Prima oară când am scris pe subiectul ăsta, s-a dezlănțuit jihadul celor care nu fac diferența între „nu sunt nefericit” și „sunt fericit”. Dacă nu înțelegeți care este diferența între cele două noțiuni, vă puteți opri aici din cititul articolului.

Un lucru e cert, când am scris data trecută, m-a certat bine de tot o prietenă, pe motiv că ea cu „al ei” sunt împreună din liceu și uite că le e foarte bine, deci nu am deloc dreptate cu articolul. Azi, acum când vorbim, au trecut deja niște ani de când și ea și „al ei” sunt fiecare în altă relație, și par foarte fericiți. Well, se pare că aveam dreptate cu articolul.

Acum să purcedem la anevoiosul drum al explicației de ce nu cred într-o relație care a început când cei doi aveau vârste sub 19 ani, deci nici nu înțelegeau prea bine cu ce se mănâncă viața. Să vedem dacă s-au mai schimbat lucrurile pe-aici câțiva ani mai târziu.

Mi se întâmplă destul de des să aud câte o chestie de genul „suntem împreună din timpul liceului, el era într-a unșpea B și eu a zecea A. Douăzeci de ani mai târziu ne înțelegem ca în prima zi”. Hmm, dă-mi voie să mă îndoiesc profund.

Nu cred în oameni care se dezvoltă identic. Pentru că asta ar fi singura condiție viabilă pentru ca atâția ani mai târziu cei doi să se înțeleagă ca în prima zi. Și nu mă refer la faptul că unul dintre ei ar putea ajunge sculptor, iar celălalt șofer pe vidanjă. Mă refer la modul în care evoluezi mental, începând chiar de la vârsta aia.

Adolescența e doar începutul, urmează anii maturizării, anii în care te formezi ca om, anii în care înveți ce și cum vrei de la viață. Iar asta se învață singur-singurel, pe pielea ta, nu atârnând într-o relație care nu duce niciunde. Nu, serios, gândiți-vă dacă mai aveți ceva în comun cu persoana care erați la 17 ani. Și dacă da, ce? Sau cât.

Uite, hai să vă dau un exemplu extrem de simplu și pe înțelesul tuturor. Am citit „Shogun” prima oară în clasa a unșpea, adică atunci când s-a publicat în spațiul carpato-danubiano-pontic. După care l-am recitit relativ recent, când l-am redescoperit în biblioteca maică-mii. Prieteni, parcă era altă carte. Și e absolut normal, pentru că să vezi ce, în ciuda aparențelor nu mai am mintea de la șaptișpe ani.

De data asta parcă am fost un pic mai impresionat de cultura japoneză decât de partidele de sex dintre Anjin-san și gheișa aia mititică sau de luptele cu săbii. Apăi dacă o carte, care chiar rămâne aceeași, își schimbă aproape complet înțelesul după niște ani de zile, cum ar putea să rămână la fel ăla de lângă tine? Și care sunt șansele să evoluezi astfel încât să-ți placă la partener, și peste douăzeci de ani, ce-ți plăcea la șaptișpe? Nada, zero, niciuna!

Ca să nu mai spun că în viața asta trebuie arse niște etape, trebuie să treci prin niște experiențe, trebuie să cunoști peroane de sex opus, trebuie să afli ce-ți place și ce nu-ți place la un partener, la mai mulți sau chiar la viața însăși. Și cum ai putea să faci asta când tu stai cu nasul în fundul aceluiași individ?

Mdeci, în momentul în care aud „ne-am cunoscut în liceu și suntem la fel de fericiți ainșpe ani mai târziu”, în primă fază mi-e milă și apoi mă gândesc ce le mai place oamenilor să se mintă singuri. Îmi pare rău dacă vă regăsiți în ce-am zis, îmi doresc să fiți excepția de la regulă, dar, după mine, șansele sunt un pic mai mici decât să câștigi la 6 din 49.

Da, nu contest că există și excepții, există cupluri în care cei doi s-au dezvoltat identic (sau pur și simplu nu s-au dezvoltat) dar ele sunt atât de rare, încât nu merită luate în considerare. Adevărul este ăla pe care l-am scris mai sus, doar că cei mai mulți dintre oameni ori nu vor să recunoască, ori au impresia că dacă mimează fericirea înseamnă că sunt cu adevărat fericiți.

Pentru că avem 50% procent de analfabetism funcțional în țara asta și pentru că în fiecare zi a vieții mele mă lămuresc de ce-l avem, o să fac mai fac o dată precizarea asta: nu vorbesc despre TOATE relațiile care durează de mulți ani, ci strict despre cele începute în adolescență.

Nu de alta, dar data trecută am primit zeci de reproșuri de genul „noi ne știm de când aveam fiecare 25 de ani și suntem de 15 împreună”. Foarte frumos, cinste vouă, doar că 25 de ani este deja o vârstă matură care nu mai are nicio treabă cu cea a adolescenței. Eu, la 25 de ani, deja aveam un job stabil, eram la a treia mașină, plăteam chirie, nu mai depindeam în niciun fel de părinții mei. Pe când la 17 îmi imaginam că tot ce zboară se mănâncă. Deci da, diferența între 25 și sub 20 este uneori ca de la cer la pământ.

Am să ignor cu eleganță și comentariile de genul „bunicu’ și bunica s-au luat de la cinșpe ani și s-au iubit toată viața și dincolo de ea”. Dacă nu înțelegeți de ce, n-are niciun rost să vă explic.

sursa foto: freepik.com