După cum eram convins încă din momentul în care i-am dat „publish”, în urma articolului de ieri au apărut tânguielile: „vaaai, vorbești urât de față cu copiii, așa ceva nu se face”. Așa că m-am apucat să-l scriu p-ăsta de azi, în care să explic de ce cred eu că poți să vorbești cum vrei tu de față cu copiii.

Nu înțeleg absolut deloc motivația părinților care-și feresc copiii să audă cuvinte „urâte”. Personal, mi se pare mult mai important să-i înveți că nu au voie să le folosească. Mi se pare complet inutil și total neproductiv să te strâmbi tot, ca părinte, pe motiv c-a auzit ăla micu’ un „să-mi bag pla” sau un fmm. Când e atât de simplu, dacă tot le-a auzit, să-i explici de ce alea sunt niște cuvinte pe care el nu le poate folosi. Atât de simplu.

Copiii nu trăiesc într-o bulă în care sunt feriți de toate astea, dimpotrivă. Se vor lovi de cuvinte și expresii licențioase încă de la cele mai fragede vârste. La școală, pe stradă, la locurile de joacă, oriunde merg vor auzi cuvintele și expresiile de care vor părinții să-i ferească. Cred că orice părinte s-ar îngrozi dacă ar ști cu adevărat ce le aud urechile copiilor lor pe parcursul unei zile la școală, de exemplu. Și-atunci nu e mai important să știe pe care le poate prelua și el și pe care nu?

Dar dacă le intră explicațiile pe o ureche și le ies pe alta?, mă veți întreba nedumeriți. Așa e, se prea poate ca, în ciuda explicațiilor, copilului să-i scape un cuvânt din ăsta când ți-era lumea mai dragă. Așa, și? Ce s-a întâmplat, se face gaură-n cer? E copil, în plm, exact așa învață ce e bine și ce nu. I-a scăpat porumbelul? Bun, poate că e cel mai nimerit moment să-i explici încă o data de ce nu se face așa ceva.

Plus că mi se fâlfâie teribil de faza cu „dar o să spună lumea că le folosește pentru că le aude acasă”. Pe mine mă interesează foarte puțin, spre deloc, ce spune lumea. Dar dacă m-ar interesa, lumea ar trebui să știe că tot acasă aude copilul și restul lucrurilor care îl vor face să înțeleagă care sunt cuvintele urâte, care sunt cuvintele pe care le poate folosi și pe care nu.

C-așa funcționează educația. Vine copilul cu informațiile preluate din mediul exterior, iar tu, în mediul interior, îl ajuți să înțeleagă care dintre informațiile alea sunt bune și care nu. Răul nu se produce când aude copilul un „’te-n pizda mă-tii”, ci când nu-i explici care e faza cu ce-a auzit. De la vârsta de la care copilul are discernământ, mi se pare mult mai important să-l înveți să deosebească expresiile și să aleagă în consecință. Până atunci, oricum nu contează, că aude „prosop” sau că aude „cur”, pentru el e același lucru.

Copiii sunt inteligenți (uneori sunt mult mai inteligenți decât credem noi) și vor înțelege întotdeauna ce vrei de la ei. Cu o singură condiție: să le explici. Altfel…

Acestea fiind zise, voi ce credeți că e mai important? Că ăla micu’ știe toate cuvintele licențioase din limba română (și practic ar putea să înjure cinșpe minute fără să se repete) sau că, deși le cunoaște, nu le folosește? Aș vrea sa vă știu părerea, indiferent dacă sunteți părinți sau nu.

P.S. Nu m-aș supăra deloc dacă fetele mele ar folosi un „mă-ta”. Dar m-aș face foc și pară dacă l-ar scrie „măta”.

sursa foto: freepik.com