Nu cred că există oameni mai relaxați decât spaniolii sau, mă rog, în cazul de față, decât bascii. Dar până la urmă tot Spania e și aici, deci am zis bine „spaniolii”.

Cred că sunt a cincea sau a șasea oară în Spania în ultimii ani, dar tot nu contenesc să mă mir când îi văd cum se mișcă în reluare, cum nu se grăbesc, cum își trăiesc viața așa cum ar trebui să ne-o trăim toți. Cred că la ora asta Spania este una dintre țările cu cel mai ridicat indice de „plăcere de a trăi”. Este, de altfel, și singurul loc în care aș emigra dacă aș avea această intenție.

Ieri, după ce m-am trezit, eram pornit să fac chestii, să alerg să fac poze pe toate plajele din zona San Sebastian. Sunt multe, toate arată demențial, și voiam să le fotografiez să vi le las aici pe toate. Sau pe cât mai multe.

Am ieșit din cameră, m-am urcat în mașină și-am luat-o spre una dintre plajele alea, dar n-am mai ajuns niciodată. Am oprit la un moment dat să fac o poză mișto cu Australul și cât m-am învârtit prin jurul mașinii, mă uitam la spaniolii ăia care treceau pe-acolo relaxați. La 9:00 dimineața, într-o zi de marți, da?

Nimeni nu se grăbea, nu știai dacă erau la job sau ieșiseră la o plimbare pe faleză. Ei bine, din momentul ăla m-am tăiat. N-am mai vrut să alerg după nicio o plajă, n-am mai avut chef să mă agit, n-am mai avut chef să nimic.

Tot ce-mi doream era să las mașina într-o parcare, să mă plimb relaxat pe faleză, sa stau pe plajă să mă bată soarele, să mănânc bun și, în general, SĂ NU FAC NIMIC.

Și exact asta am făcut, prieteni. Ieri mi-am petrecut toată ziua la soare, pe plajă, pe faleza care trece pe lângă aproape toată Playa de la Concha și pe două-trei străduțe adiacente. Că, na, a trebuit să găsesc cârciumi unde să mănânc bun, iar eu nu mănânc din principiu pe faleze, că toate restaurantele puse fix în buza mării mi se par tourist traps.

Bine, unele nu sunt, dar n-aveam chef să caut care sunt și care nu. Am mers pe instinctul meu și se pare c-am mers bine. Apropo, în una dintre poze o să vedeți cel mai bun risotto pe care l-am mâncat în această viață.

După doza asta de relaxare, am ajuns în cameră cu creierul mai odihnit decât după un somn bun.

Nici poze nu prea am avut chef să fac. Vi le-am lăsat mai jos pe cele câteva.

Apropo, există cineva pe-aici care să fi fost în Spania, oriunde în țara asta, și să zică „mie nu mi-a plăcut”? Și eventual să dea și motivele pentru care nu i-a plăcut.

Atât pentru azi.

P.S. Dacă vă interesează subiectul, vedeți că pe Netflix există un documentar numit „The Truth About Franco”. Uitați-vă la el, sa vedeți în ce sărăcie i–a ținut Franco pe spanioli. Cu atât mai tare mi se pare cât de rapid a crescut Spania, de la sărăcia aia cruntă până la nivelul de acum, în doar câțiva zeci de ani. Să vă aduc aminte că știm și noi o țară unde deja au trecut 33 de ani?