Nu mă pricep să scriu cronici de carte, nici să fac critică de specialitate, în schimb mă pricep să spun asta: am citit „Ultimul an cu Ceaușescu” și mi-aș dori ca această carte să fie citită de toți oamenii din țara asta. Și în special de ăia care se văicăresc amarnic după cât de bine era înainte.

Băi, mi-a stârnit cartea asta fiori pe șira spinării, m-a făcut să-mi dea și lacrimile de vreo câteva ori. Și era ca dracu’ situația, c-am citit-o în avionul de Barcelona, nu se făcea să vadă cineva că plâng. Păi am și io o reputație de macho, dacă mă recunoștea cineva taman când îmi ștergeam lacrimile?

Revenind la un ton mai serios, după ce-am citit „Ultimul an cu Ceaușescu” mi-am dat seama cât de norocos sunt și, mai ales, cât de norocos am fost pe vremea aia. Eram săraci și noi (eu și ai mei), dar ce povestește fata asta, autoarea, Daniela Rațiu, despre ea și familia ei, este la cu totul alt nivel. Oamenii ăștia pur și simplu se luptau să subziste, iar asta în condițiile în care vorbim despre o familie în care amândoi soții erau angajați, aveau „serviciu”, cum se spunea pe vremea aia.

Păi eu, personal, nu-mi amintesc să fi avut vreodată frigiderul atât de gol încât să mâncam doar cartofi, pentru că singurul lucrul comestibil rămas în casă erau cartofii. Ba nu, mint, cartofi și ceai.

Să nu cumva să vă imaginați că e o jelanie de câteva sute de pagini pe tema „cât de greu ne-a fost”. Nu, dimpotrivă, cartea este scrisă din unghiul adolescentei care trăia vremurile alea și-și descrie trăirile exact așa cum le are întipărite în memorie. Ba chiar reușește să fie cât se poate de ne-dramatică, dacă am voie să folosesc acest termen.

Și mi-a mai plăcut încă ceva: e prima oară când citesc ceva scris despre decembrie ’89, din punctul de vedere al unui adolescent timișorean. Adică al cuiva de vârsta mea, la vremea aia, dar care a trăit din Timișoara zilele alea de o incertitudine maximă dintre 16 si 22 decembrie. Pentru noi, ceilalți, totul a început pe 22 decembrie. Pentru ei, timișorenii, au mai existat șase zile în care doar s-au întrebat speriați: „și acum ce-o să fie, ne omoară pe toți?”. Nu vă speriați, nu e toată cartea despre decembrie ’89, doar ultima parte.

Gata, nu mai vreau să dau spoilere. Citiți-o! O să vă regăsiți în multe pasaje din ea, așa cum m-am regăsit și eu. Dar, mai ales, faceți-i și pe alții s-o citească, în special pe cei care nu au trăit vremurile alea, poate așa au o șansă să înțeleagă cât de cât cum a fost.

În altă ordine de idei, deosebit de căscat fiind, am uitat cartea în avionul cu care ne-am întors. Bine măcar c-o terminasem de citit. Dar dacă tot am uitat-o, îl rog pe cel sau cea care a găsit-o în cursa wizzair de Barcelona, locul 24D, să-mi mulțumească pentru cadoul căzut din cer (la propriu) făcând un singur lucru: s-o citească. După care s-o mai dea și altora s-o citească. E singura mea rugăminte, n-am nevoie de carte, la o adică pot să mi-o cumpăr din nou.

Apropo, ca să vedeți cum se leagă lucrurile mereu. Am comandat cartea și mi-a venit exact cu o zi înainte să plecăm. La fix, mi-am zis, abia am ce să citesc în avion. Ceea ce am și executat, am citit mai bine de jumătate la dus, iar ultima parte a mers ca uns pe zborul de întors. Atât de uns, încât după ce-am terminat-o, am băgat-o în buzunarul ăla unde sunt instrucțiunile în caz de aterizare forțată, și-acolo a rămas.

Dar faza tare e alta. Am ajuns în holul hotelului unde aveam rezervarea și-am găsit aranjamentul din fotografia de mai jos. Prieteni, care erau șansele să plec cu o carte despre perioada aia, iar în holul hotelului să găsesc o replică a unui birou de pe vremea lui Ceaușescu? Nimic nu este întâmplător, vă spun.

Iar acum, dacă tot a venit vorba, voi ce vă mai amintiți de atunci? Dacă ar fi să scrieți cea mai puternică amintire de pe vremea lui Ceaușescu (cei care ați prins măcar un pic) care ar fi aia?