Articol scris de Iulia.

Am citit în dimineața asta un articol în care mi-a declanșat neuronii legat de subiectul din titlu – aricii. Sau zgârcenia, pe românește. Mai precis, zgârcenia aia pe care o avem cu siguranță cu toții, într-o măsură mai mică sau mai mare. Aia care uneori ne oprește să ne cumpărăm ceva ce ne dorim, pe principiul că „mdaaaa… da parcă n-aș prea da banii…”

Și pot înțelege oarecum chestia asta, pentru că și eu am uneori niște arici absolut inexplicabili în buzunare. Și zic „inexplicabili” pentru că uneori n-am nici cea mai mică umbră de problemă să dau o căruță de bani dacă mi se pare că ceva îmi trebuie musai. Și mai ales dacă mi se pare că îmi trebuie atunci, pe loc.

Să vă dau un exemplu. Acum câțiva ani (doi, trei? naiba mai știe) am descoperit că apăruse un smartwatch de la Huawei. Dada, știu, chinezii sunt răi și ne fură datele, să trecem peste, că eu le dau datele mele de bună voie. N-au decât să analizeze câți pași fac în fiecare zi și cât de regulat îmi iau vitaminele.

Dar divaghez. Ziceam așadar că am descoperit ceasul respectiv. La momentul ăla aveam telefon Huawei. Pe care, de altfel, îl mai am și acum și-l iubesc ca-n prima zi. Și deși dă semne tot mai clare că urmează să plece la loc înverzit, unde e reciclare și nu mai e durere, încă mai trag de el cu dinții și ghearele.

Așa se face că ceasul ăla îmi cam făcea cu ochiul. M-am apucat să citesc recenzii, m-am uitat după prețuri, m-am sucit, m-am foit. Am aplicat chiar și regula aia despre care zic toți sfătuitorii în ale finanțelor – am așteptat vreo 2-3 zile, poate chiar mai bine. Ca să nu fac shopping impulsiv.

Și într-o dimineață m-am trezit ș-am decis că gata, eu vreau ceasul ăla și pace! Inițial îl salvasem în favorite pe emag, pentru că la ei părea să fie cel mai bun preț. Așa că în dimineața cu pricina m-am trezit chitită să dau cu deștu-n aplicație și să pun obiectul din favorite în coș.

Numai că, ce să vezi, ziua cu pricina era sâmbătă. Iar produsul meu din coș, dacă aș fi ales să-l comand de la prietenul emag, ar fi ajuns la mine taman pe marți sau miercuri.

Chestie pe care, în momentul ăla, am perceput-o nu numai ca fiind absolut inacceptabilă, ci aproape ca pe un afront personal. Păi ce mama lu proces verbal, emagu ăsta chiar nu pricepe că eu vreau ceasul și îl vreau acum?!?

Așa că am făcut ce face orice alt om normal (ahem, să zicem). Am urcat copilul în mașină, l-am dus la bunicii lui și apoi m-am înfipt în primul Media Galaxy care mi-a ieșit în cale. Și nu am mai ieșit din magazin decât când aveam prețiosul ceas la mână.

Dap, e drept că am dat cu vreo 50 de lei mai mult pe el decât aș fi dat dacă îl luam de la emag, dar l-am avut la mână atunci, pe loc, când l-a dorit suflețelul meu? L-am!

Ei, și acu să vă prezint și reversul medaliei. Adică dacă în situația de mai sus le-am dat un picior în dos aricilor și mi-am făcut damblaua, în istorioara de mai jos, aricii s-au ținut cu gheruțele de buzunarele mele și n-au plecat de acolo cu nici un chip.

Să vedeți. Se făcea că era o frumoasă seară de vară, să fi tot fost cu vreo 8-10 ani în urmă. Domnul Fritz (care pe atunci nu era încă domnul soț) și cu mine am plecat în aventură în țări străine.

Mai precis în Germania, ca să mergem la un concert Manu Chao. La Berlin. Plecat, ajuns, mers la concert. Frumos, minunat, grozav.

De cazat ne cazasem la un camping, undeva la marginea orașului – că mna, cam așa sunt toate campingurile prin lume – într-o locație ușor accesibilă cu transportul în comun. Adică ușor în sensul că transportul în comun exista, dar premisa esențială era să îl mai prinzi și funcțional. Aspect pe care noi nu l-am luat neapărat în calcul atunci când am plecat de la camping spre concert.

Care concert a avut loc seara, firește. Și s-a terminat destul de târzior. Și ne-am cam dat noi seama că nu prea mai aveam cu ce ajunge înapoi la camping. Că trebuia să luăm ceva autobuz, care să ne ducă până la o stație de S-Bahn (un fel de metrou de suprafață, așa). Care S-Bahn ne ducea până nu mai știu unde, de unde mai luam un autobuz și ajungeam.

