Un om, o gravidă și doi câini (ultima parte)

Articol scris de Iulia.

…

Aaaaașaaaaaaaa… Unde rămăsesem data trecută? A, da, gata, știu. Se făcea deci că ne cam terminasem noi treaba pentru care fusesem chemați acolo.

Asta nu numai că l-a luat prin surprindere profundă pe prietenul nostru teuton, ci se pare că i-a și dat grav de tot planurile peste cap.

Pentru că, așa cum v-am povestit, după ce i-am dat vestea cea măreață, și-a luat o bucată de vreme ca să o mistuie. După vreo jumătate de oră, așa, a revenit la noi în birou, împreună cu mica japoneză Face-Hâc.

Că uitai să vă spui. La scurt timp după sosirea noastră la fața locului, când abia apucasem să ne aclimatizăm cu faptul că neamțul scotea la fiecare 4-5 cuvinte câte un Hiii de ziceai că i-a făcut careva „Bau” de după ușă, am constatat că fix același lucru îl făcea și nevasta sa de proveniență asiatică.

Acu nu știu, o fi fost vo treabă orientală, vo chestie legată de respirație, concentrare și ciacre, habar n-am. Cert e că mica japoneză (și când zic mică n-o zic doar de amorul artei, era literalmente oleacă mai mare decât un pahar de sake), după ce că vorbea germană cu accent dubios, mai scotea și ea Hiii-uri la fiecare câteva cuvinte.

Bănene, păi când se apucau ăștia să vorbească unul cu altul, rezulta un amalgam de cuvinte nemțești și aproximativ nemțești, combinate artistic cu Hiii-uri și Hîîî-uri, de te lua capu.

Dar mă rog, să revenim la Hiii-urile, pardon, treburile noastre. A venit deci omul împreună cu nevasta, să-i arate și ăleia minunea. Mai că mi-era teamă că or să vrea să facă poze cu noi, pe principiul „faceți poză cu maimuțele”.

S-au abținut de la poze, însă după ce s-au mai uitat o dată amândoi în calculatoarele alea ale noastre, parcă vrând să se asigure că nu visează, au plecat iar să se consfătuiască. Și iar ne-au lăsat să stăm de pinguini, în așteptarea vreunui verdict concret.

După încă vreo juma de ceas, au reușit producă o oareșce concluzie: au zis să hiiii încheiem ziua și săptămâna, că hiiiii era deja vineri, și că luni hiiii va veni revizorul, să revizuiască hiii traducerile noastre și așa că să revenim hiiiii luni, să fim acolo, disponibili să implementăm hiiii corecturile pe care le-ar fi considerat hiiiii necesare revizorul.

Zis și făcut. Ne-am luat picioarele la spinare, câinii de-o șulfă și ne-am văzut de weekend, că mno, nu era să refuzăm petrecerea unui sfârșit de săptămână în Hamburg.

A trecut weekendul, a venit ziua de luni. La 9 trecute fix, ne-am înființat la birou. Revizorul, ia-l de unde nu-i. A apărut într-un final, pe la vreun unșpe – unșpe și ceva, așea, o tanti care ar fi putut lejer să fie leat cu bunica lui Tutankhamon.

Sigur știți modelul – uscată precum o roșie deshidratată la soare, blondă, cu pielea pergamentoasă și mutră osoasă, buze subțiri și atitudine generală de nevastă de colonel SS.

Acu, sinceră să fiu, io mi-am pus oarecari întrebări legate de treaba asta cu revizia. Că mna, conform dicționarului, a revizui înseamnă a cerceta din nou, cu scopul de a verifica exactitatea și a corecta eventuale lipsuri.

Ori, să verifici exactitatea și să corectezi eventualele lipsuri ale unei traduceri nu e foarte greu, dar necesită un mic detaliu esențial, aș zice eu: să pricepi atât limba sursă, cât și limba țintă. Adică atât aia din care se traduce, cât și aia înspre care se traduce. În cazul nostru, asta ar fi implicat atât cunoașterea limbii române, cât și a celei germane.

Numai că, ce să vezi, Helga noastră (n-o chema Helga, da nu-mi mai amintesc nici să mă tai cum o fi chemat-o și oricum Helga a fost prima chestie care mi-a trăsnit prin minte când am văzut-o) era nemțoaică sadea. Și în afară de abilitatea de a indica unde pe hartă se află România, alte tangențe cu limba română nu prea avea.

Așa că ne-am cam minunat noi ce naiba o putea aia să revizuiască, dar am zis mno, or fi știind ei ce fac, or avea ei metodele lor…

Așadar, ne-am făcut confortabili pe scaunele noastre de birou și am așteptat sfânta revizie. A trecut un ceas, au trecut două, au trecut mai multe, s-a cam făcut de ora prânzului. Ăștia își vedeau de ale lor, de parcă noi nici n-am fi existat. Așa că ne-am dus să mâncăm de prânz. Cu gândul că poate, până ne întoarcem, o fi gata și Helga noastră și ne-om putea apuca de treabă.

