Articol scris de Iulia.

…

Era anul de grație 2018. Prin vară. Subsemnata, gravidă în vreo 6 luni. Cu ditamai burtoiul. Că nush dacă v-am zis, fi-miu n-a fost foarte mare la naștere, da cât timp a stat în garsonieră, a făcut-o confort I, nene. Așa că, deja de pe la 5-6 luni de gravidie io arătam de ziceai că mă căra burta pe mine, nu eu pe ea.

Așa. La vremea aia, noi aveam un client. O firmă de traduceri din Germania. Care, într-o zi cu soare din anul de grație 2018, mă sună. Și-mi zice că ar avea un proiect pentru noi. Dar e un proiect mai special. Și dacă am câteva minute să discutăm.

Ăla a fost momentul în care aproape că i-am închis, că deja îmi imaginam că o să mă întrebe dacă am 5 minute să vorbim despre domnul nostru, Isus. N-a fost cazul. Dar mi-a explicat (nu, nu pe scurt, ci în vreo juma de oră, așa) că e vorba despre o traducere specială și importantă. Și extra-ultra-mirific de confidențială. Direcția de traducere: din română înspre germană.

Șpilul? Dat fiind caracterul foarte-super-extra confidențial, era musai să executăm actul traducerii nicăieri altundeva decât la biroul lor. Din Hamburg, Jărmania.

Așa că omul ne propune să mergem acolo, că ne decontează ei cheltuiala. Șpilul numărul doi? Că nu se știa exact pentru cât timp am fi fost nevoiți să rămânem. Și nici un fel de alte detalii prin telefon, ca să putem face și noi măcar o oarecare estimare a timpului de lucru sau ceva. Nimic. Nici măcar despre ce subiect era vorba. Nada. Ioc. Ciuciu. Canci.

Închid telefonul, ne scărpinăm amândoi sub scufie, ne gândim ce să facem. Până la urmă, Fritz zice: „Hai să mergem! Pana mea, pe banii lor, cât de rău poa să fie?”

Mbun, pun mâna pe telefon, îl sun pe om, stabilim niște detalii minime: cam cât estimează că ar trebui să rămânem în prima fază, ca să caut o cazare, ceva, când ar trebui să ajungem… D-astea. În plus, îi explic că noi venim cu câinii după noi (pe vremea aia erau numai Otto și Fred) și că, implicit, o să îi aducem și la birou. Zice că nu-i bai, că și ei îl aduc pe numitul patruped Luigi cu ei la birou.

Nota autoarei: având în vedere faptul că omul nostru era neamț sadea, de acum încolo, Luigi se va citi așa cum îl pronunța el. Adică Luitschi.

Luigi:

Booooon. Zis și făcut. Caut cazare, rezerv, încărcăm mașina, plecăm de nebuni spre Hamburg. Plecăm, ajungem. Găsim cazarea, ne cazăm. Ca paranteză, a fost prima cazare fără oameni vii de care am avut parte. A fost și aia în sine o aventură, dar e o poveste pentru altă dată.

A doua zi dimineață, ne aștepta omul nostru la ei la birou. Ne uităm pe Maps, decidem să mergem pe jos, că nu știam cum o fi treaba cu parcările p-acolo, iar noi la cazare aveam parcarea asigurată. Plus că eram cu javrele după noi, deci numai bine, rezolvam și cu plimbarea lor.

Ajungem la biroul ăstora. Nu apucă omul nostru să deschidă bine ușa, că unde nu începe Freduț al meu să mi ți-l latre de a sărit ăla din papuci la 2 metri în spate. După ce și-a mai luat oleacă de reveneală, a zis: „Aoleu, păi dacă așa stau lucrurile, stai să-l punem și pe Luigi în lesă, să nu iasă halimai!” Ce halimai, frăție, că ăștia, dacă vor, ți-l înghit pe Luigi ca p-o aspirină…

Mă rog, pun ei javra lor în lesă, facem cunoștință, schimbăm politețuri și amabilități, după care, să trecem la treabă.

Ne indică omul un birou numai al nostru, de unde urma să lucrăm. Ne explică în mare despre ce e vorba și nu uită să sublinieze a 4584-a oară caracterul uber-hiper-mega-giga-super foarte-super-extra confidențial al întregii afaceri.

Motiv pentru care, ne explică el, vom lucra de pe niște PC-uri neconectate la internet. Dar putem să ne conectăm laptopurile noastre proprii la net, ca să avem acces la resurse, dicționare și ce mai avem nevoie. Dar sub nici o formă PC-urile de pe care lucram la proiect nu trebuiau conectate la net.

În plus, ne mai indică și mega procedura de securitate prin care, la final de zi, trebuia să exportăm ceea ce lucrasem în ziua respectivă pe un stick de memorie, pe care, înainte de a părăsi incinta, trebuia să-l băgăm într-un seif. A cărui combinație ne-o înmânează ceremonios, scrisă p-un post it.

De asemenea, ne face instructajul cu privire la sosirea și plecarea de la birou, pentru cazul în care aveam de gând să sosim dimineața înaintea lor sau să ne cărăm seara după ce vor fi plecat ei. Care procedură de sosire și plecare implica verificarea atentă a tuturor geamurilor și ușilor, să fie bine zăvorâte. Plus închiderea calculatoarelor. Plus îndesarea stick-ului antemenționat în seif.

Mbun. Ne punem pe treabă. Nu trec 5 minute și îmi dau seama că PC-ul de pe care lucram eu nu avea instalat spell checker-ul. Chestie relativ vitală dacă lucrezi cu texte.