Știu că sună complicat în teorie, dar în practică chiar nu era, stațiile erau amplasate foarte ok și treaba mergea brici. Numai că, ce să vezi, S-Bahnul ăla se cam oprea din circulat pe la 10:30 sau 11 seara.

Hai că dacă cu autobuzele mai era cum mai era, că mai existau și niște variante de noapte, trinul… ioc! Chestie pe care noi am constatat-o după ce luasem primul autobuz și ajunsesem în stația de S-Bahn. Care era suspect de pustie.

După ce am stat noi acolo ca proștii vreun sfert de ceas, a venit un milițian la noi să ne întrebe cam ce păzim p-acolo. I-am zis că noi așteptăm S-Bahnul, moment în care s-a cam scărpinat sub chipiu și s-a uitat la noi cu un amestec de compasiune și amuzament și ne-a explicat că o să avem ceva de așteptat… Adică așa, cam până a doua zi dimineața…

Na belea! Ce să facem, ce să facem? Ne explicase omul că ar exista totuși o variantă care să ne lase cât de cât aproape de locul unde ar fi trebuit noi să ne odihnim trupurile. Trebuia să luăm vreo paișpe autobuze și să le schimbăm între ele de nu știu câte ori, dar am fi ajuns aproximativ în apropiere.

Așa că am ieșit din stația de S-Bahn și am luat-o la pas în direcția în care ar fi trebuit să găsim stația de autobuz. Rețineți că asta era prin 2013-2015, deci ciuciu Google Maps și Waze și alte minuni din astea.

Și cum tropăiam noi așa, de bezmetici, pe la periferiile Berlinului, într-o noapte de vară, Fritz zărește o stație de taxiuri. Deja era spre 12 noapte, dacă nu și mai târziu.

Se duce Fritz al meu la un taximetrist, îi explică ăluia cam unde vrem să ajungem și ce căutăm. Ăla, cetățean neamț arian cam cum sunt eu balerină la Opera de Stat din Viena… Adicătelea închis bine la culoare și Mehmet sau Ali sau Özel sau ceva pre numele lui, după ecusonul de pe bord.

Și, din păcate, nu parte din generația aia de Mehmeți născuți în Germania, care vorbesc germana mai bine și mai corect decât localnicii. Ci, după cum avea să arate dificultatea generală a conversației, sosit de nu prea mult timp pe meleagurile lui Goethe.

După ceva dat din mâini și din picioare, ne-a explicat Ali cât de cât cam pe unde ar trebui s-o luăm și s-o cotim ca să ajungem… dracu știe unde. Că nu se știe ce o fi înțeles el din ce am încercat noi să îi explicăm.

Dar omul, cu spirit de antreprenor, ne-a zis că ne duce el până la camping. Și ne costă 20 de euro.

Băi copii, și taman atunci s-au trezit ai dracului arici. Care s-au făcut ghem în buzunarele mele și au rămas acolo, proțăpiți bine, cu piciorușele înfipte în căptușeala nădragilor, de unde n-a mai fost chip să îi urnesc.

Pentru că da, prieteni. În acel moment, ceva absolut inexplicabil și irațional din capul meu m-a făcut să pufnesc disprețuitor și să decretez: „Eu nu dau dooj dă euro să ne ducă ăsta dracu știe unde!”

Și m-am întors magistral pe călcâie și am plecat.

Rezumatul, că și așa m-am lungit destul de mult: am umblat de bezmetici toată noaptea, rătăcind prin suburbiile și periferiile Berlinului. Ne-a prins dimineața tot pe drumuri. Ne-am dat seama ulterior că în ultimele vreo 2 ore ale aventurii noastre ne învârtisem în cerc, aflându-ne la mai puțin de 1 kilometru de camping.

Și am aflat a doua zi că zona era considerată destul de periculoasă pe timp de noapte. Pentru că mișunau destul de frecvent mistreți pe acolo. Care cică n-ar fi fost chiar prietenoși, nici măcar cu turiștii.

Ce a fost în capul meu atunci, n-aș putea să vă zic nici până în ziua de astăzi. Ce a fost în capul lui Fritz, de s-a luat după mine, în loc să mă umfle de-o aripă și să mă îndese în taxi, nici asta nu vă pot spune.

Ce vă pot spune însă cu certitudine e că, de atunci, de fiecare dată când am un moment din ăsta de aricenie absurdă, Fritz se uită la mine și zice: „Nu dau io dooj dă euro!”

Și acum e rândul vostru: ați avut vreodată momente din astea de zgârcenie stupidă, absurdă? V-a părut rău apoi?

sursa foto: freepik.com