Păi da. Dar nu. Căci Helga n-a fost gata nici după prânz. Nici până la sfârșitul zilei. Iar la șaptișpe zero zero, Helga și-a înșfăcat impresionanta poșetă (posibil făcută din piele de om) și s-a cărat maiestuos, fluturând din vârful buzelor ceva ce am dedus noi că însemna că ne vom vedea mâine. Așa că am plecat și noi de acolo. Că ce sărăcia era să și facem?

A venit apoi ziua de marți. Deja pentru noi lucrurile se cam împuțeau, în sensul în care cazarea ni se cam termina, nu mai țin minte exact, ori miercuri, ori joi. Și ar cam fi trebuit să știm ce facem – încercăm să o prelungim? Mai are sens? Nu mai are?

Marți ne-am dus întins la birou și i-am zis neamțului să ne spună ce și cum. În mod magic, prin metode numai de el știute, de undeva din neanturile biroului lui, a mai produs brusc și dintr-o dată încă un document de tradus.

A venit cu el victorios pe un stick, de ziceai că gata, acu ne pune la cine știe ce cazne și stăm dracului cuminți și nu-l mai batem la cap.

Numai că, ce să vezi, documentul despre care spera el să-i aducă liniștea încă o bucată n-avea decât vreo 2 pagini, așa că în maxim un ceas îl dădusem gata și pe ăla.

Mai că mi-a fost teamă să mă duc să-i spun, mi-era că face naibilor apoplexie p-acolo sau ceva. Firește, așa cum v-ați putea aștepta, nu a primit cu prea mare bucurie nici vestea finalizării acestui document. A părut mai degrabă… resemnat, aș zice.

Între timp se făcuse cam marți pe la prânz. Helga noastră a ieșit victorioasă din hruba care-i servea drept birou temporar și a anunțat la rându-i finalizarea sarcinii ce-i fusese atribuită.

Avea în mână vreo 2-3 foi de hârtie pe care mâzgălise niscai chestii și care chiar aproape că i-au provocat prietenului nostru arian un atac de apoplexie. Că a crezut că s-a apucat nebuna să printeze ceva din documentele hiper-ultra-extra-mega-super-secrete! Vă dați seama că l-a luat direct cu călduri și palpitații.

S-a liniștit însă rapid (unde prin rapid se va înțelege vreun sfert de ceas, așa) când și-a dat seama că nu erau decât niște foi cu mâzgălelile distinsei Helgi. Dar pe care s-a asigurat în repetate rânduri că Helga le va distruge la final prin introducere în tocătorul de hârtie. Nu prin aruncat hiiii la gunoi, da? Neapărat la hiiiii tocătorul de hârtie, ne-am înțeles?

Buuuun. A venit deci Helga noastră cu vreo, nu exagerez, 3 sau hai, maxim 4 întrebări. Și alea nu pentru că ar fi fost ceva greșit în traducere, ci mai mult ca să-și lămurească niște curiozități, am avut impresia. Pe care i le-am lămurit rapid. Așa că ce era să mai și facă femeia, și-a luat tălpășița.

Nu înainte de a ne explica mai rău ca la proști că mna, ea mare lucru n-a prea putut să facă, necunoscând limba română și neînțelegând practic o iotă din textul sursă. Și în timp ce zicea asta se uita la noi de parcă ne-ar fi dat cea mai șocantă veste din lume. Așa că practic a lecturat traducerea noastră ca și cum ar fi lecturat un text de beletristică, a corectat pe ici-pe colo niscai greșeli de exprimare și cam aia a fost.

Și ne-a lăsat pe noi din nou cu neamțul și cu japoneza. Care se învârteau de colo-colo precum niște știți voi ce într-o căldare, hîhîind unul la altul.

După încă vreun ceas de stat de pomană și un scurt consiliu de familie cu Fritz, Otto și Fred, am preluat inițiativa și m-am dus peste ei. Să facă bine să ne spuie ce mama hingherului au de gând. Ne mai țin acolo, ne lasă în plata domnului să plecăm acasă sau ce?

M-am dus așadar la neamț. Care ședea concentrat la el la birou, părând că butonează ceva la calculator. Când m-am apropiat de el și m-am uitat mai bine, am constatat că era așa concentrat că aproape scosese limba din gură, așa cum fac copiii atunci când sunt super prinși de ceva. Când i-am atras atenția asupra prezenței persoanei mele, a tras cred că cel mai epic Hiiii de până atunci. De data aia chiar îl speriasem.

Mi-a explicat că e foarte ocupat, că trebuie să producă eticheta hiiii pe care o va lipi pe CD-ul hiiii pe care va scrie traducerea hiiii și pe care îl va livra – cum altfel – personal și direct în mână clientului. I-am zis că mă bucur nespus pentru el, că are o activitate, da noi între timp ce mai păzim p-acolo? A bâiguit el ceva presărat cu încă niște hiii-uri, din care am dedus că vine imediat la noi în birou, numai să termine cu eticheta vieții.

