariu beton!16
După amiezile de vară cu campionate mondiale si naționala in grupe și comentariile lui Țopescu, de la fața locului, au fost cele mai faine amintiri in ce privește fotbalul. Era ceva in tonul vocii, in calitatea sunetului, arenele… Erau dați când mă jucam FIFA98 in paralel cu meciurile mai putin importante, câte 90de minute, parcă ii dadea un zvac asa de adrenalina, aveau mai mukt sens jocurile cu un meciu de la mama lui. :))) In 2002 CM a picat fix in perioada examenului de capacitate, nu am învățat mai nimic fiindcă cititul si ascultatului tv-ului pe meciiri nu mergeau deloc mana in mână 😅
Nu prea am eu treabă cu fotbalul, dar la campionatele europene și mondiale mă uit măcar la câteva meciuri. Dacă joacă România, musai. Îmi aduc aminte cu nostalgie cum urmăream aceste meciuri în copilărie cu bunică-mea (old school stelistă by the way-nivelul televizor doar, nu stadion 😁). Și a fost meciul acela prin 2004 (de calificare parcă?) cu Danemarca, când arbitrul elvețian Urs Meier a validat golul danezilor deși trecuseră minutele de prelungire și ar fi trebuit să fluiere finalul. Ca atare am ratat calificarea. Iar eu, de nervi, am umplut caietul meu de strofocări literare cu înjurături în maghiară la adresa arbitrului 🙃
Eu sunt Sorin și, cu scuzele de rigoare, mă doare hăt în pwla de fotbal: un sport total imbecil. Atât de imbecil, că am jucat la Dinamo pe post de portar, la 9 ani. Un sezon. La echipa de pici, evident. Avantajul meu era că ”simțeam mingea”. Că aveam 80 de kile pe atunci, era un avantaj: antrenorul calculase că rămânea acoperit doar 55% din spațiul porții. Am jucat vreo 12 meciuri, dacă îmi aduc bine aminte, FĂRĂ GOL. Adică EU nu am luat gol, clar? Booon, toate bune și frumoase, dar, pentru că am avut mereu gura spurcată, luam bătaie de la antrenor înainte, în timpul și după meciuri. Mă învățasem cu ”capacele” lui ca măgarul lui Buridan cu apa și paiele.
Ultima dată am mai jucat în Sudanul de Sud, un meci amical între o echipă formată din polițiști și SPU (Special Police Unit – jandarmii din toate țările) și militari. Tot pe post de portar. Poarta micuță, eu 132 de kile cap de vită furajată, rezultat, un singur gol ”craci”, că nu am apucat să apropii genunchii.
Aaaa, să nu uit: când jucam în fața blocului, tot portar eram. Știți regula: grasul era în poartă. Porecla mea? Dinosoff. Sper că nu am greșit numele. Ia să văd cine știe cine era nenea.
După ce am încheiat cariera promițătoare de portar (dacă eram în locul lui Helmuth, apăram 6 penaly, de-al dracului), am trecut la alte sporturi/plăceri. Daaa, îmi place la nebunie volei-ul. Dar, doar cel de fete. Meciurile sunt atât de mișto, de nu-ți vine să pleci din sală.
PS. La nuntă, am avut invitată echipa națională de volei feminin a României, că era în cantonament, fix la hotel Ceahlău. Au băut fetele cât toți nuntașii la un loc, dar am rămas prieten pe viață cu multe din ele. Și da, îmi place voleiul, că au fetele alea niște craci până în gât și o bucată înapoi, și sunt frumoase, de îți dau fiori doar cât de gândești la ele.
Pentru cârcotași: nevasta mă lasă să merg la meciuri. Știe ea ce știe: câinele care latră…
Dar, când joacă echipa națională, uit de durerea din … și mai dau un ochi pe la tv. Iar aseară mi-am violat singur vocea. Am trezit tot cartierul la 2-2. Acum completez cec-urile pentru amenzi, dar…merită.
Hai să fiți iubiți!
