Nu mă pricep să scriu cronici de carte, nici să fac critică de specialitate, în schimb mă pricep să spun asta: am citit „Ultimul an cu Ceaușescu” și mi-aș dori ca această carte să fie citită de toți oamenii din țara asta. Și în special de ăia care se văicăresc amarnic după cât de bine era înainte.
Băi, mi-a stârnit cartea asta fiori pe șira spinării, m-a făcut să-mi dea și lacrimile de vreo câteva ori. Și era ca dracu’ situația, c-am citit-o în avionul de Barcelona, nu se făcea să vadă cineva că plâng. Păi am și io o reputație de macho, dacă mă recunoștea cineva taman când îmi ștergeam lacrimile?
Revenind la un ton mai serios, după ce-am citit „Ultimul an cu Ceaușescu” mi-am dat seama cât de norocos sunt și, mai ales, cât de norocos am fost pe vremea aia. Eram săraci și noi (eu și ai mei), dar ce povestește fata asta, autoarea, Daniela Rațiu, despre ea și familia ei, este la cu totul alt nivel. Oamenii ăștia pur și simplu se luptau să subziste, iar asta în condițiile în care vorbim despre o familie în care amândoi soții erau angajați, aveau „serviciu”, cum se spunea pe vremea aia.
Păi eu, personal, nu-mi amintesc să fi avut vreodată frigiderul atât de gol încât să mâncam doar cartofi, pentru că singurul lucrul comestibil rămas în casă erau cartofii. Ba nu, mint, cartofi și ceai.
Să nu cumva să vă imaginați că e o jelanie de câteva sute de pagini pe tema „cât de greu ne-a fost”. Nu, dimpotrivă, cartea este scrisă din unghiul adolescentei care trăia vremurile alea și-și descrie trăirile exact așa cum le are întipărite în memorie. Ba chiar reușește să fie cât se poate de ne-dramatică, dacă am voie să folosesc acest termen.
Și mi-a mai plăcut încă ceva: e prima oară când citesc ceva scris despre decembrie ’89, din punctul de vedere al unui adolescent timișorean. Adică al cuiva de vârsta mea, la vremea aia, dar care a trăit din Timișoara zilele alea de o incertitudine maximă dintre 16 si 22 decembrie. Pentru noi, ceilalți, totul a început pe 22 decembrie. Pentru ei, timișorenii, au mai existat șase zile în care doar s-au întrebat speriați: „și acum ce-o să fie, ne omoară pe toți?”. Nu vă speriați, nu e toată cartea despre decembrie ’89, doar ultima parte.
Gata, nu mai vreau să dau spoilere. Citiți-o! O să vă regăsiți în multe pasaje din ea, așa cum m-am regăsit și eu. Dar, mai ales, faceți-i și pe alții s-o citească, în special pe cei care nu au trăit vremurile alea, poate așa au o șansă să înțeleagă cât de cât cum a fost.
În altă ordine de idei, deosebit de căscat fiind, am uitat cartea în avionul cu care ne-am întors. Bine măcar c-o terminasem de citit. Dar dacă tot am uitat-o, îl rog pe cel sau cea care a găsit-o în cursa wizzair de Barcelona, locul 24D, să-mi mulțumească pentru cadoul căzut din cer (la propriu) făcând un singur lucru: s-o citească. După care s-o mai dea și altora s-o citească. E singura mea rugăminte, n-am nevoie de carte, la o adică pot să mi-o cumpăr din nou.
Apropo, ca să vedeți cum se leagă lucrurile mereu. Am comandat cartea și mi-a venit exact cu o zi înainte să plecăm. La fix, mi-am zis, abia am ce să citesc în avion. Ceea ce am și executat, am citit mai bine de jumătate la dus, iar ultima parte a mers ca uns pe zborul de întors. Atât de uns, încât după ce-am terminat-o, am băgat-o în buzunarul ăla unde sunt instrucțiunile în caz de aterizare forțată, și-acolo a rămas.
Dar faza tare e alta. Am ajuns în holul hotelului unde aveam rezervarea și-am găsit aranjamentul din fotografia de mai jos. Prieteni, care erau șansele să plec cu o carte despre perioada aia, iar în holul hotelului să găsesc o replică a unui birou de pe vremea lui Ceaușescu? Nimic nu este întâmplător, vă spun.
Iar acum, dacă tot a venit vorba, voi ce vă mai amintiți de atunci? Dacă ar fi să scrieți cea mai puternică amintire de pe vremea lui Ceaușescu (cei care ați prins măcar un pic) care ar fi aia?
Parizer, după Revoluție am rugat-o pe bunica să-mi de-a bani să-mi cumpar o bucată de parizer, începuse să apară in magazine. Aveam 11 ani si tin minte exact cum arăta si ce gust avea.
Comentariu beton!23
Guma de mestecat sfărâmicioasă, glucoza tare că piatra in forma de tablete de ciocolata. Aparatul cu sfori de la dentist zis și albinuța și intervențiile fara anestezie. Superb. Peria de dinți ce se întărea că sarma, pasta de dinți supercristal, painea udata și reîncălzită in cuptor/recoaptă să fie comestibila. Creionul chimic cu care semnam condica când ridicam lunar porția de alimente. Pauzele de curent când orbecaiam pe scări de la parter la et 10 zilnic pe intuneric. Cozile la benzina cu oameni ce își împingeau mașinile sa avanseze la coada. Un șofer croșetând la volan la coada la benzina ;). Și norma de maculatura parca 4kg pe trimestru de dus la școală.pentru reciclare. Aveam 10 ani.
Comentariu beton!70
Toată viața m am întrebat de unde naiba credeau astia că scoatem atâta amar de maculatura, țin minte exact cum adunam cu maica mea toate ziarele de prin casa, și tot mai trebuia
Comentariu beton!13
Bravo azi cred ca esti fericit.Dar gandestete te simti mai bine cu ce ne rezerva globalistii?
Domu’ stefan manole, azi am 50 000 coco in cont si zero datorii sau credite, casa si masina cumparate de noi (primul utilizator) cu banii mei, joburi luate doar pin concurs, samd. io zic ca is mai fericit cu globalistii din pacate ma mai necajesc cu prostii, inca nu am invatat cum sa ii ignor. si cum traiesc in romania, imi ocupa destul de mult. Acum ca ti-am raspuns sper ca esti si mai fericit 🙂 la randul tau
Comentariu beton!48
Ah, domnu stefan , cum sa iti zic io?
scoala, munca si globalistii m-au facut om, am lucrat deja la 2 companii IT din forbes top 15 si urmeaza a 3-a daca merg lucrurile bine la ultimul interviu:D
Asa ca retorica de cacat ma lasa perfect rece, stiu ce am facut si cu ce m-am ales. Spre deosebire de unii spalati pe creier de aur si alte grupari ce le doresc tot binele 😀
As fi curios sa aflu cu ce te ocupi in viata reala, fac pariu cu tine ca ai lucrat candva pt stat, o firma de stat sau fosta firma de stat, de iti vin ideile astea neaerisite
Comentariu beton!31
Am avut o mică intervenție fără anestezie acum 2 zile. Dentistul meu mi-a zis ca nu merita sa fac anestezia in mandibula pentru o carie atât de mică și ca nu o sa doară. In 20 de ani de când sunt in Germania și pacienta lui nu mi-a făcut nicio intervenție fără anestezie. Asta a fost prima…a durat mai puțin de un minut dar mi-a adus aminte de durerile intervențiilor fără anestezie din perioada comunista și post comunista. A fost o senzație pe care nu as mai vrea sa o trăiesc și durerea simțită acum doua zile a fost minima. Dar mi-a trezit niște amintiri neplăcute.
Nu vreau sa discreditez cartea, ba chiar sunt de acord cu tine ca trebuie citita de toti cei sub 30 ani. Dar eu nu o sa o citesc din simplu motiv ca imi pot foarte bine aduce aminte sfarsitul anilor 90, nu 80. Si ai mei cu 2 copii care intrau la facultate si ei aveau in tot frigiderul o bucata de slanina veche, jumate ranceda asa. Pai niste cartofi prajiti ar fi fost deja lux gourmet. Si cum trageam o saptamana de 10000 lei vechi, mancam spaghete fierte in apa cu zahar. Sau in vizite pe la vreun prieten/coleg, ca ma vedeau ca imi patineaza ochii de foame.
Poate ca eram eu prea copil, dar sf anilor 80 era parfum din punctul asta de vedere. Intunericul il inlocuiam cu lumanari. Dar foamea…
Nfine, asta e experienta mea personala, long story short: de acord cu tine!
Comentariu beton!39
Șerif, eu înțeleg foarte bine chestia cu foamea, care este prezentă și ea în carte, dar după ’90 dispăruse ceva mult mai grav decât foame: FRICA. Or frica este CEL mai bine reprezentată în carte. Măcar pentru asta și trebuie s-o citească generațiile care nu s-au lovit de frica asta și care sper să nu se lovească niciodată.
Foamea bate frica. Change my mind.
Comentariu beton!25
din pacate sau din fericire imi aduc aminte foarte bine cum era:
in comunism, cel putin ultimii 10 ani a fost SI FOAME SI FRIG dar mai ales FRICA !
toti mergeau cu capul in pamant, foloseau fraze standard, parintii repetau copiilor sa nu vorbeasca despre ce si cine e in casa, ce vad sau aud cu nimeni.
probleme si „interviuri” la securitate pentru parinti in cazul in care in sectia lor avea loc vreun accident de munca.
orasele inchise adica partidul iti stabilea unde locuiai. un fel de inchisoare la nivel de localitati.
frigul permanent iarna atat acasa cat si la scoala. baie cu apa calduta incalzita pe soba/aragaz.
gazul nu avea presiune dar avand sobe de teracota (stateam la casa) in una din ele faceam foc cu lemne (cand aveam) si ne inghesuiam toti in camera aia unde era frigul suportabil !
pe vremea aia daca aveai 17-18 grade in camera era lux. si acum tin minte izmenele chinezesti din bumbac pe care le purtam iarna tot timpul. si la alea stateai la coada si nu prindeai decat daca aveai noroc. nici nu conta ce marime erau (majoritatea erau mici ca deh, chinezesti deci pe marimile lor) !
curentul care se lua de la 16 la 22 iarna si stateam pe intuneric, ne faceam temele la un bec conectat la o baterie de masina facuta rost cu greu de tata.
mancarea pe cartela, cozile zilnice la care stateau ai mei pana la 6 si apoi mergeau noi copiii sa stam inainte de a pleca la scoala. uneori prindeam (lapte, iaurt, din an in pasti jumatate de pui amarat sau doar gheare sau „adidasi” de porc) alteori se termina marfa inainte sa luam. coada la oua de pasti se facea cu minim 2-3 zile inainte, cu plase aliniate la gostat, cu pensionari si copii care faceau cu schimbul, pe scaunele pliante.
untul, painea, uleiul, zaharul, faina, malaiul, carnea, orezul erau pe cartela. sa te fereasca barbosul sa pierzi cartela ca minim cateva zile era post negru ! in ultimii ani se folosea o cartela pentru 3 luni in loc sa fie una pe luna. prima oara taia ziua, a doua luna completa x-ul cu a doua linie iar a treia luna inconjura ziua !
numai la paine noi o duceam mai bine pentru ca tata lucra la fabrica de paine si acolo primeau angajatii jumatate de paine pe zi in plus fata de portia standard.
magazinele in care batea vantul, alimentare cu rafturi pline de creveti vietnamezi si eventual borcane de compot. nici macar biscuiti simpli (Paltinis le zicea) nu aveau tot timpul.
prajiturile la cofetarie erau cu margarina sau ulei nu cu unt, frisca era o raritate.
daca prindeai pantofi de piele sau tenisi „usurei de Dragasani” era doar noroc chior ! in general prin ’89 pantofii sau ghetele tineau doar 2-3 ploi si se dezlipeau talpile de aia purtam pungi in incaltari sau cizme de cauciuc cand gaseam.
practica agricola la care mergeam la cules de sfecla, porumb sau cazul superfericit la fructe.
la scoala era obligatorie uniforma si o pateai daca nu aveai numarul matricol sau cravata sau fetele cordeluta alba.
toti erau tunsi scurt, la sedintele detasamentului de pionieri sau utecisti se imparteau sarcinile venite de la partid (norma de hartie, sticle sau fier vechi pentru reciclare, recoltare de fructe de sezon sau castane sau melci sau flori de tei, musetel) si erau criticati cei care calcau pe bec. un fel de public shaming sau bullying generalizat.
as putea povesti ore intregi insa pentru cineva care nu a trait atunci nu cred ca e tangibila FRICA aia care era peste tot ca o ceata malefica care acoperea tot !
pur si simplu nu se poate intelege acea experienta din exterior. cand cineva sau ceva controleaza fiecare aspect al vietii tale, cand ceea ce citesti, faci, vezi, vorbesti e cenzurat direct sau indirect, ajungand sa iti controlezi pana si gandurile pentru a-ti proteja existenta si familia.
ma bucur ca fetele mele nu au trait in acele vremuri.
pe de alta parte imi pare rau ca nu pot sa le fac sa inteleaga, sa aprecieze libertatea pe care o au la adevarata ei valoare.
si, cand aud niste handicapati ca bat campii cu ce bine era atunci, ma apuca dracii !
uitati-va la „Nunta muta” parca ii zicea la film sa vedeti cine a ajuns sef in sat.
numai prostii, lenesii, turnatorii si securistii o duceau atunci mai bine decat acum.
nu e perfect capitalismul si nici democratia, insa sunt de preferat oricarei dictaturi, chiar si celei pseudo-comuniste. cine spune altfel, nu a trait in viata lui in dictatura!
