Articol scris de Iulia.

…

Unde-s mulți puterea crește sau, mă rog, cel puțin așa zice o veche vorbă strămoșească plină de înțelepciunea acestui minunat și unic popor.

Teoria spune că acest proverb se referă la faptul că de unul singur e mai greu să faci anumite lucruri decât împreună. Că prietenii, aliații sunt importanți. D-astea. Ei bine dragilor, eu cred că, de fapt, proverbul ăsta nu se referă numai la asta, ci (și) la cel puțin la fel de eterna mentalitate românească „să se facă”. Că dacă ești singur, tre să pui tu mânuța să faci. Da dacă sunt mai mulți, sunt șanse mai bune să pună altcineva mâna să facă sau să zică sau să dreagă.

Dar să detaliez. Într-o seară mergea televizorul, croncănind pe fundal, fără să îl bage nimeni în seamă. La un moment dat însă, ceva mi-a atras atenția, așa că am constatat că televizorul merge pe ProTv, unde tocmai se derula educativa și instructiva emisiune Survivor. Poate vă mai amintiți de ea, este emisiunea din care anul trecut am aflat că șarpele merge pe sub pământ și are vagoane.

E, dacă anul trecut ne-am uitat și ne-am hăhăhit de tâmpeniile care se întâmplau acolo, anul ăsta n-am mai putut. Posibil ca tâmpeniile să fie cel puțin la fel de mari sau chiar mai mari, posibil să fi ratat niște resurse inestimabile de făcut mișto, dar pur și simplu n-am mai putut să ne uităm. Cred că e ceva sistem de auto-protecție a neuronilor.

În general, dacă merge TV-ul pe Pro, după rubrica meteo mutăm pe orice altceva care poate funcționa drept zgomot de fond. În seara respectivă însă, a rămas agățat acolo, iar ceea ce mi-a atras atenția a fost discursul unei concurente care era evident că avea ceva împotriva unui alt concurent. Nu știu, dar pot bănui, că era vorba despre un coechipier. Dar nu contează.

Ce contează e faptul că respectiva tipă, după spusele ei, avea ceva cu omul ăla, în mod evident din context, de ceva vreme. La un moment dat, discutând cu alții, a aflat că nu e singura care are o problemă cu cetățeanul X. Și atunci a scos dintr-însa următoarea afirmație (parafrazez): „Păi da, mie niciodată nu mi-a plăcut cum se comportă. Dar n-am zis nimic. Da acu, că știu că suntem mai mulți, ar fi bine să zicem ceva!”

Mbuuuuun. Asta e prima. Urmează și a doua, după care tragem concluziile.

A doua e legată de prietenii noștri auto-intitulați „rezistenți”, care au părăsit blogul vasilescian aici de față cu surle și trâmbițe de indignare. Surle și trâmbițe exprimate prin crearea propriului blog, unde să scrie ei între ei, fără a fi supuși opresiunii și dictaturii nemiloase exercitate de mâna de fier a lui Bazil.

Și aici sunt 2 lucruri care m-au fascinat. Primul e legat de afirmația din titlu. Pen’că acești respectabili cetățeni s-au apucat ei să scrie. Ceea ce e de apreciat, bravo lor. Dar „haios” e modul în care s-au apucat să o facă. Și anume, la comun. Și, mai mult de atât, nu creând de la zero vreun loc al lor, propriu, unde să se desfășoare în voie. Ci folosindu-se de un loc existent, pe care l-au luat, l-au șters de praf și l-au înviat. Că de ce să nu te folosești de munca altuia, dacă poți să o faci, nu?

În plus, de ce să pui mâna să faci tu ceva singur, de capul tău? Nu mai bine te mai aliezi cu niște unii, că așa efortul de care e nevoie e mai mic, nici nu tre să-ți bați capul cu partea tehnică și logistică, numai bine, te bați singur pe umăr, dar fără a munci prea mult. Că vorba aia, unde-s mulți, „se face”.

Al doilea e faptul că, după cum s-a mai menționat, unii dintre ei au plecat indignați de faptul că mi se permite să scriu aici, în ciuda faptului că sunt o agramată și o analfabetă care nu știe să scrie corect românește.

Însă, în ciuda indignării resimțite la adresa persoanei mele, nici unul dintre acești vajnici apărători ai limbii române corecte nu a avut tupeul sau oo-le necesare să îmi trimită un mesaj și să îmi spună „în față” că sunt o vacă proastă.

Asta deși chiar nu e greu să mă găsești pe marele internet. Nu mi-am ascuns nici o clipă identitatea și cine a vrut să mă găsească ori să ia legătura cu mine, a făcut-o fără prea multe bătăi de cap.

Dar mna, aparent e mai simplu să transmiți înjurături prin terți, decât să spui omului în față ce ai de zis.

Și aici revenim la discuția din prima parte a articolului. La duduia care ar fi avut ea ceva de zis, da n-a avut tupeu așa, de capul ei. Da dacă a aflat că nu e singură, parcă a prins oleacă de curaj. Probabil dacă nu ar fi avut loc discuția respectivă cu ceilalți cetățeni, ar fi continuat să-și înghită nemulțumirea și s-ar fi rezumat la a mormăi în barbă.

Concluzia e că n-am nici o concluzie, ci numai niște întrebări.

De ce sunt oamenii atât de amibe? De ce sunt atât de lipsiți de coloană vertebrală? De ce e așa greu să spui pur și simplu unui om ce gândești despre el? De ce aștepți aprobarea sau validarea din partea unui grup, ca să ai curaj să îți exprimi părerile?

Nu știu, poate sunt eu defectă, dar toată viața am fost adeptul spusului lucrurilor în față. Asta deși nu am fost neapărat încurajată din familie să fac asta. În principal din eternul motiv „vai, da ce-o să zică lumea?” În subsidiar, habar n-am de ce. Probabil pentru că oamenii preferă, în majoritatea lor, să trăiască într-o ipocrizie călduță și confortabilă, decât să „își facă dușmani”.

Voi cum stați cu sinceritatea? Le spuneți oamenilor în față ce gândiți despre ei? Sau dacă aveți de-a face cu cineva care vă enervează, dar strict la nivel ideologic, fără a vă afecta efectiv calitatea vieții, cum procedați? Îi spuneți respectivului că e un tâmpit sau alegeți să-l ignorați și să vă vedeți de ale voastre?