Comentariu beton!20
asta cu „Grasu din poarta” a ramas mereu. Si e amuzant ca is gras si joc in poarta. Dupa doua sezoane de jucat prin afara portii…m-am reingrasat si mi s-a facut lene sa mai alerg. Dupa care am jucat la o firma care avea un baiat din liga a 4a, portar, care mi-a mai zis una alta.
Si e amuzant. Pentru ca is pitic si gras si am fata de betiv. Si este evident ca ma vede lumea in poarta si zice „grasu care sta in poarta”.
Dupa care au probleme sa treaca mingea pe langa mine (depinde acum si de poarta, ca la alea medii, daca tragi bine, mi-o dai usor). Pentru ca io chiar stiu in poarta 🙂
Acum, in fotbalul modern, portaru nu prea mai e ala de nu stie
Dino Zoff, cel care a luat gol de la Bölöni în ‘83, pe fostul 23 August. A jucat până la 41 de ani, parcă.
Nu merită uitatul la fotbalul românesc de azi, n-are nicio treabă cu ce era înainte. Atunci chiar dacă mâncau bătaie sau chiar nu se calificau (Irlanda de Nord, ‘85) măcar jucau ceva. Astăzi, sufletu’. Și se mai și supără dacă le zice lumea ceva. Iar ce vine din urmă e durere. Am văzut un amical cu Germania la Sibiu, U21, n-au nicio treabă cu sportul ăsta românii.
A fost odata..
Acum nu mai e decat o irosire inutila de trairi si sperante aiurea. Pentru niste limbrici de categoria C, umflati de presa ca sa mai vanda subiecte, platiti atat de inutil cu sume pe care noi nici nu le visam, pentru 0 valoare, niste nimeni pentru care maximul de gandire e alegerea tatuajelor si a tunsorilor de imbecili.
Sa ne calificam ca sa ce?!
Doamneee, ce nebun ești! Cunosc sentimentul despre care vorbești, fiind cu fotbalul pe venă de mică. Dacă tata n-a avut băieți și-a învățat fetele fotbal, că ce să și facă omu’? Mama era disperată efectiv când urlam toți ca nebunii! Mai știi? Tații cocoțați pe bloc, cu fel de fel de antene? Nebunie!
Ce poză ai pus tu acolo? România n-o să mai aibă echipă din-aia în vecii vecilor!
Dar, atunci când ai microbu’ în sânge, îți dorești doar să câștigi, indiferent cum! Vorba lui Nadal: indiferent cât de prost joci în ziua aia, trebuie să câștigi! Atât de prost am jucat încât atunci când am dat gol, ne-au auzit 3 cartiere și nici că a mai contat ce-a fost până atunci!
Așa cevaaaaa… iar faza cu accidentarea lui Mihăilă…
Vampiri, dom’le, vorba elvețienilor!
Să ne bucurăm acum, că până la final…
Apropo de salata de roșii, circula o fază tare prin anii 90, imediat după Coppa Del Mondo. Fotbaliștii naționalei sunt întrebați, într-un interviu, care e felul lor de mâncare preferat. Proaspăt ieșiți în lume (chestie care atunci nu era la îndemâna oricui), ai noștri ca brazii au vrut să facă impresie: unul a zis că somon fume cu nush ce bălării, altul că spaghete carbonara, altul că lasagna – în fine, numai „specialități”, de care înfometații din țară nici nu auziseră. Este întrebat și Hagi despre mâncarea preferată: „Brânză cu roșii!” 😅
Comentariu beton!19
A fost, gata, nu mai este, si-au batut joc de fotbal, de sport in general guvernanti nostri, a disparut Stiinta singura echipa cu, care am tinut in ro, Stefanescu&co ma faceau sa chiulesc sambata de la ore, a disparut Steaua, nu am fot fanul lor dar ii respectam, a disparut, Dinamo, Rapid etc.