Comentariu beton!96
Eram la grădiniță în decembrie ’89, dar de FRICA omniprezentă îmi amintesc și eu. Și nu a dispărut atunci, a mai rămas câțiva ani în aer. Mama a născut în București ambii copii, că maternitatea din oraș era mai degrabă abator. Și, cu părinții mamei locuind în București, mama mai venea și mai cumpăra ouă (!!!!!) și alte alimente din București, care în restul țării erau doar pe cartelă și, în consecință, disponibile din an in paste (sau nici atât). Îmi amintesc de cozile de la butelie (că am stat și eu la ele și mulți ani au rămas cercurile vopsite pe acel trotuar). Îmi amintesc de îngrijorarea părinților mei când am contestat niște instrucțiuni ale educatoarei și, apoi, ale învățătoarei. Le era teamă că le este copilul marcat ca element perturbator. Îmi amintesc de trenurile în care același bilet se vindea de două-trei ori, și așa erau cel puțin jumătate dintre bilete, de stăteai tot drumul de 5 ore în picioare în înghesuială la rapid sau accelerat. Din ’89 îmi amintesc imaginile de la TV cu împușcăturile de la Obor și remarca mamei: „se pare că nu mai vin unchii de Crăciun, că nu au cum să intre la metrou de împușcături”. Și că doamna educatoare ne-a zis în ianuarie că de acum încolo să nu îi mai spunem „tovarășa”, să îi spunem „doamna”, și să uităm de steagul roșu cu secera și ciocanul.
Comentariu beton!14
Aveam pașpe ani în ’88, cinematograf Dacia cu o colegă. Atunci am pus mâna pe prima țâță.
Comentariu beton!71
Măcar zi și ce film era.
Doar țâța era centrul universului meu, dă-l dreacu de film, nujtiu.
Comentariu beton!64
Sa nu ii dai drumul, sefule! 🙂
@Edelweiss, si ne lasi asa… țâța ce-a zis?😂
Comentariu beton!13
@Tavi, ce putea să zică? Tot inainte! Ca așa era învățată de organizația de tineret😂
Comentariu beton!15
@ oldjohn: da, tot inainte!, sa NU SE LASE!!
Eu cred că era un film indian, le cam știu, că ai mei ne trimiteau pe mine și pe frați miu periodic la film 🙄. Era un cinema în cartier…
una din putinele amintiri placute: am vazut Star Wars la cinema. tin minte si acum ca am stat la coada la bilete peste 2 ore, am prins doar la urmatorul spectacol, nu la ora la care am vrut sa intram !
poate din cauza ca subiectul era oarecum in ton cu linia oficiala de propaganda a comunistilor a fost unul din putinele filme occidentale care au rulat pe la noi, in afara de cele istorice si cele cu Piedone ! imperiul erau capitalistii iar rebelii tarile comuniste care luptau pentru libertate.
Mulțam! Am și deja comandat-o!:) Îmi aduc aminte cenușiul. Nimic nu era colorat. Sau cel puțin așa era la mine în cap. Și lumea care mergea cu capul în jos pe stradă. Și ultima tabără din vara lui ‘89 când făceam trafic cu casoletele acelea micuțe cu gem gelatinos care erau singura chestie mâncabilă :). Și pe bunica care plângea și ne spunea mie și vară-mii că “a căzut!!! E gata!”, dar noi eram extrem de fericite că e ea fericită și nu s-a prins că eram fix în mijlocul unei boacăne😂
Later edit: și prima și ultima manifestație de 23 august la care ne-au dus de la școală, unde era o căldură infernală și nu exista apă nicăieri…
Comentariu beton!26
Corect. Nuanța de gri la toate mi s-a lipit și mie de retină
Comentariu beton!21
Frica. Bunicul meu făcuse mulți ani de închisoare comunistă și era încă verificat periodic. Totuși, era ceva în el ce nu îl lăsa să nu spere. Asculta zilnic Vocea Americii (toți cei din casa ascultam) și ne spunea repetat „să nu spuneți nimănui, indiferent ce va primite sau cu ce vă amenință”. Aveam 8-10 ani și îmi amintesc și acum că mi se făcea un gol în stomac dacă vedeam un polițist pe stradă. Aveam impresia că acum-acum mă ia la întrebări. Niciodată nu m-a întrebat nimeni nimic, dar tare frică îmi era.
Daca aș avea putere, aș face un orășel în care să reproduc 100% condițiile de atunci. Cum vezi in filme așa 😁 Și i-aș duce acolo măcar 6 luni pe toți nostalgicii…să ii văd dacă le place, în pana mea.😡 Că e ușor să zici că era bine când stai la căldură, arunci mâncarea că nu mai ai chef de ea, vrei altceva. Uiți că fie-ta/nepoată-ta găsește tampoane când vrea și că nu se spală pe cap cu săpun de rufe, că în magazine nu mai e șampon de un an
Doamne, ce m-am enervat!
Comentariu beton!100
https://republica.ro/organizez-excursii-in-epoca-de-aur
Comentariu beton!14
Cucurigu, mulțumesc, nu citisem articolul. Minunat spus, Doamne cât aș vrea să fie posbil 😈
Ce tampoane? Era sărbătoare când se „băga” vată la farmacie! Era coadă
Comentariu beton!56
Stateam la internat si defilam pe sub geamurile baietilor cu pachetele de vata , cand se „baga” la farmacie…ceream voie unui libidinos de pedagog sa mergem sa ne cumparam, copile de 14-15 ani…
Un deodorant era culmea luxului, citeam o carte non-stop, la scoala in pauze (sau in ore, asa imi amintesc ca am citit Love Story, sub banca in doua ore legate de mate) sau la internat, pe ascuns, la „sala” (de meditatii, parca se numea), pentru ca era imprumutata la a cine stie cata mana…
Comentariu beton!32
@Bertha, dacă ai avea putere și ai reuși să faci orășelul ăla, te-aș propune și vota primar!!! 😀
În rest, la fel și la noi cu Vocea Americii și Europa Liberă! Parcă mai aud încă vocea aia baritonală spunând „This is the Voice of America” și pe mama spunând „măi copile, dă-l mai încet, că se aude afară”!
Comentariu beton!17
Vic, „you’re listening to Top40 VOA” 😉 Vara era mai misto, ca nu era frigul traumatizant, ascultam la radio Top40 in timp ce toceam pentru BAC 🙂
@kilroy, da, da Top40! 🙂
Saptamana de practica la cules de rosii si sortat cartofi in depozite (eram la liceu si pe atunci aveam doua saptamani de scoala urmate de una de practica). Si temele facute seara, la lumina lampii de gaz, cand se oprea curentul.
Aveam 18 ani la revolutie.
Comentariu beton!28
@Cristi, da, da, uitasem de practica agricolă toamna! Am urât cu patimă culesul de porumb, care m-a urmărit tot liceul, toată armata (noroc că am făcut doar 9 luni) și după aceea la facultate!
Comentariu beton!17
Practica nu ma deranja, ca descoperisem sportul numit mozol cu gagici si era misto 😀 . In schimb, uitasem de lampa cu gaz, baga-mi-as, ce lumina bolnavicioasa dadea
O, da! Cum naiba aș putea uita vremurile alea odioase? Nu eram chiar lipit pământului de sărac, dar nici nu prea aveam multe. In 89 aveam 23 de ani (mă pregăteam să fac 24, eu fiind născut pe 1 ianuarie) și inca mai purtam geaca din liceu. Cel mai tare îmi amintesc întunericul de pe străzi și frigul din casă, că de mâncare nu mă pot plânge. Nu știu cum dracu’ făcea maică-mea, dar reușea să facă din căcat bici și să-mi pună și mie pachet. Prin 90, la un moment dat, mergând seara către casă, am avut un șoc, montaseră becuri la iluminatul public, pe tot traseul meu. Frate, am plâns de fericire!
Comentariu beton!59
Cea mai puternică amintire? Pungile de plastic puse în ghete iarna.
Abia aștept să citesc cartea.
Comentariu beton!14
Oo, daa, nici o pereche de incaltari cumparata de drag, doar de stricta necesitate
Sa nu exagerez, la liceu mergeam cu niste pantofi chiar draguti, de piele, din cei romanesti, dar inrest.. nimic fancy,cautai pana te lua gaia o haina, obluza, o ceva…
Comentariu beton!12
https://ibb.co/3kCP77w
Septembrie că 1989.Piața Zahana,Slatina .În piață deși destul de multe mese din beton doar 2 ,, producători ” cu mere doar dar și un milițian cu planul in mână cu evidentul scop de a împiedica creșterea prețului merelor peste mercurial ,adică 6 lei per kg.
Septembrie că 1989.Piața Zahana,Slatina .În piață deși destul de multe mese din beton doar 2 ,, producători ” cu mere doar dar și un milițian cu pulanul in mână cu evidentul scop de a împiedica creșterea prețului merelor peste mercurial ,adică 6 lei per kg.
0
26 de ani în ’89, terminat facultate în ’88 în Timișoara, angajat Comtim de 1 an. Adică „boierie” dpdv al mâncării.
Dar… în perioada ’84 – ’88, student fiind iarna în cămin era un frig de înțepeneai, orice reșou băgai în priză siguranțele săreau, în amfiteatre era ca în morgă iar la cantină în zilele bune prindeai câte o arpă din „frații Petreuș”. Frig și foame, astea mi-au rămas în memorie la partea despre amintiri urâte. Bine, nici bani nu prea aveam, student fiind, acasă doar tata lucra.
Comentariu beton!33
Imi amintesc zbaterea mamei sa am ce manca, ce imbraca, ce incalta, deodorante si in general chestii decente , nu lux, dar care pur si simplu nu se gaseau, eram adolescenta, 17 ani in acel ultim an si puteam observa. E adevarat aveam mancare de obicei, dar obtinuta greu si o parte de la bunicii care, la tara, cresteau pasari, porci, vite si plantau tot ce se putea in gradina.
Urasc acea perioada care le-a rapit parintilor mei bucurii ,care i-a chinuit , intr-o zbatere continua pentru a avea chestii elementare, ca bani erau, erau oameni cu studii superioare si aveau salarii decente, dar ce sa cumperi ???? Urasc nesimtirea secretarilor de partid ( ai caror fii si fice acum sunt prosperi oameni de afaceri ) care aveau de toate pe criterii politice…
Si cel mai tare m-a durut ca l-am pierdut pe varul tatalui meu care a vrut sa plece de aici asa cum se pleca, pe cai ocolite si nu mai stim ce s-a intamplat cu el….
Deci nu, sa nu mai aud de anii aia. Singura nostalgie e dupa tineretea , adolescenta mea, in nici un caz dupa regimul lui ceausescu…
Comentariu beton!53
Multe au fost urâte. Chestia cu opritul curentului mă termina. În fiecare seară se întrerupea curentul cel puțin două ore. În tot orașul, mai puțin pe Călărașilor, acolo unde erau blocurile în care locuia protipendada. Acolo era și căldură iarna non-stop. Pe 7 ianuarie 1988, fiind Sfântul Ion, am sărbătorit onomastica soțului pe întuneric. Pentru că au oprit energia electrică pe la 17. Și i-au dat drumul la 24. Cât de nenorociți! Bineînțeles că nici căldură nu era în perioada asta. Musafirii noștri au venit și au plecat pe întuneric. Sigur, a fost romantic, am petrecut la lumina lumânărilor.
Comentariu beton!30
Cum ne trezea mama la 3-4 noaptea sa stam la rand la macelarie pentru sa se dadeau doar 2 kg de persoana, si carnea o vedeam de 3 ori pe an? Cum isi faceau surorile temele in bucatarie (cea mai calda incapere din apartament) la lumina lampii cu gaz? Cum mama si-a gasit florile inghetate in sufragerie langa fereastra in februarie 85, atat era de cald in casa? Cum ma culcam cu sticla de apa fierbinte in pat sub plapuma ca sa ma incalzesc, caci in dormitor nu erau mai mult de 13-14 grade? Cum am purtat chiloti de dama pentru o perioada in 88-89 caci doar din aia a mai prins nevasta-mea la magazin? Cum socri cumparau painea din Sacele si nici macar cainele nu o manca, atat era de rea? Asa ca am facut eu rost de o cartela si pentru ei ca sa cumpere din Brasov. Cum veneam in 84-85 incarcat cu de toate de la Timisoara, caci in Brasov era jale?
Cum i-au saltat securitatea pe colegii mei care participasera la revolta din 15 Noiembrie? Doar norocul a facut sa nu fiu prezent la munca in aceea zi. Mi-am luat liber in aceea zi de duminica caci sambata seara organizasem si eu un „video” la vecinul care avea casa peste drum. Faceam si eu si el un ban. Daca nu ar fi fost aceea noapte la video eram mai mult ca sigur si eu cu colegii respectivi. Va-ti ingrozi sa ascultati ce au patimit acei oameni.
Sa mai scriu? Sunt mult mai multe de atat, iar pe cei care zic ca atunci era mai bine, i-as pune sa traiasca cativa ani exact cum am trait noi in perioada 82-89.
Comentariu beton!71
Era 1987 sau poate 1988.Dar și ,,Maratonul filmelor „pe Tv Belgrad 1 care cu greu și doar de unii se recepționa din Slatina .Casa plină de lume toată noaptea fiind vineri spre sâmbătă.Pe la 4 dimineață zic- aș vrea și eu să pot dormi vreo două ore că trebuie să plec la servici la 7 .Am reușit spre dezamăgirea publicului spectator.
0
Cozile. Aveam 9 ani cand pica nea Nicu, deci nu m-au afectat foarte mult chestiile politice. Nici foame nu prea faceam. Dar cozile… senzatia aia de animalic, de lepadare de tot ce e uman, horror. Si inca ceva. Ai mei facusera odata rost de carne, o carau intr-o geanta de voiaj. Si s-a prins lumea din jur. Deci i-au fugarit pe ai mei, abia au scapat aruncandu-se intr-un taxi. Pe mine ma dadusera deoparte cu bunica sa nu se prinda lumea ca eram cu ei. Doamne fereste!
Comentariu beton!24
Aseară vorbeam cu cineva despre cum te aduna miliția de pe stradă, elev fiind, dacă circulai la ore nepotrivite adică chiuleai și mergeai la film la matineu, cum purtam uniforme și matricole, despre traficul cu cărți din librării, programul tv de două ore plin de ode, despre cum aveai nevoie de aprobare pentru orice cumpărai: mașină de spălat sau tv color 😬 eram deja adult la revoluție și îmi amintesc și cozile de la Fortuna din Amzei pentru frații Petreuș sau ce se mai aducea. Sau groaza unei colege de a aduce pe lume un copil în perioada aia. Sau multe altele cum ar fi lipsa dreptului femeii de a hotărî dacă vrea/poate să nască un copil și controalele ginecologice obligatorii și neanunțate (ca nu cumva să se ascundă femeile însărcinate care nu doreau să păstreze sarcina) făcute de niște brute de medici, felul subuman în care erau tratate femeile care făceau întreruperi de sarcină, casele de copii pline de copiii bolnavi abandonați.
