Prieteni, o să vă fac o mărturisire: mi-e frică de oamenii morți. Bine, nu știu dacă s-o numesc chiar „frică”, e mai mult un soi de sentiment nedeslușit, că nu e aceeași teamă cum ar fi dacă mă întâlnesc cu lupii în pădure, iar ăia își exprimă duios intențiile de a gusta din delicioșii mei mușchi de pe abdomen.

E frică, combinată cu un fel de curiozitate bolnavă, dar și cu teama de necunoscut. Că până la urmă la lupii ăia știi măcar ce vor de la tine, dar despre moarte știm extrem de puține lucruri. Nu de alta, dar nu s-a întors nimeni să ne povestească cum e după ce mori. Mă rog, aproape nimeni.

Am explicat toate astea sperând să înțelegeți de ce am cam evitat în această viață să fiu în aceeași incintă cu cetățeni decedați. Bine, ca să nu mai spun că urăsc înmormântările, dar asta este o cu totul altă discuție.

Zic c-am încercat pe cât posibil să evit să merg la cunoscuții cărora le-a murit cineva. Le-am transmis condoleanțe și susținere, dar, dacă a fost posibil, am evitat să dau ochii cu mortul.

Totuși au existat și câteva dăți când a trebuit să fiu prezent, am stat chiar și la priveghi. Nimic plăcut, oameni buni, din secunda în care trec pragul casei respective tot ce am în cap e să fac cumva să plec cât mai repede.

Daaar, absolut de fiecare dată când am fost în aceeași încăpere cu o persoană decedată, m-am gândit la unul și același lucru: cum ar fi să învie mortul? Să vă mai spun că uneori, de la lumina aia a lumânărilor, chiar aveam impresia că se mișcă? Moment în care mă lua capul și încercam să mă gândesc la cu totul altceva, ca să n-o iau la fugă pe scări.

Acestea fiind zise, e noapte, ești la un priveghi unde n-ai avut cum să nu te duci, e o obligație de familie sau ceva, stați toți pe scaune și e atmosfera aia tristă, nimeni nu scoate un cuvânt. Doar din când în când mai scapă câte cineva un suspin sau începe să plângă. În rest, tăcere și o atmosferă cât de cât creepy, la care mai contribuie și lumina tremurândă a lumânărilor.

Și-n mijlocul tăcerii ăleia, exact pe când te întrebai cam când ai putea să pleci fără să pari nepoliticos, se întâmplă asta, prieteni:

„Rudele unei femei, în vârstă de 76 de ani, din Ecuador, au avut parte de o surpriză șocantă, chiar în timp ce se aflau lângă coșciug. După cinci ore de veghe, ei au observat, cu stupoare, că persoana ce urma să fie înmormântată a început să respire”. (sursa)

Nu știu cum ați fi reacționat voi, dar eu, vă spun extrem de sincer că m-aș fi căcat pe mine. La propriu. Cel puțin în primă fază. După, nu știu, mai vedeam, dar în primă fază cred c-aș fi pierdut controlul sfincterului. Asta dacă mai exista vreun „după”, că sunt șanse extrem de mari, enorme chiar, ca „după” să mă fi prins în sprint lansat, încercând să pun o distanță confortabilă între mine și mortul cel degrabă mișcător.

Cum, frate, să stai la priveghi și să învie mortul? Că dacă vezi asta în filme zici c-au exagerat ăia. Gizăs fucking Craist!

Acu’ hai să v-aud și pe voi, curajoșilor.

P.S. Dacă tot începem o discuție pe temă, hai să ne înțelegem din capul locului că excludem rudele apropiate care au plecat dintre noi. Nu că nu mi-ar fi fost frică deloc, dar aș fi dat orice să învie brusc mama sau taică-meu.

P.P.S. Mai jos e videoul cu oamenii ăia care erau la priveghi și…