Așa că mă duc la om și-i zic. Vine omul meu, foarte senin, și, ce credeți că face? Ia firul de internet, îl bagă-n dos la PC-ul ăla de pe care lucram eu la proiectul cel foarte-super-extra confidențial și trage de pe net spell checker-ul. Era să leșin. De râs, evident. S-a dus dracu securitatea. Da n-am zis nimic, am fost curioasă dacă se auto-sesisează. Nu s-a.

Ooooook… am continuat noi să lucrăm de zor. Mai venea din când în când să ne întrebe de sănătate, dacă avem nevoie de ceva, d-astea. Fiecare intrare a lui la noi în birou soldându-se cu lătrături feroce din partea lui Freduț. Și cu câte un salt din papuci al cetățeanului.

După vreo 3-4 zile, așa, Freduț a decis că nu mai e nevoie să mi ți-l latre chiar la fiecare intrare. Lucru care l-a bucurat nespus pe cetățeanul nostru. Care, de fiecare dată când intra peste noi și nu era gratulat cu lătrături și mârâieli, făcea un mic dans al bucuriei și exclama, aproape extatic: „Ha! De data asta nu m-a mai certat!”

Acu, tre să mai fac o mică paranteză întru completarea întregului tablou. Omul nostru e însurat cu o cetățeancă de națiune japoneză. Mica japoneză Nam-Su-tien, cum ar veni. Sau Nam-Dămi-Tu. Sau orice alte variațiuni incorecte politic v-ar mai trece vouă acum prin cap.

Mbun. În plus, în afară de asta, omul mai avea o ciudățenie (bine, avea mai multe, dar asta era a mai dihai). Știți voi sunetul ăla pe care-l scoți atunci când aproape îți scapă ceva din mână, da nu chiar? Sau sunetul pe care-l scot bunicile de fiecare dată când pare că micul odor e pe cale să cadă în cap ca uliu, împiedicându-se de propriile picioare? „Hiii”-ul ăla, hai, că sigur știți cu toții despre ce e vorba, numai că e dificil de reprodus în scris.

Ei bine, omul nostru scotea sunetul ăsta, da nu chiar așa. Adică făcea un fel de „hîîî”, cam așa, la fiecare câteva cuvinte. Primele dăți, ne-am speriat și noi de sperietura lui. Că mna, dacă vorbește un om cu tine și, la un moment dat, în mijlocul propoziției, trage un „hiiii!”, te sparii și tu, că ce dracu s-o fi spăriat ăla?!?

Ne-a luat vreo juma de zi să ne dăm seama că omul nu era panicos din fire, nici nu-l traumatizaseră interacțiunile cu Freduț al nostru, pur și simplu așa scotea el sunete bizare la fiecare câteva cuvinte ale unei propoziții.

Așa. Trece o zi, trec două. A treia zi de dimineață ajungem la birou, unde ne întâmpină omul nostru c-o falcă-n cer ș-una în pământ. Și unde nu ne ia la un refec de zile mari, că am făcut ditamai boacăna!

Deja ne înghețase sufletu-n noi, gândindu-ne ce Mniezo de nefăcută om fi putut face, să fie așa gravă și nici măcar să nu ne dăm seama?

Dar am aflat curând, numai câteva „hiii”-uri și „hîîîî”-uri mai târziu. Aparent, în seara precedentă, plecând noi de la birou, am uitat unul dintre geamuri rabatat. Deci, neînchis de tot. Mbine, era un geam de la bucătărie, care dădea spre o curte interioară unde nu intra nici dracu vreodată. Dar orișicât, încălcare gravă a securității!

Dar stați, că asta nu e tot! Nu numai că lăsasem sărăcia de geam rabatat, dar mai comisesem și alt păcat: uitasem la vedere un post-it cu parola de la unul dintre calculatoarele vieții! Poi voi vă daț seama ce tragedie?!? Dacă un răuvoitor ar fi profitat de neatenția noastră, s-ar fi strecurat – hîîîî – precum o pisică prin geamul uitat întredeschis – hîîîî – ar fi găsit un post-it p-un birou – hîîî – și-ar fi dat seama că o combinație aleatoare de litere și cifre reprezintă o parolă – hîîîî – ar fi luat la rând toate calculatoarele din biroul ăla – hîîî – și ar fi ajuns la documentele cele foarte-super-extra confidențiale?!?

Între noi fie vorba, post-it-ul ăla nici măcar nu fusese lăsat pe biroul cu calculatorul căruia îi aparținea parola respectivă. Iar de conectatul la net de cu câteva zile înainte nici nu mai are sens să amintim…

Mna, ne-am cerut scuze, am jurat pe carne de porc că nu mai facem și c-o să fim mai atenți pe viitor și apele s-au mai liniștit.

Acu, inițial noi stabilisem că rămânem pentru o săptămână, urmând să prelungim șederea în funcție de necesitate. Numai că noi, omuleți harnici, după vreo 4 zile cam terminasem treaba. Așa că, în dimineața celei de-a cincea zile, m-am dus la omul nostru și l-am anunțat că noi suntem cam gata.

Moment în care a urmat o nouă rafală de hiiii și hîîîî, presărate pe parcursul întrebării pline de neîncredere: „Ăăăăă, adică cum, ați terminat?!? Adică tot? Tot, tot? Sunteți siguri?”

Și pentru că nu l-am putut convinge din vorbe, l-am luat frumușel de mânuță, l-am dus la calculatoarele noastre și i-am prezentat minunea. Ce să vezi, treaba era gătată! S-a uluit așa de tare, că a zis că trebuie să plece puțin și revine.

Vă jur, i-a luat vreo jumătate de oră să proceseze informația. Timp în care noi stăteam în biroul ăla și râdeam ca proștii, uitându-ne la ceas și întrebându-ne când o să reapară.

Continuarea, în episodul următor. Pentru că nu, lucrurile nu s-au sfârșit atât de simplu și rapid.

sursa foto: freepik.com