Comentariu beton!45
Aveam părul foarte lung și trebuia să încălzesc trei oale mari cu apă să îmi pot spăla și clăti părul. Orelele târzii sub plapumă ascultând Europa liberă. După ce le-am scris celor de la Scorpions, mi-au trimis un disc, care a ajuns la mine zgâriat, într-un plic rupt. Socialismul științific de la școală, unde se analizau congresele PCR și erau toate la fel. Ciocolata care se vindea la pungă cu creveți vietnamezi. Cum stăteam cu fratele meu înghețați la cozile la pâine și lapte iarna, câteodată primeam și o jumătate de pachet de unt. Manifestările de 23 august, toată ziua în soare, unii copii leșinau. Săptămânile de practică la cartofi, în noroi sau ploaie nu conta. Aveam 16 ani în 89.
Comentariu beton!43
Nici nu stiu ce sa scriu mai repede. Nu mai suport frigul nici in ziua de azi, sint o baba care se infofoleste. Cind au bagat ratiile de mincare am primit 3 oua jumate pe luna, de persoana. Am intrebat-o pe vinzatoare daca pot sa aleg galbenusul sau albusul. Si mi s-a raspuns ca primesc 7 oua pe doua luni. Aveam o fetita de jumate de an, cum sa-i dau un ou cumparat acum 2 luni? Si inca cite…In decembrie 1989 eram deja in Israel, pe 16 am vrut sa ii sun pe socri, pe vremea aia prin centrala. Dupa vreo 12 ore m- a sunat centralista si mi-a spus cu nu iese si nu intra nici o comvorbire cu Ro, am inteles ca se intimpla ceva, dar inca la televizor nu se anunta nimic.
Comentariu beton!38
Eram clasa a iv-a la revolutie asa ca amintirile nu sunt foarte subtile sau comparabile ca si grad de discernamant cu ale unui adult.
tin minte asa: cartelele pentru diverse produse ( paine, unt), invatatul la lumanare, apa calda cu program, statul in casa in salopete de molton ( caldura ioc), 15 minute de desene animate sambata, bucuria de a primi un produs pe care astazi il gasesti fara probleme ( trening, aidasi, ciocolata), sistemul de pile si relatii (Pana si noi copii stiam bine ca nimic de bine nu exista fara pile si relatii), cozile la benzina, manifestatiile la care eram dusi in mod organizat, culesul de mere toamna cu scoala ( nu, nu puteai lua acasa ca te controla) si pot continua. Eram fericiti noi ca si copii? da, pentru ca nu stiam ca se poate altfel si oricum nu ne interesau multe. dar, gandind retrospectiv, este o prostie sa spui ca era mai bine inainte. cine zice asta ar trebui trimis in schimb de experienta un an in Coreea de Nord si intrebat dupaia ce parere are si daca mai vrea.
Comentariu beton!26
Căminul P5 din Puskin, in Iași. Seara, înainte de culcare, ma îmbrăcam cu un costum din ala de ski, cu salopeta matlasata si ma băgam într-un sac de dormit. (Brăileancă fiind, am schiat cam vreo 10 minute in viata mea). Dimineața, când ne trezeam sa mergem la cursuri, pe pereți era un strat subțire de gheata. Euh, pe pereții interiori, din camera de cămin, adică.
Reșoul hand-made, făcut dintr-o cărămidă BCA cu o rezistenta încolăcită in ea si conectata la neonul din tavan.. Țin minte ca, pentru scurt timp, la tabloul electric din cămin, erau mai mult cuie decât siguranțe.
Fericirea suprema când una dintre colege, originara dintr-o zona necooperativizata, venea de acasă cu palinca, șunca, slănină, carne la borcan si alte bunătăți. După cum spunea ea, „pe la noi, vaca se mai fwte si cu taurul, nu numai cu veterinarul”.
Comentariu beton!57
P. S. Aveam 28 de ani in ’89, asa ca, daca ma pornesc sa scriu aici tot ce am trăit, nu mă mai opresc.
Comentariu beton!14
Clasa a 7-a în 89. Amintirile din copilărie care mă bântuie sunt frigul, lipsa zaharului care făcea ca mama să dizolve o bomboană cu ceva tip gem în mijloc. Teme la lumânare, zăpada topită că nu aveam apă căteodată. Frate mic născut în 88, scutece de pănză întinse pe o sfoară în bucătărie ….
Comentariu beton!14
Aveam 12 ani la revoluție. Îmi amintesc foarte bine perioada aceea. Luam bătaie de la învățătoare cu un baț lung și greu peste palme. Pentru orice nu făceam bine, apoi îmi puneam mâinile pe fierul rece de la scheletul băncii să mi se răcorească arsurile de la palme. Îmi aduc aminte de întuneric. Veneam de la școală iarna și era întuneric pe scara blocului iar eu aveam impresia că este cineva acolo care așteaptă să mă omoare. Asta era în capul meu de copil. Și frigul cumplit din casă. Aveam și două plapumi din acele grele puse peste mine.
Comentariu beton!23
Ce dureau loviturile aplicate peste palme cu arătătorul ăla de bambus… Am primit și eu, cu vârf și îndesat. Nici nu crâcneam când îmi erau aplicate, dar urlam de durere in pauze, la toaletă, când îmi țineam palmele umflate și roșii sub jetul de apă rece. Învățătoarea mea era tânără, eram prima ei generație. După ani și ani, întâmplător ne-am revăzut. A vrut să se scuze pentru mizeriile făcute, nu am putut să o scuză, i-am întors spatele și i-am spus „tu trebuie să trăiești cu asta, nu eu”.
Aveam 9 ani in ’89.
Îmi amintesc frigul, florile de gheață de pe geamurile dormitorului, igrasia și cum curgea permanent peretele exterior, caloriferele mereu reci.
Tata stătea cu noi până târziu în noapte, lângă reșoul improvizat din cărămida de BCA, de frică să nu ne trezim peste noapte și să se întâmple vreo nefăcută. Pleca la culcare, scotea reșoul din funcțiune. Când ne trezeam, era atât de frig în dormitor că ieșeau aburi din gură.
Îmi amintesc și cozile la orice.
Îmi amintesc și rafturile goale din alimentară, și cartelele. Și frigiderul gol. Urăsc margarina, pentru că micul dejun de zi cu zi era pâine cu margarină (și, când aveam, marmeladă) și ceai. Niciodată, în viața de adult, nu am cumpărat și nu voi cumpăra margarină.
Locuind lângă sediul de poliție (miliție), îmi mai amintesc și urletele care se auzeau, ocazional, din interior.
Sectanții mi-au măcelărit copilăria. Eram mereu speriați de poveștile cu sectanții din dubele negre, care răpesc copiii și îi omoară. La un moment dat, în aprilie ’89, chiar a dispărut o fetiță din oraș. Au găsit-o autoritățile pe bucăți, prin fântânile unui sat din proximitate și nu numai. Toți copiii din oraș am fost terifiați. Era o atmosferă pe care nu aș dori să o mai trăiesc vreodată.
Și mult prea multe altele.
P.S.: culmea, am membri ai familiei care tânjesc după acele vremuri.
Comentariu beton!26
In generala aveau rigle din fibra de sticla, groaznic
Io mi-aduc aminte cum în ultimul an, în ’89, veneam de la Craiova cu o geantă de pâine, strânsă de vânzătoare în câteva zile( deh nu eram singurul), pe care o mâncăm înmuiată timp de câteva zile. Trebuia să ai relații peste tot, inclusiv la pâine. Oribil a fost înainte de ’90, nu-mi amintesc nimic cu plăcere, doar parțial copilăria, aveam 21 de ani pe-atunci…
P.S.La țară mai era ceva rezerve de făină, da’ totuși…
Comentariu beton!14
Cea mai traumatizantă amintire este cea din ‘ 85 sau ‘86, când m-a sunat mama prietenei mele să vin să stau cu M și să o ajut. Prietena mea rămăsese însărcinată și, după mai multe încercări nereușite de a face avort, a fost nevoită să-i spună mamă-sii. Fuseseră de data asta la medic, îi provocase avortul și o trimisese acasă să se descurce singură. Mama ei își luase soțul la o plimbare pe la Brașov, ca să nu fie de față, el neștiind nimic. A fost cea mai îngrozitoare experiență din viața mea. Să o văd cum urlă în prosop iar eu să o asist. Nu vreau să intru în detalii, am încercat ani de zile să uit, nu știu ce a fost în capul meu atunci, nu știu ce am făcut în momentele alea. Știu doar că eram plină de sânge până la coate. Și mai știu că era băiețel, că l-am pus într-o oală mare pt ciorbă și l-am dus pe balcon. Și mai știu că am refuzat să-l arunc undeva. Prietena mea a avut zile. Paradoxal, eu am fost mai traumatizată decât ea. Și mama ei. Știu că după câteva zile mama ei a fost internată în spital în urma unui atac de cord. Și ea a avut zile. Dar mai știu că femeia aia nu a mai fost niciodată cea pe care o știam. Îmbătrânise peste noapte, îi pierise zâmbetul, iar de fiecare dată când mă vedea îmi spunea să o iert și fugea în lacrimi în altă cameră.
Comentariu beton!62
M-ai facut curios cu cartea.
Despre lucrurile urate, traite in epoca de trista amintire, fac eforturi sa las folderele inchise si sa tratez lucrurile cu simtul umorului.
Dupa cum „nimic nu este intamplator’, ma apucasem sa scriu totusi despre doua „amintiri” si… si s-a luat curentu’!!! Pe bune! Pai daca nici asta nu-i „semn”, plm, mai bine-mi tin botu’.
Întrebare: – Ce este Securitatea?
Răspuns: – Inima partidului, care bate, bate, bate…
Comentariu beton!17
Tavi, asa e cu unele lucruri traite, nu pot fi repovestite. Ar durea prea mult sau rostite si-ar pierde importanta, valoarea.
🙂
@Tia, eu aveam 28 de ani la revolutie.
Am citit comentariile de pana acum si sunt surprins de faptul ca toata lumea se plange doar de lipsurile materiale care erau, nu insist pe subiect.
Ce ma surprinde, este ca nu vorbeste nimeni despre libertate si despre frica.
Despre interzicerea avorturilor, care a terorizat vremurile alea, cu multe,multe femei care si-au facut intrerupere de sarcina si au murit, sau altele care au ajuns la inchisoare si ele si cei/cele care le-au ajutat!!!
Despre faptul ca nu aveai curajul sa vorbesti ceea ce gandeai, de teama ascultarilor si turnatorilor.
Despre tratamentul celor care erau „dusmani ai regimului”, despre cei dusi la Canal, Poarta Alba sau Sighet…
Despre faptul ca nu puteai sa promovezi profesional fara sa fii membru si cu
recomandare de la partid.
Despre faptul ca nu puteai sa iesi din tara, decat in cel mai bun caz in tarile socialiste, tot cu recomandare sau pile de la PCR
Daca stateai de vorba cu un cetatean strain, sau daca aveai rude in strainezia, dadeai cu subsemnatul la Secu, iar aia iti puneau microfoane si-n cur… gata ca m-am enervat.
Itzic si cu Strul, stau de vorba si pun la cale ca la al XIV lea Congres sa se ridice-n plen si sa-i tovarasului despre problemele din tara, ca circula zvonul ca „poate nu stie, saracu”.
Strul – Ba, fii atent, io ma ridic si zic ca n-avem zahar,ulei, benzina. Tu te ridici si zici ca vrem vize.
Itzic – Ok
La congres, se ridica Strul si incepe:
– Tovarase prim secretar, sa stiti ca in tara nu este zahar, ulei, benzina…
Ropote de apalauze si se ia pauza.
Dupa pauza, la revenirea in sala, se ridica Itzic:
– Tovarase prim secretar, io am o singura problema. Unde-i Strul?…🙃
Tavi, scuze, nu am vazut replica ta dar cred ca totusi, ti-am raspuns in comentariul meu lasat lui Crypto.
Azi, dupa ce am citit articolul, chiar am cautat info despre cei care ajungeau in vizorul securitatii si despre ce se intampla cu ei dar nu prea exista. Nu ma mira, oricum. Bietii Strul si Itzic spun insa ce nu se spune oficial.
Nb
Cumpărături „la pachet”. Chiar în 89 am cumpărat o sticlă de șampanie cu o conservă albaneză de pește și un pachet de napolitane „aromatizate sintetic colorate artificial”. Cărți la pachet. Aveam 5 exemplare despre tratarea paraziților la porci. Nu aveam porci. Nechezol. Eugenia cu crema galbenă. Bleah
Comentariu beton!16
Era iarna, sufrageria era inchisa pentru ca nu se putea sta in ea de frig ce era, in bucatarie inghesuise mama un fotoliu si televizorul Sport.
Cuptorul era pornit si in fata usii deschise era sormea cu capul aplecat sa o ajute mama sa isi usuce parul. Urmam eu la rand si stateam cu prosopul facut turban in cap.
In sufrageria cea calduroasa tineau ai mei muraturile si borcanele cu gem. Si sirop bun de brad facut de tata. Tata ne facea si barcute de salam cu telemea in tigaie si cubulete de mar cu scortisoara.
Imi mai amintesc sacii cu bretele in care dormeam confectionati de mama dintr-un material in patratele. Era singura metoda pe care o gasise ca sa nu ne inghete noaptea picioarele. Si praful de oua, bleah!
