Articol scris de Edelweiss.

Sfatul meu personal este să nu-l citiți dacă nu vă știți tari pe psihic zilele astea.

…

Nu vreau ca ce scriu aici să fie luat ca unitate de măsură, nici ca raportare sau colac de salvare. Nu are rost să căutați în spatele cuvintelor mele soluții, diagnostice sau să folosiți exemple de genul, am fost și  eu când a plouat trei zile la rând, foarte, foarte tristă sau trist apoi mi-am adus aminte că trebuie să duc gunoiul, am facturi de plătit, sex restant de prestat și m-am ridicat ca pasărea Phoenix. Că depresia este un moft și se poate rezolva cu voință, cu suportul apropiaților, cu ajutorul divin sau după câteva spovedanii și mătănii, totul este doar să vrei să te vindeci. Ei bine, nu. Nu este. Deloc.

I-am promis lui Vasilescu un articol, într-un interval vag de două săptămâni. Două săptămâni sunt uneori o viață de om. Poate nu îl mai scriam, aveam timp destul să găsesc scuzele potrivite.

Dacă vă așteptați la un exercițiu literar, nu o să aveți parte deloc de așa ceva. Nici măcar nu voi corecta ce am scris, vreau să pun cuvinte nu să le recitesc.

Totul a început înainte cu aproximativ un an înainte de moartea mamei. Asistam neputincios la degradarea progresivă a stării ei de sănătate. Era frustrant că trebuia să mă lupt cu rezistența ei la eforturile mele de a o convinge să facă cât mai multe analize pentru o evaluare cât mai corectă a problemelor de care suferea.

Apelam la tot felul de cunoștințe ale altor cunoștințe pentru deschiderea unor uși de doctori din diferite specialități, ca apoi să contramandez o mare parte dintre ele pentru că draga mea mamă tocmai primise o informație de la o vecină sau prietenă despre un medic care era extrem de bun, nu auzise nimeni de el dar era bun. Evident că era pierdere de timp. Frustrări și gustul ăla amar de fiere.

Foarte multe analize, toate făcute în sistemul privat, mulțumesc statului  român pentru suport, un RMN cu trimitere din aia de la medicul de familie îl putea face peste șase sau nouă luni, timp în care probabil boala se punea pe hold.

Toată perioada asta a stat sub semnul unui stres imens și pe nesimțite în viața mea început să picure cu întuneric. Nopțile deveneau zile, orele deveneau secole, aerul era mai puțin. Mă zbăteam să ajung la orice mal, m-aș fi agățat de orice pai, dar apa aia neagră împingea malurile departe. Și nici măcar paiele nu puteau pluti.

Într-o noapte nu a mai fost doar insomnia obișnuită din ultimul timp, a început să îmi ardă pielea de la genunchi în jos, o durere atât de vie încât m-am dus într-o altă cameră să văd ce era acolo. Nu era nimic vizibil, pielea părea în regulă, dar durerea aia de carne arsă era și ea.

Starea mamei se degrada, frustrarea și senzația aia de neputință creșteau progresiv. Demonii nu se mai apropiau târâș doar la adăpostul întunericului, erau acolo tot timpul, lângă mine, în mine, îmi consumau viața de vie.

Nopțile erau de strajă, arsurile de la nivelul gambelor erau insuportabile, aerul era din ce în ce mai puțin, camerele mult prea mici. Am început să alerg noaptea, cu căștile adânc înfipte în urechi, fugind de mine, de demoni. De multe ori eram pe scările din Parcul Tineretului urcând și coborând în viteză de zeci de ori.

Făceam flotări, tracțiuni, genuflexiuni apoi începeam iarăși goana pe scări. Ore. Nopți. Luni. Voiam doar să fiu atât de obosit încât să pot dormi. O oră. O jumătate de oră. Dimineața o luam de la capăt, munceam, aveam grijă de mama dar și de tata, cădeam și nu voiam să mă vadă nimeni acolo, jos. Și noaptea o luam de la capăt.

Apoi a venit pandemia, spitalele s-au închis, starea mamei se degrada zi după zi. Mama, care credea în virusul ăla nenorocit, nu a avut nici o problemă să le primească pe prietenele sau vecinele ei care nu credeau și care nu s-au protejat deloc. A venit Covidul, internarea în spital și pe fondul paranoiei primelor luni de pandemie, a lipsei interesului, vaccinului, a urmat decesul.

După ce ecoul ultimei lopeți de pământ s-a stins în liniștea cimitirului, știam deja că în noaptea aia o să se coboare iadul. Spre deosebire de rai, iadul nu întârzie niciodată să se arate.

Pentru că mama a decedat vineri noapte, am putut să o scot din spital doar luni. A doua zi, sâmbătă, în timp ce îi găteam tatei, foloseam pentru o ciorbă de vită o oală de subpresiune. Sfâșiat de durere și oboseală, nu am mai fost atent dacă supapele alea de refulare era lăsate și am deschis capacul.

Urmarea a fost una de manual, ciorba a sărit pe brațul meu drept. Din reflex am smuls cămașa de pe mine și o dată cu ea bucăți generoase de piele. M-a oblojit o prietenă medic care a spus să nu cumva să mă duc la spital, că nici dracu nu o să aibă grijă de mine. Până când s-a terminat înmormântarea nu am simțit durerea. Probabil creierului meu i s-a făcut milă de mine și a blocat cumva receptorii ăia.

