Fără să-mi propun neapărat să fac asta, zilele astea avut parte de două experimente sociale extrem de interesante. Imediat vă explic.

Primul experiment

Am publicat miercuri dimineață un articol la care comentariile au fost închise.

Ei bine, prieteni, a fost absolut fascinant să văd câte comentarii au venit la acest articol în care am menționat clar:

„Am decis ca astăzi, la acest articol, să țin comentariile închise”.

După care am mai și explicat de ce le țin închise. Întregul final al articolului fiind, practic, despre subiectul „comentarii închise”.

Cu toate astea, comentariile au venit nestingherite. Pot să-l înțeleg pe @JT, care a dat în taste ca surdu-n tobe înainte să citească tot (na, e greu când ai de apărat un statut 😊), dar nu pot să înțeleg celelalte comentarii care au venit și probabil ar mai fi continuat să vină dacă nu scoteam de tot câmpul de „adaugă comentariu” de pe blog.

Am primit inclusiv mesaje în privat „vezi că ai o problemă, nu-ți merg comentariile pe blog”, de-a trebuit să-i rog pe cei care le trimiteau să mai citească o dată articolul, dar de data asta să-l citească pe tot.

Motivele n-am să le înțeleg niciodată. Sau, mă rog, motivele le înțeleg eu exact, ce nu înțeleg este cum de se întâmplă asta în partea educată a internetului. În partea asta unde facem mișto de ăia care comentează fără să reușească să înțeleagă ce-au citit sau de cei care comentează după ce-au citit doar titlul.

Ce pretenții mai putem avea de la internetul larg dacă noi, aici, în bula asta, nu reușim să ne conformăm unei minime cerințe?

Nu știu, poate greșesc, dar s-ar putea ca treaba asta să spună ceva despre noi, ca oameni.

Al doilea experiment

Comentariile de la articolul despre relațiile începute în adolescență m-au lămurit încă o dată că nu există nimic mai puternic decât minciunile pe care și le spun oamenii singuri, lor înșiși, pentru liniștirea conștiinței.

Știți de ce nu există nimic mai puternic? Pentru că cei care și le spun le și cred. Cum să nu crezi când îți spui singur:

👉 Pot să mă las oricând de fumat, dar nu vreau;

👉 Nu sunt dependent de alcool, așa îmi place mie să beau vodcă la prânz;

👉 Vreau să mă apuc de slăbit/sport, dar n-am timp;

👉 De luni o să… ceva, orice;

Și mai pot continua cu exemple din astea, pe care ni le spunem toți când ne mințim singuri, încă o jumătate de zi.

Mpare rău, dar nu-i cred pe cei care și-au urlat încrâncenat fericirea prin comentariile de aici și de pe Facebook. Când ești fericit, pur și simplu știi că ești, și n-ai nevoie să demonstrezi nimănui asta, n-ai nevoie nici să-ți valideze alții fericirea. Nevoia apare doar atunci când trebuie să-ți întărești minciuna aia pe care ți-o tot spui singur.

Așa cum, cu părere de rău, că le înțeleg bunele intenții, dar nu-i cred nici pe cei care au venit să-mi spună că știu ei un cuplu în care ăia doi sunt împreună din liceu și sunt foarte fericiți. Sorry, guys, dar până nu intri în intimitatea oamenilor să vezi ce e acolo cu adevărat, n-ai cum să vii să-mi spui că sunt unii foarte fericiți.

Sunt mult prea bătrân și-am văzut prea multe la viața mea. N-am degete la ambele mâini să număr câte cupluri am cunoscut care, văzute din afară, păreau relația perfectă, iar înăuntru era ditmai leopardul. Deci nu, nu știți voi un cuplu în care ăia doi sunt fericiți, ci știți un cuplu în care ăia doi par fericiți. Chestie de nuanță. Mă rog, unii poate chiar și sunt, dar, după cum ziceam, aici nu vorbim despre excepții.

Altfel, a fost extrem de benefic și constructiv să constat că 99,99% dintre cuplurile care și-au început relația în adolescență sunt, zeci de ani mai târziu, niște cupluri fericite și împlinite. Probabil că și restul de 0,01% sunt la fel de fericiți și împliniți, dar ăștia mai mult ca sigur nu-mi citesc blogul. Am râs.

sursa foto: freepik.com