Comentariu beton!13
Multe din cele spuse deja, dar eu nu uit compunerea scrisa în clasa a IV-a despre conducătorul mult iubit. Nu mi se părea nimic anormal din ceea ce vedeam și trăiam, eram convinsă că tovarășul ne iubește și face totul pentru noi. 🙁
Am și eu amintirea asta, despre compunerile cu tovarășu. La vreo 2 ani, imediat după revoluție, mi am amintit fața un pic jenată a învățătoarei când corecta compuneri de soiul ăsta, și atunci am înțeles. Eu aveam 13 ani la revolutie, nu cunoscusem alta realitate până atunci, nu aveam termen de comparație, așa mi se părea normal sa fie
Si eu îmi amintesc de o poezie scrisă de catre moi conducătorului iubit, a stat la panoul școlii cel puțin o luna. Eram mândra. Dar efectiv nu stiam altceva, si eu eram convinsă ca el ne voia binele. La 3 luni după revoluție am împlinit 13 ani. Privind retrospectiv îmi dau seama de trauma trăită de părinții mei.
@Ali, @Mojo, @Bianca: voi ați fi urmat să fiți „omul nou”, deja erați convinse de bunele intenții ale „iubitului conducător”.
Intunericul si frigul din apartamente iarna. Cozile, in pzm la orice. Goliciunea alimentarelor. Cum trebuia sa cunosti pe cineva oriunde, ca sa se miste orice in oricare institutie (o parte din asta a ramas). Ce fraieri am fost ca am ascultat de indemnurile lui Iliescu, ca nu trebuie sa pornim vanarea de vrajitoare … Ba, ar fi trebuit sa ii vanam pe toti din PCR cu functii, sa ii bagam 30 de bulau si probabil ca asa nu ar mai fi aparut PSD-ul
Comentariu beton!30
@kilroy, de acord cu tine. Toți cei care au deținut funcții în partid ar fi trebuit să plătească la greu. Pentru că au fost beneficiarii unor privilegii greu de imaginat pentru oamenii de rând. Din cauză că nu au plătit, ei și urmașii lor au dezvoltat următoarea clasă politică și de afaceriști, care încă ne bântuie.
Comentariu beton!16
Mi se ridică părul de pe mine când citesc comentariile. În 89 eram în tramvai în drum spre casă, în Timișoara, cu revoluție în jurul meu. Născută de vreo 2 luni, tocmai ieșită din spital. Ce am auzit și eu din povești. Nu aș putea trăi pe vremea aia. Cei care îi duc dorul sunt ăia ce aveau pile și o duceau bine, iar acum sunt egali cu toată lumea. Iar tinerii care si-ar dori să trăiască pe atunci sunt nepoții celor cu pile de atunci și niște putori incapabile de muncă, ce vor totul de-a gata. Părerea mea. Abia aștept să pun și eu mâna pe carte
Comentariu beton!24
16 ani aveam, îmi amintesc bine perioada. Cea mai vie amintire e frigul din apartament (nu m-am lecuit nici acum, încă îmi îngheață mâinile și picioarele la temperaturi la care alții – mai tineri – poartă mânecă scurtă). Cozile la orice mi le amintesc iarăși bine, ca și frigul din clase. Stăteam cu mănuși în mâini. On the bright side, îmi amintesc și meciurile de fotbal pe care le jucam (care durau 2-3 ore, chiar și mai mult, până se întuneca). Și, vorba lui Edel, tot în perioada aia am sărutat prima față și am atins prima țâță 😁😁😁😁😁😁
Comentariu beton!16
Aminitiri ar fi multe. Prea multe. Realitatea urâtă își băga mereu ghearele în copilăria noastră:
– cozile la care stăteam, împreună cu mama sau cu bunica, fiindcă „se dădea” doar câte o bucată sau un pachet (de orice) de persoană. Mi se explicase că, dacă îmi place să mănânc, trebuie să stau la coadă. Oamenii care se împingeau bovin unii în alții (de acolo cred că am căpătat claustrofobia), încercând să mă dea la o parte sau să se bage în fața mea. Și mereu apărea cineva care voia „să facă ordine”. Cozile s-au perpetuat și în sălbaticii ani ’90, și fiecare copil din bloc avea program de stat la coadă (la pâine, la lapte, la orice);
– foamea. Am mâncat inclusiv muștar gol sau pâine cu margarină. Efectiv nu era altceva. (Muștar gol mănânc și astăzi, n-aș putea să explic de ce). Eram totuși norocoși, că buncii aveau o mică grădină și câteva animale. Alții n-aveau nici atât;
– aglomerația infernală din autobuze, cu oameni care atârnau ciorchine pe scări. De mai multe ori nu am reușit să coborâm la stația unde aveam nevoie. Maică-mea se răstea la mine „împinge-te spre ușă, că altfel rămânem aici”, dar o mână de copil de maxim 25 de kg nu avea cum să se „împingă”;
– nu aveam apă caldă. Mama încălzea apă într-o oală mare, sub care abia pâlpâia flacăra minusculă a aragazului. Eu trebuia să stau în fața ei s-o păzesc să nu se stingă. Circulau povești despre oameni care muriseră asfixiați cu gaz;
– nu aveam căldură iarna. Ne încălzeam cu un fel de reșou. Și pe ăsta trebuia să-l păzesc, „să nu se întâmple ceva”;
– eram chemați la „muncă patriotică”, aka muncă moca de genul măturat curtea școlii, spălat geamurille, frecat podelele și băncile. Eram prea mici pentru practica agricolă;
– prin noiembrie – început de decembrie 1989 îmi amintesc clar cum stăteam lipită de radioul imens al familiei, ascultând Europa Liberă. Ziceau cum e hărțuită Doina Cornea de securitate. Printre altele, un securist o urmărea permanent, o insulta, îi căuta ceartă, îi striga în gura mare pe stradă că e „trădătoare și dușmancă a poporului”;
– apoi, decembrie 1989, când nu a mai mers nimeni la colindat de Moș Ajun. Eram în siguranță în suburbia Bucureștiului unde locuiau bunicii, dar în oraș se trăgea și se murea. Am stat lipită de tv, înciudată că nu-s destul de mare ca să mă duc să lupt pentru libertate. Of…
Am comandat cartea și o voi citi. Ca să nu uit niciodată prin ce am trecut atunci, și să nu cad în narațiuni de genul „era mai bine înainte”. Not. Era mai bine pentru nomenclatură, nu pentru oamenii de rând.
Comentariu beton!27
Imi amintesc si eu aglomeratia din autobuze, eu copil de 3 – 7 ani cand ma intorceam cu mama de la doctor. O auzeam pe mama cum zicea: Nu va mai impingeti, e un copil mic aici. Cateodata i se mai facea mila cuiva de mine care statea pe scaun si ma lua in brate. Adormeam de multe ori pentru ca eram treaza de la ora 5 – 6 ca sa prindem bon la policlinica.
Comentariu beton!12
Poți să uiți cozile, lipsa alimentelor, călduri și a curentului electric dar ,,frica” …asta nu se uită. O zi frumoasă să aveți.
Comentariu beton!14
Poate ar trebui să scriem toți câte o carte pe tema asta. Toți cei care am prins vremurile de atunci, evident. Nu de alta, dar amintirile au obiceiul prost de a se estompa cu timpul. Nu doar din mintea noastră, dar și din mentalul colectiv.
Și ar fi păcat să creadă generațiile viitoare că lucrurile erau așa cum le citesc ei în postările unor nostalgici pe Facebook.
Comentariu beton!25
pe 17 Dec 89 Ascultam Europa Liberă și vine nevastă-mea din bucătărie si zice dă radio ăla mai încet ce se aude afară. Dau eu mai încet si după 1 minut iar vine, tot se aude , atunci l-am oprit. Se auzea de afară.
Comentariu beton!28
@andu YY, erai in Timisoara?
Aveam 15 ani în ’89. Îmi amintesc, ca toți ceilalți, cozile interminabile la orice. Bananele puse în ziare pe șifonier (le controlam în fiecare zi dacă s-au copt iar tata razuia doar coaja cu dinții pentru că miezul îl mâncam noi, copiii), margarina pe pâine, salamul îngrozitor plin de grăsime și scârbos, pâinea și uleiul pe cartelă, hainele îngrozitor de cenușii și urâte. Și nesimțirea și aroganța nu a tovarășilor de partid ci a responsabililor de restaurante, sefilor de magazine, vânzătorilor si chelnerilor. Ei făceau legea! Tata facea meditatie la mate cu copilul unui sef de restaurant, din când în când mai venea acasă cu o ciocolată chinezească, albită de veche ce era, pe care domnu’ șef i-o oferise cu mărinimie pentru noi. Nu găseam in magazine nici măcar articolele de bază pentru igienă, săpun, pastă de dinți, șampon, nu mai vorbesc de tampoane sau deodorant. Iar in loc de hârtie igienică, bineînțeles că foloseam ziare pe care bunicu ‘ le tăia pătrățele o dată la două zile și le înfigea într-un cârlig… Dar, mai presus de orice, frica. Părinții mei erau profesori, deci noi trebuia să fim exemple pentru alți copii. Odată, la o lucrare de control, profa de română ne-a pus să scriem ce întrebare i-am adresa conducătorului iubit. I-am scris că doar i-aș cere să ne dea lumină și apă caldă. După aceea, mult timp am fost îngrozită ca o să mă salte miliția pentru ce-am spus.
Comentariu beton!31
Foarte adevarat tot ce ai scris
M-am gândit mult dacă sa răspund la acest comentariu sau nu. Aveam 13 ani fără 3 luni la revoluție, iar mama mea 20 de ani mai mult decât mine.
Mama mea era șefa de la „raționalizate“, la cel mai mare magazin din Sibiu. adică era o pila.
Îmi amintesc poveștile ei seara pe soptite acasă. A dat făina sau ulei sau mălai, dublu sau triplu unei femei care creștea singura 3 copii. Sau un pachet in plus de unt unei doamne in vârsta . Sau a făcut rost de programare la avort unei femei ce avea deja x copii. Sau a făcut rost de medicamente pt copilul nu știu cui. Sau a plătit pâinea cuiva. Sau programări la medici pt. Oamenii neajutorați.
Eu aveam bunicii la țara lângă Sibiu, de acolo ne venea noua cam toată mâncarea. Cred ca singurul avantaj era ca ne cunoștea toată lumea.
La revoluție mama a fost cea mai fericita ca s/a terminat comunismul. Țin minte ca după o vreme a fost extrem de dezamagita ca in noua politica sibiana apăruseră cam tot foștii. Iar acum vorbim in politica sibiana de copiii acelor foști. Tare, tare trist.
Comentariu beton!14
Cel mai greu pentru mine a fost lipsa speranței. Am trăit perioada 80-89 ca elev și student. Am văzut cum se degrada viața an după an, din cenușiu spre negru, fara perspectiva schimbării in bine, nici pentru mine, nici pentru o viitoare familie…
Comentariu beton!18
Corect.La fel si la mine.Am terminat facultatea in 89.
M-am dus la repartitie in Calarasi in octombrie si imediat au inceput sa cada guvernele din tarile prietene.
Temele făcute iarna în bucătărie că acolo era mai cald de la aragaz la lumina lămpii cu gaz că se lua curentul ore bune.
13 ani la revolutie.
Imi amintesc painea pe cartela care era oricum piatra si neagra cu gust de mucegai. Visam cornurile care aproape erau inexistente. Uram salamul de soia pe care incercam sa il prajim sa il putem manca. Cand il luam la practica agricola, il aruncam, preferand sa mancam painea tare si cu gust amar si de mucegai.
La practica agricola noi copii de 10 -14 ani eram controlati in pungi sa nu cumva sa luam cartofi de max 1 -2 cm marime, prumb, mere, pere sau prune acasa.
Imi amintesc ca nu am avut voie de ziua numelui sa impart bomboane la scoala. Nu aveam voie cu oua inrosite la scoala chiar daca nu aveam altceva sa mancam. Cum ne chemau in ziua de Paste la scoala ca sa facem munca patriotica.
Imi amintesc cum mama era sa moara din cauza unui avort si desi abia a scapat cu zile a trebuit sa plateasca amenda.
Imi amintesc alimentarile goale cu doar cateva borcane de conserve pe care oricum nu le-ar fi cumparat nimeni.
Imi amintesc frica de a nu ne da de gol ca ascultam Europa Libera.
Imi amintesc…
Comentariu beton!21
Despre ăia nostalgici nu pot decât să-mi închipui că nu s-au putut adapta schimbărilor, că în epoca trecută aveau un loc de muncă mai călduț și ceva relații prin care își procurau cele necesare, iar după schimbarea de regim au rămas neajutorați și cu venituri mici. Li s-a năruit bruma de bunăstare pe care o aveau. Pentru majoritatea dintre ei nu conta că nu aveau libertate de exprimare, le era suficient să supraviețuiască, uneori mai mult de-atât, unii o duceau chiar mai bine decât media.
Pe mine m-a marcat cel mai mult „practica” agricolă din liceu și facultate (struguri, cartofi, porumb), stagiul militar (chiar dacă a fost cu termen redus), apoi, după ce m-am căsătorit, frustrările pe care le simțeam când nu reușeam să aduc acasă măcar strictul necesar de hrană, pentru că nu găseam de niciunele. Locuiam la țară, dar făceam naveta la oraș, la „servici”, și o parte din timpul de lucru o iroseam colindând magazinele, doar-doar voi prinde momentul când „se băga” ceva, orice.
Comentariu beton!17
Ah, aveam 10 la revoluție. Dar îmi amintesc destule și apoi mi s-au povestit destule. Mama ar fi putut merge la facultate, la ASE, dar i-a fost imposibil să învețe pe dinafară mizeria aia de economie politică cu discursurile odiosului. Dacă ar fi mers, ar fi avut parte de slujbe mai bune / viață mai bună, pensie mai mare.
Imi amintesc că trebuia să colectăm la școală roșcove, ghinde și castane. Pe lângă hârtie și borcane. Borcane nu prea duceam, că totul se refolosea pe atunci.
Mi s-a povestit că eram mică și ei făceau mișto în casă de cum se bâlbâia „toarșu” la televizor și cică eu am zis, „Râzi tu râzi, mami, dar el e conducătorul țării!” Bieți copii îndoctrinați, ce frica le-a fost alor mei atunci… cred că atunci am primit prima lecție cum să nu vorbesc cu nimeni despre ce aud in casă.
Cum tataie asculta Europa Liberă cu urechea lipită de radio.