Din noaptea care a urmat am fost în iad timp de șase luni. Noaptea eram Sisif, alergam fără țintă kilometri, urcam mii de scări și speram la o oră de somn. Sau de leșin. Ziua munceam cu disperare sperând să nu mai pot sta treaz și noaptea care urma. Munceam și am început să mă antrenez și ziua, cu greutăți, sac, box cu umbra, coardă. Am încercat și sparring cu parteneri, dar în scurt timp nu a mai vrut nimeni să intre la o mănușă. Pentru că eu voiam, nu să mă antrenez, voiam să ucid.

Șase luni de analize, de diagnostice care nu îmi dădeau speranțe, de RMN-uri, de EMG-uri, de analize pentru Lyme, pentru toate elementele din tabloul lui Mendeleev. Întuneric în medicină, întuneric în mine. Brațul se vindecase frumos, dar arsurile alea de pe gambe urcaseră, pete mari de durere se plimbau pe tot corpul. Noaptea, ziua.

Într-o zi corpul meu a refuzat să se mai miște un milimetru din pat, aveam dureri articulare și musculare atât de intense încât simțeam cum la fiecare mișcare ceva îmi smulge hălci de carne de pe oase. Durerea nu m-a oprit, toată viața am fost un luptător și am încercat să mă dau jos din pat. Surpriză, picioarele erau acolo și totuși nu erau acolo. M-am prăbușit pe podea ca o păpușă patetică și dezarticulată.

Nu a fost iad, au fost iaduri, pentru că nu mai puteam să fug, să îmi chinui corpul pe scări sau să îmi mutilez monturile mâinilor în sac. Salvarea mea a venit după câteva zile de zăcut, atunci când cel mic a venit sfios la patul meu și mi-a spus: „tati îmi faci și mie niște sendvișuri mici, cum le faci tu?”.

Ochii mei stinși au găsit ochii lui albaștri încadrați de valuri de păr blond și atunci totul în mine s-a schimbat. Am făcut tremurând, la propriu, sendvișurile alea. Apoi, tot în ziua aia, am reușit să fac niște pași pe afară și m-am simțit ca primul om care a pășit pe lună.

M-am vindecat? O, nu! Iadul era acolo cu demonii lui care mă sfâșiau metodic și ziua și noaptea, cu arsurile, cu mușchii care pulsau necontrolat ore întregi. Cu frica de moarte, cu dorința de moarte, cu spaima, cu speranța, cu lipsa ei.

Din Ungaria a venit lumina, de la Szeged, unde Dr. Barzo, după o discuție destul de amplă, m-a internat, mi-a făcut toate testele și analizele de care avea nevoie pentru a avea toate datele pentru un diagnostic cât mai exact. Apoi mi-a comunicat, vesel chiar, că tumori nu am, degenerare cerebrală nu am, am polineuropatie bilaterală traumatică și ca bonus am avut parte și de un atac auto-imun, că de ce nu, și că în rest sunt bine. Pentru că am fost pacient model și par băiat simpatic, m-a recomandat unui coleg psihiatru român, școlit prin țările nordice.

Nimeni din România după zecile de analize făcute, după mii de euro cheltuiți, în zadar, nu a reușit să mă îndrume, competent, către ceva, orice. De fapt, ba da, să mai fac niște analize. Am făcut și puncție lombară, mai trebuia să îmi scot niște coaste ca să mă, scuzați, sug singur.

Omul ăla din Ungaria și apoi cel din București au fost aur. Psihiatrul mi-a dat o lună benzodiazepine, apoi a scăzut doza și la sfârșitul celui de a doua luni le-a scos și am rămas doar pe Serlift. După ceva mai multe de un an de chin, la o săptămână de la începerea medicamentației, în care am dormit câte o oră la două-trei zile sau chiar și mai puțin, mi-am găsit liniștea.

Doctorul Barzo a fost cel care mi-a recomandat metoda de cold training a lui Wim HoF, în primul rând ca efect benefic asupra polineuropatiei, recomandare care a fost susținută și de doctorul român, dar din prisma componentei echilibrului psihic. Chiar el mi-a dat un curs video să îl încerc și apoi dacă simt nevoia pot cumpăra întreg modulul susținând astfel numeroasele campanii umanitare ale olandezului. Tot atunci în viața noastră a intrat și Gheruță, minunea noastră portocalie, blănosul care mi-a vegheat nopțile lipit de mine.

Acum, probabil vă întrebați „unde ți-a fost familia?”. Ei bine, oamenii au fost depășiți, unii nici măcar nu au luat-o în serios, alții nu au vrut să se încarce cu iadul altuia. Am găsit puterea să îl salvez pe tata din depresie, dar nu am fost destul de obiectiv cu mine ca să iau aceeași cale. Miile alea de euro le-aș fi dat bucuros altuia care chiar ar fi avut nevoie de ele, a trebuit să parcurg întreaga cale a incompetenței.

Am ieșit din iad datorită a doi ochi albaștri ca viața, a unui doctor și a unui alt doctor. Între mine și hăul ăla nesfârșit stau de pază doi ochi albaștri. În timp ce scriu cuvintele astea cu lacrimi în ochi, în pat la doi metri de mine, atenți și calzi, doi ochi albaștri. Câteodată doar de atât este nevoie, de doi ochi albaștri.

De ce plângi tati? De fericire, iubire, de fericire!

* Nota deținătorului blogului: deși n-am cerut permisiunea lui Edelweiss, bănuiesc că nu are nimic împotrivă sa vi-l las aici pe Gheruță.