Am avut un Dobrin fantastic, nu am stiut sa il manageriem, un Balaci fantastic, la fel sa intamplat si cu el, am avut un Hagi la fel de fantastic, poate a fost cel mai fantastic jucator din estul Europei, el inca se zbate sa mai faca ceva pentru fotbal, insa se pare ca nu are mintea la aceiasi inaltime precum a fost talentul lui, a fost fantastic, ne-a oferit ore memorabile de fotbal.
Nu mai am rabdare sa vad un meci al nationalei sau ale echipelor de club, foarte rar vad cate o repriza, in primul rand sunt fan fotbal, iar fotbal din Romania primesc foarte putin.
bravo, oltene și salutări de la vaslui! Costică fusă cel mai căpitan dă echipă!
altfel, io la fotbal nu mă (mai) uit de ceva vreme, da’ taman mi-am comandat salată de roșii cu brînză…
Walaikum salam @costica, da io is ardelean, Stiinta mio cazut cu tronc datorita acelei trupe fantastice cu Stefanescu mare boss pe care o aveau atunci, si poate pentru ca erau cam singuri din provincie care mai dadeau de pamant cu echipele sistemului, cred ca echipele te aleg pe tine nu tu pe ele, stapanul blogului e fan Steaua si daca e oltean, io ardelean am fost fan Stiinta.
Incearca rosiile oltenesti, la noi in Ardeal sunt destul de apreciate, pita unsa cu unsoare si cu rosii e inca o delicatesa aparte pentru mine si pentru multi ardeleni cred :)))
Am avut un vecin de la Husi aducea de fiecare data vin cand venea de acolo un vin atata de gros de nu reuseam sub nici o forma sa il beau sec, sa il ierte Cel de Sus, nu a apucat 40 de ani, a fost vecinul cu, care ma impacam cel mai fain, nu am nici o idee cum a ajuns in Salaj, ne stiam din liceu apoi am ajuns sa muncim impreuna si sa fim vecini.
Cred ca au trecut 15 ani de la ultimul European la care am fost prezenți.2008 în Austria-Elvetia.
Am fost în Franța, în 2016.
La mine pasiunea pentru fotbal a fost legată întotdeauna doar de națională sau de echipele românești de club ( a se citi Steaua sau oricine juca în cupele europene). Retroactiv, am fost mult prea implicat și am pierdut mult prea mult timp. Până prin 2006, când m-am prins că-mi mor neuronii pe capete degeaba pentru ifosele a 11 cocalari plus rezerve, plătiți regește să presteze teatru prost și ceva efort care ar fi considerat de încălzire într-un sport gen triatlon. M-am făcut torpilă după ce Prunea a împins Suedia în semifinală, mă simțeam mahmur ca după o beție de trei zile, fără pic de alcool în mine, când Fotbal Club Stâna lu’ Becali a crezut în șansele unor englezi mai mult decât englezii însăși… O viață am, prost aș fi s-o irosesc sau s-o scurtez cu probleme legate de fotbal.
Vreau adrenalină? Prefer s-o găsesc mai des în activitățile mele, nu uitându-mă la ale altora. Vreau să stau cu ochii în monitor? Chestii interesante pentru o mie de vieți fără să ajung la capitolul fotbal.
Exact la fel sunt și eu! :))
Mă uit la toate meciurile naționalei indiferent ce și mereu sper până în ultima clipă la calificare!
Aseară chiar îi ziceam mamei după primul gol că „Ce amuzant ar fi să mai dăm încă un gol”! :))
Acasă la mine era subiect ocolit. Tata nu suporta fotbalul, așa că era absolut interzis să pornești tv ul in timpul unui meci. Când toată lumea își făcea veste in culorile echipei preferate am hotărât că țin cu Steaua. Roșu-albastru și un coleg absolut chiuuut care ținea cu Steaua că voia să fie ofițer. Dar avea platfuss.
In studenție toată lumea ținea cu Craiova și cântă ” o iubire alb-albastră”. Câțiva ani mai târziu la Timișoara oamenii scandau ” nu bombei cu neutroni, nu oltenii campioni”. Am urmărit mondialul din Italia. Și gata fotbal pentru mine. Dar Becali mi e antipatic și fără să am idee de fotbal.