Comentariu beton!14
Îmi aduc aminte de zile in care nu aveam nimic în frigider. Era gol. La un moment dat mama îl și scosese din priză. Mâncăm pâine cu dulceață de prune. Și gânditi-va că noi stăteam la țară. Aveam găini, deci aveam ouă. Dar la un moment dat mi se și acrise de atâtea ouă…
Comentariu beton!13
Te invidiez. Noi nu prindeam oua la alimentara. Poate doar la sărbători și le foloseam la prăjituri. Nu ne permiteam sa le irosim pe omlete sau alte luxuri.
Și nu mai spun câte altele, 🤬
Sticlele de lapte cu capac din staniol, cozile in forma de sarpe la zahar, imbulzeala cand se dadeau portocale la alimentara, frigul din salile de clasa si de acasa. Plus frica sa nu il prinda pe taica-meu ca asculta Europa Libera.
Comentariu beton!16
Las și eu asta aici pentru nostalgici: https://cetateadepiatra.wordpress.com/2012/05/16/candva-in-romania/
’89… Am mers la mare cu ai mei și cu sor’mea. Cazare în ceva „vilă”, cu chiuvetă în cameră și baia la comun, pe hol. Mâncarea infectă de la „împinge tava”, cu vesela albă ciobită, pe care trona cu albastru inscripția IHTR. Coada la Pepsi, pe stradă, unde maică-mii i-au furat borseta cu cosmetice în care avea și banii de concediu, 2000 de lei. A plâns tot restul sejurului. Mi se pare că în anul ăla dăduse iar Ceaușescu o amnistie și se umpluse țara de infractori.
La școală aveam normă de maculatură, de fier vechi și de castane. Părinții unui coleg erau militari, așa am putut intra în curtea unitații și culege de pe jos castane să ne facem norma. Am fost făcuți pionieri, țin minte careurile și rapoartele, stat în curtea școlii o oră înainte de cursuri ca să exersăm salutul de pionier, cântece patriotice și mișcări de gimnastică. Vara am avut muncă patriotică, deși terminasem clasa întâi. Toți băieții au fost convocați la școală să care lemnele crăpate în pivniță. Cald, soarele sus pe cer, noi formam un lanț uman de la stiva de lemne până în pivniță, la capete fiind tovarășii profesori care luau din grămadă, respectiv stivuiau lemnele. Cișmeaua era la 10 metri de noi, nu am avut voie să bem până nu am terminat lemnele.
Radiocasetofonul la care tata asculta în căști Europa Liberă, scatoalcele pe care le-am luat când am scos căștile ca să ascult și eu și s-a auzit în boxe, tare, „…pa Liberă”. Curentul care se lua când îți era lumea mai dragă. Aveam instalație electrică paralelă, la 12V, cu baterie de mașină și neoane. Statul la coadă pentru orice, drumurile la țară, la rude, ca să mai aducem câte ceva, cu frică să nu ne controleze cumva Miliția în portbagaj și să dea peste găina sau bucata de carne de la bunici. Frica de Securitate, de fapt de orice om care îți intra în casă. Apa rece care se lua zilnic, între cele mai ciudate ore. Apa caldă, o dată pe săptămână, duminica, de la 16:30 la 18:30. În 88 găsiseră ai mei de cumpărat un boiler electric de 80 de litri. Stocam apă caldă în el și extindeam programul de spălat. Consuma enorm, ai mei depășeau cota de kWh alocată, și trebuia să se descurce cumva.
Programul TV din care jumate era dedicat lui Ceaușescu, antenele de pe bloc pentru canale sârbești și ungurești, mica bișniță cu amplificatoare de antenă. Un vecin avea video și dădea la toți pe antena colectivă a blocului, până a ciripit careva și „s-a stricat instalația și nu se găsesc piese”. Decembrie 89, cald pentru o lună de iarnă, vacanță, cozonaci făcuți cu butelie nouă, plină, luată pe pile și șpagă, cu nucă de casă și cu zahăr adunat în ultimele luni. „Gata, a fugit Ceaușescu!” a anunțat tata, care petrecuse Revoluția lipit de televizorul mutat în sufragerie, unde geamul fusese camuflat cu o pătură, căci dezinformarea securității anunțase că urmează un atac aerian. Mi-am adus aminte peste ani de îndoctrinarea de care avusesem parte, căci începusem să plâng pentru că „Și acum ce se întâmplă dacă nu mai este tovarășul Nicolae Ceaușescu?” Nu s-a întâmplat nimic rău, dimpotrivă: ai mei au fost nevoiți să se adapteze la capitalism și din fericire au și reușit. Tata a fost concediat de la marea și neperformanta întreprindere de stat, a devenit liber profesionist și lumea apelează la el chiar și acum, când e pensionar și a închis firma. Mama și-a practicat cu succes meseria, s-a pensionat și cu toate că și ea a închis firma lumea tot o mai caută. L-am întrebat într-o doară pe tata acum vreo 15 ani dacă Revoluția a fost bună sau rea. „Bună, rea, cum a fost, bine că a fost, am avut o șansă, altfel rămâneam săraci și nici nu aveam ocazia să vedem un pic din lumea asta.”
Comentariu beton!26
UItasem de amnistii, stiu ca nu se mai iesea seara de frica „eliberatilor”, bine, si de frica haitelor de caini din cartier
Imi amintesc ca tata (cadru didsactic) lua martisoarele primite de mama (cadru didactic) si le ducea fostelor eleve „ajunse” vanzatoare la Alimentara ca poate poate s-o inbuna sa ne dea si noua cate una sau alta.
Imi amintesc ca ma trezeam la 3 dimineata pentru a merge cu tata la coada la lapte ca se dadea doar o sticla de persoana si noi eram doi copii acasa.
Imi amintesc cartela de alimente si pe cea de paine. Imi amintesc painea neagra si acra si de salamul de vara adus cu trenul de la Bucuresti la Brasov si care ajungea putin verde (deh nu stiam atunci de mucegai nobil si Gorgonzola) si se spala cu otet.
Imi amintesc de mersul pe scara autobuzului si mersul pe jos patru statii ca intre 9:30 si 12 nu circulau autobuzele (Sacele actual Municipiu)
Imi amintesc zilnic cand vorbesc la telefon ca n-am avut asa ceva pana mult dupa revolutie.
In general imaginea aia cenusie intunecata, cu iernile fara lumina, cu cozi la orice si cu o viata aproape de Bear Grylls doar ca institutionalizata.
Si n-am sa-i uit niciodata pe cei doi tovarasi cu pardesie care au venit s-o convinga pe mama ca i-ar fi mai usor in viata daca periodic ar scrie un blog cu ce se mai discuta prin cancelarie. Au intrat incaltati pe covorul din sufragerie!
Comentariu beton!24
Am dat cateva manute verzi pe aici… Dar parca nu verde e culoarea, ca nu imi place de niciun fel ce am citit. M-am nascut in ’90, la sfarsit de an, deci tot ce stiu, e din auzite/citite, nu traite. Dar nici alea fff multe, pentru ca ai mei au vrut sa uite. Imposibil, dar totusi. Cred ca au vrut, mai ales, sa nu stim noi, eu si sora-mea, cum era „pe vremea aia”. Sa ne lase sa fim copii. Sa nu ne scoata ochii cu „cate aveti voi si cate n-am avut noi”, pentru ca, pana la urma, nu era vina noastra.
Cu cat citesc mai mult, cu atat ma cutremur mai tare, si cu cat citesc mai mult, cu atat vreau sa stiu mai mult, chit ca doare ce citesc, e ingrozitor (si nici asta nu e un adjectiv suficient de tare), dar parca simt asa, ca o datorie. Sa nu uit ca, totusi, suntem bine. Si ca se poate infinit mai rau. Pe langa neajunsuri, frig, etc. FRICA. Eu nu am trait cu frica, nu aia viscerala. Am trait cu frica „clasica” de parinti. De note, de cacaturi. Dar nu frica cu F mare. Cred ca aia e fatala. De la aia nu te ridici. Sau o dai in extrema opusa…
Imi comand si eu cartea.
Comentariu beton!17
Am dat mânuțe verzi aproape tuturor, pentru simplul motiv că și au readus la suprafata niste amintiri dureroase. Daca ar exista azi mânuțe rosii, nu le ar merita nimeni
Comentariu beton!13
Stai tu linistit(a?) ca s-ar da oricum! Dar e irelevant.
Inteleg ce spui..
Toti care am prins acele vremuri avem amintiri bune si rele, cele bune cel mai probabil sunt foarte rare si sunt legate de copilaria/adolescenta noastra.
Am intalnit destul de multi nostalgici ai acelor vremuri, dupa ce le ascultam nostalgiile le punea o singura intrebare, insa cu raspunsul dat faceau pipi pe toate lucrurile bune care le spuneau despre acea epoca, ii intrebam sa imi raspunda sincer daca ar dori sa se intoarca inapoi la acele vremuri, le ceream sa imi raspunda doar cu un simplu DA sau NU, fara detalii sau alte amanunte, nu am primit nici un raspuns DA, ii lasam sa imi povesteasca tot ce voiau, sunt un bun ascultator, unii mai infloreau alti ba, stiam care spun adevarul si care nu, aveam totusi 22 de ani la revolutie, am prins ceva si eu inainte de ‘89.
Comentariu beton!12
Nu se poate răspunde cu da sau nu la întrebarea ta. Eu unul as spune un nu hotărât dacă întrebarea se referă la întoarcerea la acel regim imbecil, dar aș răspunde un mare daaa, cu lacrimi dacă întrebarea s-ar referi la întoarcerea la vârsta de 22 de ani pe care o aveam in ’89. Eram tânăr și cu toate durerile pe care le provoca un regim cretin, treceam peste, scrâșneam din dinți și mergeam înainte. Să fiți iubiți❤️
De regim e vorba in articol nu despre a te intoarce in timp sa fi iar de 20 de ani.
Imi amintesc mirosul lampilor cu fitil aprinse seara.
Adunatul frunzelor de dud ca sa hrănim viermii de mătase.
Am citit articolul imediat dupa ce a aparut, pe la 8, asa. Am vrut sa ma abtin, dupa care am vrut sa scriu, Dupa care iar am vrut sa ma abtin, dar am decis sa scriu pana la urma, pentru ca fac „alergie” la interpretarile extreme, de orice fel.
Am copilarit/mers la scoala fix in intervalul ’80-’90, in Bucuresti. Deci stiu / imi aduc aminte perfect de cozi/cartele/benzina/etc. Ca (si) eu stateam la ulei/zahar, dap, chiar si Bucuresti erau cartele, pentru cine nu stia. Sau, daca vroiam sa plecam cu masina undeva la mare/munte, mergeam cu tata noaptea la coada la benzinarie (in spate la Inter, pe Eminescu colt cu Lizeanu ori pe la Fantana Miorita) ca sa facem plinul. Faceam plinul si plecam la drum cu Doamne ajuta! poate-poate vom mai gasi niste benzina pe drum. Si am gasit, de fiecare data, un 10-20 de litri acolo, cat sa venim inapoi acasa.
Asa ca nu vreau sa contrazic pe nimeni si nici nu mai reiau – lipsuri au fost, chiar si Bucuresti – s-a spus suficient.
Vizavi de carte, nu ma impinge curiozitatea pentru ca am mai multa incredere in opinia mea, formata pe baza contactului, direct si la prima mana, cu diferitele „fete” ale regimului comunist: UNU – o parte din familie marginalizata si in buza puscariei politice (bunicul a si fost anchetat de vreo 2 ori si a stat putin pe „la beci”, dupa razboi, din fericire fara urmari extreme) si fara posibilitati reale de urcare pe scara socio-profesionala timp de vreo 40 de ani dar si DOI – cealalta parte a familiei care nu ar fi reusit niciodata sa se ridice „din praf” fara sistemul de invatamant/asistenta sociala (gratuite, pe bune, nu ca acum) de dinainte de ’90.
Pe de alta parte insa, as fi curios la modul cel mai serios – peste vreo 30-40 de ani, daca apuc – sa citesc o carte a unor copii/adolescenti de dupa ’90, a caror copilarie a fost distrusa de „foame” pentru ca parintii lor au ajuns someri sau au fost fortati sa plece la munca in Spania/Italia din cauza anumitor „beneficii” aduse de capitalism … doar zic!
Nu am o concluzie – ma rog, as avea una, pentru mine anii ’90 au fost, cumva, mai rai/instabili din anumite puncte de vedere decat anii ’80 … poate si pentru ca parintii m-au protejat cat au putut in anii ’80 iar din ’90 am inceput sa iau si eu contact direct cu viata reala, posibil – in afara de aceea ca nu a existat niciodata in istorie vreo epoca numai cu „bune” sau numai cu „rele”.
In loc de concluzie – explicatiile pentru foamea si problemele din ’80 le stiu si eu, ca le-am cam trait pe pielea mea. Ce as vrea eu sa stiu e care-i scuza/explicatia – sau solutia? – pentru KKT-urile si FOAMEA de dupa ’90? Sau acum nu face nimeni foamea si am inteles eu ceva gresit? Posibil si asta!
