Uite, ăsta e unul dintre momentele în care mă încearcă invidia pe cel care a avut ideea de mai jos.

Până la un punct pare clișeul clasic, l-am văzut în zeci de filme sau în alte spoturi: doi copii care se împrietenesc, dar se întâmplă viața și sunt nevoiți sa se despartă. După care vine finalul ăla absolut ge-ni-al.

Ciudă, bănene, ciudă bazată pe faptul că nu știu dacă creierul meu ar fi fost în stare să producă așa ceva.