Băi copii, vă jur că nu glumesc și nu exagerez cu absolut nimic atunci când vă spun cele ce urmează. Omul ăla a stat tot restul zilei să piscălească la eticheta aia. Jur, nu a făcut nimic altceva de pe la ora doișpe-unu, așa, până la ora cinci după amiaza. Când, într-un final, a scos dintr-un sertar un plic d-ăla de CD-uri, a îndesat în el versiunea finală a mirificului CD cu eticheta produsă cu sudoarea frunții lui și a băgat capul la noi în birou, anunțându-ne că hiiii  pleacă la client. Și dorindu-ne o după amiază plăcută și un hiiii sincer „Ne vedem mâine dimineață!”.

Am rămas amândoi mască. Așa de mască încât nici n-am mai apucat să zicem ceva, că omul deja dispăruse din peisaj. După ce ne-am luat oleacă de reveneală, am decis că așa chiar nu se mai poate, așa că ne-am dus peste mica japoneză și am solicitat cu fermitate să ni se comunice care va să fie continuarea aventurii noastre hamburgheze, întrucât în caz contrar, odată cu expirarea perioadei de cazare de care dispuneam, aveam să ne cărăm ființele înapoi acasă, la noi în Românica.

Mica japoneză Nam-Idei s-a uitat lung la mine în timp ce eu turuiam precum o moară neferecată, iar după ce mi-am terminat tirada și m-am oprit să respir, a ridicat senină un deget și mi-a indicat printre hiii-uri că o să-l sune pe bărbac-su, să vedem ce e de făcut.

După ce s-au mai conversat ei oleacă la telefon, au decis de comun acord, fără să ne întrebe și pe noi, că noaptea e un sfetnic bun. Așa că cea mai bună soluție ar fi să ne vedem mâine dimineață la birou. Și cu asta, mi-a aruncat un zâmbet tâmp, și-a pus poșeta pe umăr, l-a luat în brațe pe Luitschi și a indicat prin deplasare rectilinie uniformă înspre ușă că ea se cară de acolo.

Am plecat și noi, ce dracu să facem? Ne-am întors a doua zi dimineață, cu gândul clar că dacă nu se spun atunci și acolo, pe loc, ce și cum concret, noi a doua zi ne cărăm acasă. Nu de alta, dar întrebasem cu o zi înainte la cazare și ăia ne-au comunicat că oricum nu prea mai aveam cum să face mulți purici p-acolo, întrucât nu mai aveau cum să ne prelungească șederea, pentru că aveau deja alte rezervări.

Așa că miercuri dimineața i-am luat pe neamț și pe Bob-de-Orez în primire de la prima oră și le-am explicat ferm că ori ne zic ce plan au, ori plecăm. Punct. Auzind acestea, au început să hîhîie și să hihăie amândoi mai abitir ca oricând până atunci.

Ne-am dat seama rapid că nu prea au nici un plan. Era clar că momentan nu mai aveau nimic de tradus, dar trăiau cumva cu speranța că respectivul client va câștiga contractul de care se lega toată treaba și îi va blagoslovi cu treabă câtă n-ar fi putut duce. Numai că mna, fiind vorba de o chestie care implica autorități publice – atât de-ale lor, cât și de-ale noastre – lucrurile s-ar fi putut întinde până la Sfântu Așteaptă.

Dar parcă nici n-ar fi riscat să ne lase să plecăm. Că dacă totuși mai apare ceva? Vreo urgență, vreo chestie, vreo daravelă? Așa că ce s-au gândit ei: pentru că le explicasem că nu mai avem cum să rămânem acolo unde eram cazați și nici nu vrem să ne apucăm să căutăm altă cazare dacă nu e absolut imperios necesar, ce credeți c-au zis? Haideți hiii să stați la noi hiii. Că avem o cameră liberă hiiii și avem și mașină de spălat hiiii (că printre altele, le explicasem și că nu mai avem nici haine curate imediat).

Moment în care Fritz a dat ochii peste cap, a tras la rândul lui un hiii de-am sărit din papuci, c-am crezut că s-a molipsit și el, s-a uitat la mine ș-a decretat: Fie al dracu cine-o merge să stea la ăștia în casă! Să ne culce dracu pre vreun tatami, ceva, și să ne pună să facem ceremonia ceaiului dimineața, la prânz și seara? Hai acasă, femeie!

Așa că le-am explicat frumușel că ne-am adus la rândul nostru aminte că avem o treabă urgentă și inevitabilă acasă, plus un consult la medic, că mna, femeie borțoasă, plus niște analize, plus un eveniment urgent în familie (cred că mai aveam un pic și inventam o înmormântare, ceva, dacă mai insistau mult) și că-i pupăm pe portofele, dar noi plecăm.

Ce să zic, fericiți n-au fost, dar nici să ne țină cu forța n-au avut curaj. Nu de alta, dar nici până în ultima zi nu cred c-au fost convinși că Freduț nu-i mârâia la comandă și cred că au decis că nu are sens să riște să afle dacă-i așa au ba.

Și așa s-a încheiat aventura noastră la Hamburg. Mă rog, partea profesională, dacă vreți. Că în rest am mai avut parte și de alte aventuri, în afara orelor de program. Poate vi le-oi istorisi și pe alea cândva.