Comentariu beton!11
@Cryptoprocta ferox
da, daca privesti perioadele izolat, independent, doar la nivel micro, atunci ai dreptate.
daca te uiti in context, la nivel european si mondial, o sa vezi ca desi comunismul a insemnat pentru unele familii posibilitatea de a se muta la oras, a avea o slujba intr-o fabrica si pentru copii de a face scoala pe masura posibilitatilor intelectuale nu materiale, aceleasi familii ar fi beneficiat mult mai mult daca comunismul nu ar fi ajuns in Romania.
uita-te cum a evoluat societatea americana sau, inaintea lor, cea britanica. dupa WW1 si WW2 au avut loc adevarate revolutii sociale, care in Europa de Est si Asia nu au ajuns decat mai tarziu si pervertite de comunisti atunci cand nu au putut fi evitate. Spania, Italia, Grecia sau Japonia sau Coreea erau in anii ’30-’40 la sau mult sub nivelul Romaniei. Cum aratau ele in 1989 ?
votul universal, egalitatea sexelor, salturile imense in domeniul medicinei, asistentei sociale, educatiei gratuite generalizate, toate au aparut initial in societatile capitaliste.
comunistii le-au preluat doar in masura in care le facilitau scopurile si chiar si atunci le-au ciuntit si condamnat atunci cand aveau ca rezultat emanciparea si independenta oamenilor.
vezi controalele ginecologice obligatorii, interzicerea avorturilor, folosirea psihiatrilor pentru izolarea si torturarea dizidentilor, cenzura (directa si cea autoimpusa de frica) la nivelul educatiei, planurile de invatamant fara nici o legatura cu aptitudinile resursei umane (stabilirea numarului de locuri, a repartitiei absolventilor, etc.) ajutoarele sociale si chiar locuintele sau slujbele conditionate de incadrarea in modelul „omului comunist de tip nou”, religiile interzise si persecutate cu exceptia „religiei de stat” care era controlata si folosita prin biserica impotriva credinciosilor si toate celelalte.
cati oameni nu au murit atunci sau mor chiar si acum in Coreea de N de exemplu pentru ca se refuza ajutoare, medicamente, alimente, imbracaminte, tehnologie si utilaje in numele „independentei”, al societatii „multilateral dezvoltate” capabila de self-sustainment, al „politicii de neatarnare”, „juche” ?
de fapt comunismul avea nevoie de „robotei” educati dar doar in domeniile necesare pentru a prevala in fata „imperialistilor”, recompensati doar daca defilau intre liniile desenate in toate domeniile.
da, a avut loc o evolutie si o imbunatatire a modului de viata insa aceasta era inevitabila.
pre-WW2 Romania era inca o tara predominant agrara, iesita din modelul medieval, cu boieri si iobagi cu agricultura de subzistenta, de circa 30 de ani ! si totusi cu o evolutie rapida in perioada interbelica.
daca luam in calcul faptul ca tot comunismul e de vina pentru salbaticii ani 1990-2000 atunci poate putem incepe sa intelegem cat de mult rau ne-a facut si inca ne face comunismul si adeptii lui !
doar la noi, bulgari si rusi nu a existat lustratia, eliminarea nomenclaturii si serviciilor secrete din conducerea tarii dupa inlaturarea comunismului ! uita-te cum au evoluat ca societate cehii sau polonezii si gandeste-te care sunt diferentele ! cauza-efect !!!
Comentariu beton!30
@Cryptoprocta ferox, am facut foamea si dupa revolutie in anii ’90. Si nu pentru ca inainte de ’89 am avut prea multe. Nu, pur si simplu dupa revolutie s-au desfiintat sau privatizat fabrici, banii erau si mai putini si desi aveam gospodarie (ceva animale si gradina), totusi nu ne permiteam sa cumparam mai mult decat paine si margarina. Ba imi amintesc ca munceam mult in gradina ca sa avem cartofi, legume, porumb si nu o data ne-au furat hotii recolta – toti cartofii care ne-ar fi ajutat sa trecem cu bine iarna, legume, prumb… Si crede-ma eram gospodari, muncitori, ai mei au incercat sa isi pastreze locurile de munca. Poate ca anii ’90 i-am simtit mai bine decat anii ’80 pentru ca eram la liceu sau la facultate. Abia dupa 2000 pot sa spun ca ne-am redresat ca familie.
@whitewolf – foarte bine explicat.
Oamenii care au facut Revolutia in ’89 nu si-au dorit sa schimbe o dictatura criminala precum cea comunista (sa ne amintim cum a fost impusa, cu pretul vietilor si destinelor a milioane de romani, vezi inchisori, vezi Pitesti, vezi Jilava, vezi Aiud!) cu o minciuna despre democratie! Pentru ca asta a fost ce a urmat Revolutiei, o minciuna in care traim si azi. Vechii comunisti si securisti au pus mana pe putere si au furat si inca fura tot ce se poate, de aia inca se face foame la noi. SecuComunistii ne-au urat atunci si ne urasc acum. Nevoile noastre stau in calea imbogatirii lor.
Cel putin azi nu mai esti obligat sa traiesti in tara ta ca intr-o mare inchisoare, nu mai esti obligat sa te inchini unui dictator complet idiot ca unui zeu, azi suntem LIBERI sa nu ne mai fie frica de ei, liberi sa gandim ce vrem, liberi sa le dam muie criminalilor care au fost si inca mai sunt printre noi.
Nu se poate pune semnul egal intre un sistem tortionar si unul cu posibilitate de democratie doar pentru ca au ceva factori in comun precum anumite lipsuri. Niciodata. Inseamna, printre altele, sa bagatelizam dimensiunea infricosatoare a comunismului.
Comentariu beton!16
@Tia, jos palaria! 👍👍👍
Tavi, multumesc.🙂 Sunt cateva lucruri in viata fata de care „simt enorm si vad monstruos”. Comunismul este unul dintre ele.
Mi-am propus sa fac candva, sper ca intr-un viitor foarte apropiat, un tur al inchisorilor comuniste de la noi.
@Tia, valeleu tusa, inseamna ca stai bine cu stomacul… 😉 Daca te pasioneaza subiectul, eu ghid NU vin.😂😂😂 Dar, daca vrei, cere-i lui MV adresa mea de mail si-ti povestesc. Poze n-am, ca nu ne lasau aia sa ne selfi-uri 🤣🤣🤣
Bulă îi zice lui Nicu Ceauşescu .
– Zii, mă, lu tac-tu, să lungească programul la televizor, cu două ore!
– I-am zis, dar mi-a răspuns că n-are ce să vorbească patru ore, i-ajung două.
Tavi, fii sigur ca-ti solicit adresa dar o sa ia mai ceva timp pana la momentul cu vizita (cred ca o sa fie mai in toamna) si daca nu vrei sa fii ghid, ma descurc eu, cumva.
Ma multumesc daca-mi esti ghid pe la ceva localuri faine prin Sibiu, unde putem stinge mititeii picanti cu cateva pahare de vin. Oricum ma voi gandi sa-ti cer adresa inainte sa ma dea Mihai afara cu ceva suturi in locurile moi, ca riscul exista atata timp cat eu ma simt obligata sa-mi dau cu parerea despre tot si despre toate pe aici. Iti multumesc pentru incredere. 🙂
@Tia, cand e vorba de haleala, I’m in.😎
Tavi 🤗🤗🤗
Frigul, intunericul, cozile la orice, ratiile de alimente (va mai amintiti uleiul de soia, maroniu, care putzea de-ti varsai matzele?), magazinele goale, statul in bucatarie pana tarziu, cu aragazul aprins, ca in restul casei ne inghetau si mucii…Dar ce m-a marcat pe viata au fost sutele de femei ce veneau aproape moarte, cu avorturi provocate acasa cu ce gaseau (‘84-‘85, eram in stagiu la ginecologie) si securistii care patrulau pe sectie asteptand “raportul” de la medici, ca se le faca dosar penal “infractoarelor” (ceea ce, din fericire, nu se prea intampla, era un colectiv de doctori foarte sufletisti, diagnosticele erau de obicei “avort spontan”). Aveai dreptul la avort dupa 5 copii sau 45 de ani…
Blestemat fie ceausescu, cu tot neamul lui, 1000 de generatii 😡
Comentariu beton!30
Am vazut, acum cativa ani, filmul “4 luni, 3 sapt., 2 zile”, iar autenticitatea lui mi-a facut efectiv rau, fizic si psihic. Si mi-a reinviat ura fata de sistemul ala.
P.S. Rectificare: In stagiu la Gineco am fost in ‘87 (nu 84-85).
Nu e ceausescu singurul vinovat.La fel ca azi,si noi sintem vinovati.
Foamea, frigul si intunericul sunt parfum pe langa viata pe muchie de cutit in urma unui avort provocat in conditii nemedicale… Si peste toate astea planand frica… Desi am o varsta mare si au trecut destui ani de atunci, am ramas cu frica : de azi dimineata ma gandesc daca sa am curajul sa scriu despre asta , aici, acum, dupa atatia ani… Nimeni, niciodata, nu ar trebui sa mai (re)traiasca acele vremuri…
Comentariu beton!29
…frigul , lipsurile si iarna lui 85′ eram studenta m-am intors din vacanta si in camin era atat de frig, incat toaletele erau inghetate bocna, la dusuri erau stalctite de gheata care se se uneau cu pardoseala unde era un lac inghetat…curentul electric taiat la prize, ca nu cumva sa punem ceva in priza…cineva improvizase ceva cu legatura la bec, iar in mijlocul unui hol trona un recipient de metal in care colegii ardeau hartie, haine ca sa faca un pic de caldura.. O noapte in care impreuna cu fratele meu am dormit cu paltoanele si toate paturile gasite pe noi..iar dimineata parca vad si acum un pahar in care apa inghetase…si ar mai fii povesti, dar asta e prima care mi-a venit in minte…
Comentariu beton!15
Trebuie să spun și eu. Zilele de armată din timpul facultății. Pas de defilare in niste mantale scorțoase precum stânca, musai trebuiau închise cu o gaică sub gât. Te îmbrăca cineva, singură nu puteai. Te întorceai cu tot corpul. Îți îngheța sufletul în ele. Urlau capitanesele la noi ca la ultimii soldați, până ajungeam să urâm din inimi armata română. Vara, după sesiune, urma convocarea. Vacanța noastră începea pe 1 august. Până atunci aveam program de instrucție, 21 de zile fără nicio zi de repaus. După prima săptămână mi-a alunecat piciorul într-o groapă și am făcut entorsă. Mi s-a umflat și înnegrit toată glezna, gata de cangrenă. N-a interesat pe nimeni. Căpităneasa m-a „ajutat” să-mi indes piciorul negru in bocancul de vară/iarnă (nu exista decât câte o pereche de încălțăminte) și m-a obligat să bat pas de defilare ca să depun jurământul în rând cu celelalte fete. Nici acum nu înțeleg cum n-am leșinat, cum nu mi-au tăiat piciorul. Exista poate un dumnezeu anticomunist acolo sus.
Și ultima amintire este cea a foamei. Joia și vinerea mâncam cartofi fierți cu gem. Cartofii ii furau băieții de la cantina studențească noaptea. Gem aveam cu toții adus de acasă. Cea mai bună mâncare. Recomand celor ce ridică în slăvi anii de atunci. Cam atât.
Comentariu beton!25
Cel mai cumplit era schimbatul buteliei, iarna! Imi aduc aminte gerurile indurate de la 5 dimineata, locul marcat la coada cu capacul de la butelie, riscul sa nu prinzi butelie la prima masina si sa mai stai la inca o coada. Eram la liceu, eu puteam sta doar pana la aproape de 8, dupa, prelua stafeta sora-mea care invata dupa-amiaza. Au fost situatii cand ma intorceam de la liceu si reluam coada pentru masina a doua de butelii…despre care nu-ti spunea nimeni daca mai vine. Cumplit, ingrozitor! De atunci urasc iernile in Romania.
S-au spus deja multe și aceleași trăite și de mine,18 ani în 1989. Abia așteptam să termin liceul și să merg la serviciu,să am banii mei ,să nu-i mai cer mamei bani de ciorapi. Aproape ca nu mai găseam nici ciorapi fini,cum le ziceam și cred că așa scria pe ei,ca să facă diferența de unii semigroși,oribili ca aspect.Dar ,ca și chestii marcante pentru mine avusesem 2:video acasă la niște cunoștințe în Sibiu ,oameni cu facultate și funcție și al doilea,magazine Shop,în valută. La noi în Ploiești știu că azi e agenție de turism și schimb valutar acolo. Iar de video ,știu că am văzut primul film ” Dirty dancing „.Nu am înțeles atunci prea mult,doar dansul din el,dar îl văd de câte ori se poate,la TV nu l-am ratat aproape niciodată.
@Monica, mi-ai adus aminte, ciorapii fini nu se aruncau daca aveau cateva fire duse, se duceau la remaiat! Alta meserie care a disparut cu timpul 😀
Eu nu am trait mai nimic din timpul ala dar citind prin ce au trecut altii, ma sperie. Si toate pozele alb-negru, din comunism, au o valoare extraordinara, istorica, sociala si de suflet. In ele ne putem recunoaste, unii bebelusi atunci, altii adolescenti, altii adulti, parinti si bunici.
Imi place sa le caut pe net ca mai toate sunt insotite de istorii de viata si acolo unde nu sunt istorii scrise, ti le poti imagina.
Frigul, pentru mine, care sunt friguroasă de fel, frigul este îngrozitor și era și atunci, în adolescență. Țin minte că și mătușa mea, după o iarnă crâncenă, poate 1982, poate 1985, zicea „promit că nu o să mai transpir niciodată”. Și datoriile la întreținere. Ai mei, lucrând la TESA, aveau salarii mici, 2300 lei, respectiv 2500 lei. O familie cu trei copii, rămânea cu datorii la întreținere. (Probabil ca dădeau bani in plus când cumpărau alimente, că astea nu ne-au lipsit)
1985 a fost nenorocire.
aveam 5 ani și frate-meu 3. ne-au trimis la bunicul care locuia în același oraș și tata a reușit cumva să mai cumpere niște lemne (asta am aflat-o mai târziu).
chiar dacă tataie se trezea mai devreme să facă focul, dimineața era frig cu spume. apoi se ducea la piață de unde ne aducea gogoși. niciodată nu aveau suficient zahăr.
tataie era pensionar, fusese croitor, încă mai lucra acasă. îmi amintesc că a pus o bucată de material pe policioara sobei să ceva și a proptit-o cu un pistol de jucărie al fratelui meu. când a luat materialul, a lăsat pistolul acolo. s-a topit.
azi nu-mi place zahărul pudră pe gogoși sau pe orice altceva nici să mă tai.
Da, mai era strada Covaci pentru cunoscători, valutiștii, duty free shop, blugii cumpărați de la Timișoara sau de la vaporenii din Constanța, Delikat, Magi, Fa, Impuls, cafea, totul din comerțul subteran.
Cozile, igrasia din apartament, caramizile refractare incalzite pe aragaz si asezate in camere pe calorifere, cenusiul care acoperea totul.
Vizionarile de casete video la vecini, cu geamurile camuflate cu paturi, sa nu se vada ca merge un televizor in apartamentul respectiv.
Ultima vizionare a fost in noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989.