Nu am mai simțit emoții ca telespectator cam de prin anii 2000. În schimb am avut emoții când m-am reapucat de mini fotbal pe sintetic prin 2016 dar din păcate s-a terminat după un an pentru că niște idioți au ajuns la certuri și scandal pe teren și așa am agățat definitiv ghetele în cui.
Tot ce ai scris as fi scris și eu, cuvânt cu cuvânt, dacă nu mi-ar fi lipsit cu desăvârșire talentul la scris. Când am remarcat asta, am văzut și o coincidenta nostima, suntem tizi!
Bai, deci mi se pare foarte tare o faza. Sunt al naibii de curios cum funcționează treaba asta. La Cetin, majoritatea comentariilor sunt in asentimentul articolului. La tine, la fel. Desi ideea din articol e la polul opus intre articolele voastre si cititorii se stie ca in cea mai mare parte sunt comuni. Mi se pare foarte tare.
Legat de subiect, eu sunt undeva la mijloc intre tine si Cetin.
PS: Injur ca Lacatus, sunt baiat-baiat. Forza Steaua.
0
Din pacate Gica avea dreptate. Trebuia sa le facem statuie acestor fotbalisti. Toti jucau fotbal nu mamaliguta. O faceau cu aceeasi usurinta cu care o fac acum Ronaldo, Messi, etc. Imi aduc aminte ca in 90 dupa meciul in care am egalat Argentina, am iesit cu totii in strada. Eram cocotat pe capota unei masini care se deplasa incet pe bulevard si am vazut-o pe profa de chimie (materie ce o uram). M-am dat jos de pe capota si am luat-o in brate, mai mai sa o pup de fata cu sotul ei. Iar ea impreuna cu sotul m-au luat si ei in brate. Ce au reusit tricolorii atunci ar trebui scris in cartile de istorie.
Draga Mihai si dragi cititori ai blogului,
vreau sa va spun ca nu am pierdut niciun meci al Naționalei din 1977 incoace (adica de la varsta de 9 ani).
In ziua in care nationala are meci, mereu simt emotii/furnicaturi/fluturi si traiesc cu speranta ca o sa invingem…
Am plans atunci cand am pierdut partide decisive, cum ar fi:
– meciul din toamna lui ’77 (acel neverosimil 4-6 cu Iugoslavia, la Bucuresti)
– meciul.din 10.10.1981 (1-2 cu Elvetia la Bucuresti, dupa ce Balaci deschisese scorul; daca bateam, eram aproape calificati la CM 82)
– meciul din 16.10.1985 (0-1 cu Irlanda de Nord, la Bucuresti, in care am ocazii cu carul, vreo 27 de cornere; daca bateam, mergeam in Mexic 86; ce echipa aveam…)
– meciul cu Austria din 30.11.87 (0-0, la Viena)
– meciul din toamna lui ’91, de la Sofia (daca mai dadeam un gol mergeam la CE 1992)
– barajul cu Slovenia din 2001 (Jesus…uitati.va pe YT la rezumate, cate ocazii am avut…)
Pe de alta parte, imi aduc aminte cu mare bucurie de:
– meciul de la Bratislava (30.11.1983, 1-1 cu cehii, ne-am calificatcla Euro84 dintr-o grupa infernala, pornind cu sansa a IV-a)
– meciu cu danezii (3-1, pe 15.11.1989, ne-am calificat la CM 90)
– meciul de la Cardiff (17.11.1993, 3-1 cu galezii, ne-am calificat pt. America 94..ce echipa…ce turneu….)
– cum am defilat in grupa de calificare din ’96-’97, cand ne-am calificat cu vreo 3 meciuri inainte de final- cred ca a fost singura data cand s-a intamplat asta; e drept, a fost o grupa usoara…
Iubesc Naționala neconditionat. Si asa va fi mereu.
Stiu, acum jucam execrabil.
Dar eu sper (mereu) sa batem.
Hai Romania!
Va salut cu drag pe toti!
Mihaj