Din urmatoarele zile mi-au ramas doar flashbackuri – un furtun de pompieri care unduia in apa din Bega cand am trecut podul de la Maria spre centru, brazii din fata judetenei de partid care erau legati de cate un stalp dupa ce fusesera calcati in picioare in noaptea dinainte, tensiunea din aer in dupa amiaza zilei de 17 in centrul orasului. Era ireal, erau mult mai multi oameni ca de obicei si totusi era liniste, o liniste sparta din cand in cand de un elicopter militar care survola orasul.
Doua sute de metri mai departe, in piata Libertatii, haos, fum, ardeau doua chioscuri din mijlocul pietei, un transportor blindat era inconjurat de oameni si o persoana, catarata pe transportor, lovea cu furie in turela cu resturile de la un cadru de geam. Alt transportor care irupe in piata de pe o strada laterala si culca la pamant un semafor.
Coloana, scandari, trecut prin complexul studentesc, o masina sarbeasca prinsa in coloana, lumea striga la ei sa spuna ce au vazut acolo, intoarcerea spre centrul orasului. Intuneric, iluminatul stradal fusese oprit.
Cand am trecut podul Mihai Viteazu, au inceput sa traga. O femeie plina de sange carata pe brate…
Drumul pina acasa pe strazi laturalnice impreuna cu prietena.
Ziua urmatoare implineam 21 de ani.
https://www.youtube.com/watch?v=31_xcQgaq8g&ab_channel=PROMUSICA
Mihai, ai gresit la un singur punct. Dupa 17 decembrie, in Timisoara n-a mai fost frica. Frica a murit in seara aceea de duminica, impreuna cu fiecare om care si-a pierdut viata atunci.
Comentariu beton!18
Noiembrie „88, prins cu încă 2 prieteni în timp ce incercam să trecem la unguri pe graniță la Peregu Mic in Arad, școală de corecție până în iunie „99 când am împlinit 18 ani după care la mină in Petroșani până a fugit Ceașcă. Partea bună a fost că, semnând tot ce mi-au pus ăia in față, am scăpat de armată, după mintea lor trebuia să stau în mină până în „95. De asemenea am semnat o adeziune sau plm știe ce era, ce să mai, m-am angajat, PE HARTIE, să fiu turnător la securitate dar nu am apucat să torn pe nimeni 😎😎. Așa că da, sun un turnător adormit probabil…..
Tu si prietenii tai trebuie sa scrieti o carte despre asta.
Bula la alimentara ,1988.Zice- aveți carne.Da i se răspunde la care spune că vrea să cumpere chiar 10 kg.Ne pare rău dar vindem condiționat ,numai dacă luați și măsline,zice vânzătorul.Iau și măsline dar i se răspunde că totul e condiționat ,anume să ia și brânză.Cand aude și de brânză Bula se arată dispus să ia tot așa chiar 10 kg Ne pare rău spune gestionarul,vindem totul condiționat,anume să luați și scobitori.Iau zice Bulă numai să primesc carnea,măslinele și brânză.Ne pare infinit de rău,momentan avem o singură problemă, așteptăm sosirea scobitorilor așa că nu putem vinde nici din celelalte produse.
Frig, citit/scris la lumina lămpii pe gaz, cartele la alimente de bază, cozi, gri cenușiu peste tot.
Frică, nu știai de cine să te ferești așa că era mai bine să nu discuți cu nimeni.
Da, a fost mișto tare.
24 de ani in 1989.
Tovarăși
Cetățeni
Eu am avut o viață bună pe vremea lui Nea Nicu
Tata era la Agerpresss și mama lucra la BRCE actual BCR
Noi nu am dus lipsă de nimic in casa
Aveam mâncare îmbrăcăminte de firma încălțăminte
Aveam video Akai,magnetofon Akai ,joc pe televizor Commodore
La noi venea tot blocul să mănânce
Mama era o buna gospodină
La noi era permanent un du-te vino in casa
Aveam cantina săracilor in casa
Eu ce pot sa mai zic
Am fost un copil norocos
Dumnezeu e mare
Cozi, cozi, cozi, lume care se cearta la cozi, lume care devine nebuna la cozi cind se termina ce era de vindut. Am vazut o vecina devenind un ciine turbat din cauza de sfirsit de apa minerala chiar in fata noastra.
Murdarie, bude murdare, insalubritate, apartamente cu igrasie, sobolani in Ostoveni, spitale jegoase. Parintii meu erau divortati si pe mama a curtat-o citeva luni medicul care a operat-o de peritonita. Intr-o zi i-a adus plocon un curcan fara picioare, ce-am mai ris :))))
Aulunele si Cico, Pepsi, bere straina la hotel la Caciulata.
Vinul dragasani la kil, il beam cu brifcor de rau ce era.
Carpati fara filtru, pizza la Tortues Ninja pe care o mincat cu o tona de ketchcap 🙂 si cu piper si sare. Tort de inghetata la cofetarie de la Cozia. Mers la furat de mere la vila lui Ceasca…
Nea Nicu de la centrala care ne dadea apa calda dupa programul blocurilor vecine, in schimbul unei tigari.
Banii facuti cu vindutul comentariilor la romana, inainte de BAC.
Străbunicii mei au fost moșieri. La colectivizare le-a fost luat tot ce aveau (casa, pamânturi), au fost declarați “chiaburi” si au primit 0 lei pensie.
Atata ura a adunat familia asta….
Eram mic in Decembrie ’89. Aveam 6 ani si 4 luni insa imi aduc aminte cateva chestii de dinainte de revolutie si unele de dupa revolutie cand in SAI nu era chiar asa de bine.
Imi aduc aminte de Mos Craciun caruia in fata altor oameni nu aveam voie sa ii spunem mos craciun ci Mos Gerila;
Imi aduc aminte de tata cand a fost aproape sa fie arestat pentru ca am taiat un porc si cineva, nu stiu cine, l-a turnat;
Imi aduc aminte cum se sacrificau vitei/porci noaptea;
Apoi, dupa revolutie, imi aduc aminte de cozile la paine cand, desi eram atat de aproape de fabrica de la Baneasa incat ajungea painea calda, nu venea mereu suficient si, bineinteles, copii erau mereu impinsi si daca prindeai, prindeai, daca nu, luai bataie acasa ca nu ai prins. In urmatoarea zi te imbranceai mai tare, poate il si injurai printre dinti pe vreunul care ii cunostea pe ai tai si ii spunea si iarasi luai bataie ca erai nepoliticos.
Si imi aduc aminte ca la revolutie (nu stiu exact data) eram la bunici in Tunari si m-am trezit si m-am dus in bucatarie, unde bunici mei pregateau carnatii, toba etc pentru Craciun si se auzeau bubuituri si cand am intrebat ce se intampla mi-au spus ca nu e treaba mea dar ca nu am voie sa mai merg in „fundul” curtii. Fundul curtii insemna limita de propietate, pe unde mai obisnuiam sa ma joc, mai ales iarna cand era zapada cat gardul si treceam dintr-o curte in alta fara probleme, calcand pe zapada, in spatele nostru era camp, apoi un canal mic cu apa, apoi iarasi camp pana la pista aeroportului Otopeni, curtea fiind aproape paralele cu pista. Este distanta destul de mare dar se tragea la aeroport iar bunicului ii era frica sa nu ricoseze vreun glont spre noi, mai ales ca nu stia exact daca se trage in aeroport sau inafara lui.
Imi aduc aminte in iarna lui ’90 cand a stat tata cateva zile la peco langa mall promenada (actualul Petrom) ca sa prinda motorina pentru ca aveam soba pe motorina si cand, vecinul cu care era, aproape s-a taiat cu unii cu cutitele pentru locul de la rand.
Imi aduc aminte de bunicul care a venit din Tunari in Pipera sa stea la coada pentru butelii pentru ca venea aceeasi masina de butelii care trebuia sa lase si in Tunari dupa ce lasa in Pipera dar oamenii pur si simplu navaleau pe masina si luau si ce trebuia sa ajunga in Tunari. A stat in vara lui ’90 cred ca vreo 2 saptamani la coada, in schimburi cu tata. mai rau a fost ca a trebuit sa stea si in iarna si imi aduc aminte ca ma trimitea mama cu ceai si mancare calda in sufertas la el la coada cand nu il putea inlocui nimeni sa vina acasa sa manance.
Sunt putine, in comparatie cu amintiriile unora de mai sus dar suficiente cat sa imi doresc sa nu mai traiesc niciodata vremuri asemanatoare.
PS Scuzati, va rog, scrisul de semi-analfabet. Asa e cand vrei sa faci 216 lucruri in acelasi timp.
Fiul meu cel mare este nascut in decembrie 1984. A fost o iarna foarte friguroasa, a inghetat marea atunci. In spitalul din Constanta nu era caldura, in camere erau puse aeroterme sau resouri care se stricau destul de des iar pe la geamuri sufla vajul. Mamicile furau efectiv din alte saloane aerotermele functionale si le aduceau in salonul lor. Era un adevarat razboi. Nu existau scutece de unica folosinta, erau scutece din panza care se schimbau la anumite ore. Copilasii le udau repede si tin minte ca am stat cu al meu in brate toata noaptea, invelit intr-un halat si un pulover ca sa nu raceasca. Pe copii ii spalau la fundulet cu apa rece ca nici apa calda nu era. In camera de alaptare, misunau gandacii pe pereti. Am avut un soc pentru ca era primul meu contact cu un spital.
Apoi dupa o luna si jumatate, timp in care l-am alaptat la san, nu i-a mai priit laptele meu, dupa ce manca avea crampe, se deranja la stomac si plangea foarte tare. Am inceput atunci goana dupa lapte praf. Am luat la rand toate farmaciile din Constanta si nu am gasit nimic. Eram disperati. Norocul nostru a fost un prieten care avea un unchi farmacist si „ne-a facut rost” (asta era expresia) de 2 cutii de Milupa. Apoi ne trimitea cumnata mea de la Bucuresti cantitati mai mari procurate printr-o prietena al carui tata era medic chirurg la Coltea. Si am tot dus-o din procurat in facut rost toata perioada. Se dadea prin dispensare lapte praf pentru bebelusi dar era romanesc, calitatea nu mai spun cum era si oricum nu era suficienta cantitatea alocata. Alergatul dupa lapte praf cu disperarea ca nu ai cu ce sa iti hranesti copilul este cea mai urata amintire a mea. 😥
Eram eleva la o școală generala din Brașov, îmi aduc aminte cum în fiecare zi, cand ieșeam de la cursuri, făceam un ocol pe la Alimentara din cartier, sa vad dacă este „coada” la ceva…dacă era, îmi lasam ghiozdanul la rand, ma duceam repede acasă și îi spuneam mamei mele ca”-am lăsat ghiozdanul la coada la branza, luam?”
Îmi dădea mama bani, ma întorceam la coada și înaintam ( cu greu) la o coada groasa de vreo 4-5 persoane și lunga…si…surpriza, nu doar odată s-a întâmplat sa se termine branza(sau alt produs alimentar ) chiar în fata mea…🙄
Au fost destule neajunsuri, dar am avut o copilărie frumoasa și fericita!
Nu am nevoie să citesc nici o carte, imi amintesc perfect de lipsurile de tot felul, cozile, mai ales cozile unde nu ” prindeam” nimic, umilința de a sta la coadă. Grijile părinților….Un exemplu: făceam coada pentru săpun, și mă gândeam ce facem dacă vin acasă fără săpun? Îmi amintesc și de frigul de acasă, condensul de pe pereți, flacăra de la aragaz care de abia pâlpâia, s-a și stins o dată, dar și vecinii ” binevoitori” care ne îndemnau sa nu ne mai văicărim atâta, că se poate și mai rău. Turnătoriile de la școală și de la servici, turnătorii pe care trebuiau să îi ocolesc, da, suntem o nație metalurgică și creștină. Spitalele, unde dacă aveam o ruda / cunoștință internată trebuia să cărăm tot și mai ales să facem tot. Personalul avea alte preocupari, să-și lărgească buzunarele, și așa excesiv de mari.
Imbecilii care „nu știu” sau „nu își amintesc” trebuie duși în lagăre speciale să se bucure de condițiile astea. Mie îmi vine să îi iau la o bătaie să le sune creierii ăia care stau lejer in cap….
Nu prea am ce scrie în plus față de ce s-a “spus” mai sus. Mai ales că nu prea ar fi cinstit să mă plâng de cum am dus-o pe vremea aia. Am stat pe la ceva cozi, totul era pe cartelă, curent și căldură mai greu spre deloc, dar am dus-o mult mai bine decât alții (cel puțin din ce citesc prin comentarii). Mâncasem Toblerone și băusem Coca-Cola înainte de ‘89.
Cea mai tare amintire e 7 mai 1986. Când, deși dinamovist fiind, am ghicit scorul final. Nu la penaltiuri, dar am zis 2-0.
Mai e una frumoasă, cu un zid și împușcături la Târgoviște, dar deja era democrație.
Imi aduc aminte multe…aveam 20 de ani la Revolutie. Cozile la butelii, la carne, la branza, la portocale la….orice. Cand gaseai un deodorant polonez iti cantau ingerii in nari. Masinile care circulau o duminica numere pare, cealalta, numere impare. Avea tata un Aro 10, pe benzina si circula cu cherosen amestecat cu numai stiu ce, ca sa fie cat mai aproape de cifra octanica a benzinei. Neclintirea din fata televizorului cand reuseam sa prindem bulgarii ( desi nu intelegeam o iota). Pile si relatii, cate un porc taiat pe sest in curte, puii fratii Petreus, crevetii vietnamezi si centrul de sifoane, nechezolul ( cafea amestec de naut si nu mai stiu ce) , cicoarea, tanti Ioana, laptareasa de la Sabareni , care venea duminica dimineata la ora 6 si ne aducea 1kg de branza de vaci, 1kg de smantana , lapte proaspat, lapte batut si oua. Fiul ei lucra la abator la Crevedia si mai scapau si pui si inimioare…platite toate ( cu bani sau cu ratia de benzina). „Adidasii” , adica picioarele de porc , pe care le gaseam prin macelarii….coniacul albanez ( ala era deja fitza mare). Si cenusiu….si frica…si frig….
Coniac albanez! Asta Da. Pt cunoscători.Adica născut 67. Pricep.Merci pt amintire
au spus destule alții înaintea mea, dar ca amintiri personale speciale
1. curentul se lua des, chiar zilnic, dar de obicei era mama acasă, dar în ziua aia era probabil la vreo coadă sau la cor pt cântarea româniei sau mai știu eu pe unde. aveam 7 sau maxim 8 ani, în niciun caz mai mare, că frate-meu cu 2 ani mai mic nu era încă la școală, după-amiază de toamnă târzie sau iarnă, se întuneca devreme.
ne-am speriat când s-a luat lumina. întuneric în casă, beznă pe stradă, 2 copii destul de mici. bateria de la lanternă se terminase (dacă mai știți bateriile alea roșii, mari, pătrățoase). tot șușoteam, încercând să nu ne speriem și mai tare când i-am auzit vocea lui Adi de la etajul de jos. Adi era/este cu un an mai mare ca mine, era singur acasă, avea o lanternă funcțională și-și citea cu voce tare, probabil să nu moară de frică. își citea singur suficient de tare să se audă prin tavan și pereți. mai întâi am țipat la el să citească și mai tare, să-l auzim și noi și când n-a mai putut, a venit la noi. cu tot cu carte și lanternă. ne-au găsit ai noștri sporovăind la lumina lanternei. imediat după ei ”a venit” și lumina.
2. noiembrie sau început de decembrie ’89, încă nu era nimic în aer. cel puțin nu la noi. eram răcită și plecasem mai devreme de la școală, să mă ducă tata la medic. în drum spre medic am trecut pe lângă alimentară și era coadă la portocale. am rămas la coadă, că de murit nu muream și pe doctorul D sigur îl găseam și a doua zi, dar portocale nu se știa dacă mai veneau în oraș în iarna aia. se dădeau 2 kile de persoană.
la început îl aveam pe tata în spatele meu. la un moment dat coada mă prinsese cu brațele lăsate pe lângă mine și ajunsese atât de strânsă că nu mai puteam să-mi ridic mâinile să mă șterg la nas sau să-mi dau căciula mai pe spate de pe ochi. imaginați-vă cât de strânsă era grămada aia de oameni că nu puteam să-mi ridic mâinile de pe lângă corp. țin minte că-mi frecam capul de persoana din spatele meu, crezând că e tata (spoiler: nu mai era) ca să-mi dau căciula de pe ochi. nici în februarie 2017 în piața victoriei n-a fost așa.
și în sfârșit am ajuns în față. la cozi d-astea aduceau tejgheaua la ușă, nici nu intrai în interior. cumva la tejghea aveau loc 2 oameni, unul spre exteriorul cozii, și unul spre interiorul cozii, spre lume. coada făcea un fel de buclă, pe lângă geamul magazinului, imediat după 1-2 oameni. imaginați-vă o țeavă groasă care face un cot la 2-3 cm după punctul de îmbinare. în spatele celor 2 oameni de la tejghea erau alții 2-3 și apoi coada cotea pe lângă magazin pe 3-4-5 rânduri de oameni.
am ajuns în față, pe locul exterior. cerurile s-au deschis, am auzit îngerii cântând (vorba lui Mihai) și am văzut cu ochii mei portocalele strălucind ca niște mici sori la asfințit. în fracțiunea de secundă în care am deschis gura să spun ceva clientul dinspre interiorul cozii, o tanti grasă, s-a mișcat să iasă și pentru că lumea presa foarte tare din spate practic a trecut prin mine, luându-mă cu ea. (azi adult de 40 de ani am 1,5 m, imaginați-vă cum arătam la 9 ani, copilaș crescut în comunism).
m-a scos de la coadă și nimeni nu m-a lăsat să intru. am țipat, am plâns și am urlat. cred că a fost una din puținele crize de isterie ale vieții mele. am vrut să mă bag înapoi în coadă în față, dar tocmai atunci au trecut niște prieteni (2 copii, familiile noastre erau prietene) m-au văzut și nu m-au lăsat. nu mai știu de ce. cred că m-au ținut efectiv fizic, dar nu-mi amintesc sigur.
încercați să vă imaginați cum a fost. absolut niciodată nu m-am mai simțit așa, ca și cum aș fi picat direct în străfundurile iadului în clipa când am atins raiul.
după vreo 10-15 minute, când încă mai suspinam neconsolată și le reproșam că nu m-au lăsat să intru înapoi în coadă cât încă erau acolo cei care fuseseră după mine și văzuseră că fusesem scoasă din coadă fără portocale a ieșit și tata victorios cu 2 kile de portocale.
le-a dat celor 2 copii câte o portocală, a încercat să mă consoleze și am plecat spre casă.
nici nu știți cât mi-a părut de rău pt alea 2 portocale. după ce că nu m-au lăsat să intru înapoi în coadă să-mi iau portocalele ”mele”, mai și primeau din porția pe care o luase tata.
e posibil ca nici cu demență senilă sau alzheimer să nu pot să uit asta.
Comentariu beton!12
Mania scriitorilor romani de a nu scoate si o varianta digitala. Nu inteleg de ce.
Sau poate nu sunt eu destul de dibaci si nu am gasit-o?
Scriitorii romani nu scot și variante digitale pentru că știu extrem de bine că din momentul în care cineva își cumpără cartea și are „bunăvoința” s-o pună pe net, s-a cam terminat cu vânzarea acelei cărți. Pentru că scriitorii români știu ce e în țara asta.
E ok. Inteleg, dar exista Kindle, apple Books etc pt cei ce nu se afla in Romania.
Sunt reale toate amintirile de mai sus, am trecut prin toate: lipsa hranei de bază, cartelele, buteliile, chinul pentru 20 litri lunari de benzină, cenușiul ca senzație. Lipsa diversității nu știu dacă era neapărat rea – era, dar nu o percepeam atunci – dar lipsa calității era cruntă.
În plus, trebuie pomenit și sistemul medical absolut sinistru, chiar mai dezastruos decât acum (cu mențiunea că nu s-au schimbat foarte multe prin spitale, cu unele excepții). Acel sistem medical mi-a ucis tatăl în 1987.
Aveam 14 ani în ’89 (mi-e tot mai greu să zic „revoluție”, o revoluție schimbă ceva, dar eu am perceput o schimbare reală doar prin 2005 sau 2007).
Vreau să-mi amintesc și chestiile care mi-au plăcut: la școală existau Profesori și în orașele mai mici. Nu se făcea religie în școli și nu vorbeau câte 7 popi la început și sfârșit de an școlar. Tenișii de Drăgășani erau chiar buni, am găsit o pereche în pătrățele ca la șah, adoram perechea aia (în general erau monocolori, bleumarin sau albi). Puteai face sport în mod organizat mult mai ușor (eu am făcut volei, ping-pong, șah; fiul meu nu are aceleași opțiuni în prezent). Acele tabere de vară mie îmi plăceau, și erau în general mai accesibile decât acum (ca preț raportat la venitul mediu), unele aveau specific, de exemplu biologie, am învățat să altoiesc pomi și chiar flori (deprindere utilă și în prezent) dar și alte chestii interesante (să pui inele de verificare la porumbei; să deosebești diferite specii de plante, de insecte etc.). Erau delicioase produsele de patiserie, habar nu am dacă erau cu unt, margarină sau ulei, dar salvam bănuți ca să merg să-mi cumpăr. La fel plăcintele, erau mai mari, coapte bine, tot timpul proaspete, nu exista noțiunea de semipreparat încălzit cum sunt mizeriile de panificație de azi din unele supermarketuri.
Prietenii din copilărie mi-au rămas prieteni și în prezent, chiar dacă ne vedem mai rar. În ziua de azi prieteniile școlare nu-mi par a fi la fel (prin prisma viziunii indirecte a lumii fiului meu, care acum are exact vârsta mea din 89).
În orice război sunt învingători și învinși, dar contemporanii războiului (rece) discern mai ușor părțile rele și bune din fiecare tabără, deoarece nu sunt afectați profund de rescrierea istoriei, au perspectiva personală. De aceea refuz să văd totul în alb și negru, au fost suficiente culori și nuanțe intermediare; pătrățelele de la tenișii mei de Drăgășani erau frumoase, dar nu reprezintă o filozofie de viață.
Dar da, per ansamblu e incomparabil mai bine acum.
Momentul când, venind de la școală, nu era curent in bloc. Și să mă vezi urcand (pipaind) 10 etaje pe un intuneric beznă deoarece scara nu avea ferestre. Noroc de vreun vecin milos care mai lipea cate o luminare pe balustrada etajului…
Doar câteva amintiri, cele mai copleșitoare: 1. Înmormântarea unei femei cu sicriul bebelușului alături. Femeia, având peste 40 de ani, 4 copii și probleme cardiace se dusese la spital să facă întrerupere de sarcină legală fără să știe că, între timp legea se schimbase și trebuia să ai 45 de ani pentru asta. A fost luată în evidență, controlată sistematic. A murit la naștere. Și copilul. 2. Valiza întotdeauna pregătită a bunicului meu, preot. Și groaza cu care îi spunea tatălui meu că va muri în închisoare. 3. Refuzul constant al unui prieten preot de a povesti ce a trăit în închisorile comuniste. A murit în ianuarie ’90 accidentat de un ofițer de securitate pe o trecere de pietoni, la 10 noaptea. 4. Am intrat la facultate după trei încercări în anul în care o secretară a cărui nume nu l-am știut niciodată mi-a întins pe furiș o altă cerere de înscriere și mi-a șoptit să trec altă meserie la tata care era preot.
amintiri din dec 89:
– participat (luat cu japca din fabrica si dus cu autobuzul) la mascarada de manifestatie din piata cc. cand au inceput bubuielile si strigatele am fost extrem de mirat/bucuros/inspaimantat/iar bucuros/ frica ca ne vor face marmelada. am reusit cumva sa ies din piata necalcat in picioare si sa ajung pana la hotel continental, de acolo n-am mai putut sa plec (din cauza multimii de oameni) circa o ora, am stat asa lipit de geamurile carciumii presat de oameni cu ochii pe valurile formate de multime, incercam sa gasim un moment cand sa ne eliberam si sa putem sa fugim spre strada academiei.
– din 23 in 30 dec ne-au dat uniforme de ptap si arme de la fabrica si ne-au trimis sa pazim ……primaria s3. cine plm voia sa atace ps3? tata cand m-a vazut la plecare, m-a prins de mana (era un gest tipic pt el cand iti spunea ceva important) si mi-a zis: baiete sa ai mare grija de tine si nu impusti oameni ORICE AR FI!! colegul meu „Titi balamuc” nu l-a auzit si era sa ne impuste pe toti cand a scapat pe jos pm-ul, l-a prins cu mana pe tragaci si pe foc automat intr-o mansarda de cca 50 mp. am avut noroc chior …a omorat doar peretele. la sfarsit alt coleg a zis ca, plm, el nu mai pleaca de acolo ca el ramane primar si asa a fost, a ramas primarul s3 in primele luni de la revolutie, de prioritati si prioritati.
– apoi am participat la toata fanfaronada/mistificarea/punerea in scena a revolutiei din 89 cam peste tot unde s-a tras si s-a mers taras in orasul asta. nu mi-am luat niciodata carnetel de revolutionar, mi-a fost rusine de mine, n-am plecat de acasa pt un biletel, am plecat „sa aparam revolutia”. cristosii mamii ei de viata, cat de prost/naiv am fost. da, am „aparat” zona hotelului intercontinental ca un pic mai tarziu fratii paunescu sa-l primeasca moca.
– ani de zile mai tarziu am cumparat o bucata de pamant de la un revolutionar, martir intr-un oras unde nu s-a intamplat nimic
Am rememorat momentele acelor ani prin comentariile voastre,parca am trăit toți aceeasi viata! De pe vremea comunismului, o zi din anul 1984 mi-o voi aduce aminte mereu. Stateam la casa si aveam o gradina mare cu pomi fructiferi la marginea Timișoarei. Într-o dimineață ne-am trezit cu oameni cu drujbe ce ne tăiau copacii, spunând ca de azi, acel teren nu ne mai aparține. . Universul copilăriei mele era distrus,Acolo s-au ridicat blocuri…parca o vad și acum pe bunica mea plângand zilnic. Fiind o zona în sistematizare, am scăpat totusi de demolare pentru ca a izbucnit Revoluția. Astăzi, locuiesc în același loc, nu mi-au putut reteza rădăcinile! La Revoluție aveam 19 ani și îmi aduc aminte entuziasmul nostru, speranța în viitor și mai ales legătura fantastica între oameni necunoscuți în centrul Timișoarei,o legătură umana cum nu am mai trăit de atunci,o energie puternica ce a anihilat orice teama. Ce a urmat nu a fost chiar ceea ce am visat dar….
Este adevărat ce scrie Mihai Vasilescu și corect .
Și comentariile sunt corecte .
Totul depinde de modul de viață și dezvoltarea tehnologică la vremea respectivă .
Sunt din Pitești și vreau să vă spun că în anii 75-80 dacă mergeai pe Strada Mare seara era mulțime de lume și tineret , iar de la teatru și până la Calea Craiovei erau nu mai puțin de 5 baruri in care fără excepție canta cate o formație de rock (amintesc pe cel de vizavi de Biserica catolică , cel de la Tehnic Club , Restaurantul Arges (gradina) , Barul cu separeuri de la subsol pe varianta spre Calea Craiovei .De departe terasa aflata pe drumul spre stadion.cea mai tare (stăteai la rand sa ocupi un loc la masa și se dansa continuu).
Dacă ne era frica ? Nu , pentru că eram tineri și chiar daca am fost trimis la tuns de miliție , n-a contat . În acea perioada se găseau de toate și erau alimentare deschise non-stop.
In rest nu prea se poate spune ceva de bine , dar
comparațiile cu sistemul de azi nu au rost mai ales că atunci nu exista nici unde o dezvoltare a modului de circulație a știrilor , nu existau computere , celulare etc .
Ce vreau să spun , dacă ignorai sistemul si-ti vedeai de treabă nu era rău .
Oricum trebuie că cei care scriu sa țină cont că până în anii 60 am fost sub influența sovietică , și abia prin anii 80 am inceput și noi să aflăm mai multe din lumea liberă . Cu cât aflam mai mult cu atât creștea timorarea peste noi care a erupt in 89.