Mi-am dat seama de asta, încă o dată, în metroul din Madrid. Eram cu Mara, era prima oară când ne urcasem în minunăția aia de metrou (nu am văzut nicăieri pe unde am umblat metrou mai curat și mai mișto decât în Madrid), să ne ducem nu mai știu unde, și ne uitam la oameni.

De altfel, asta este una dintre ocupațiile mele preferate când sunt în altă țară: să mă uit la oameni. Și nu vorbesc despre turiști. Mă uit la oamenii locului pentru că ei sunt cel mai exact barometru despre cât de mișto e să trăiești, sau nu, în acel oraș, în acea țară.

Ei, lângă noi era un bătrân cât se poate de normal, bătrân din ăla cu sacoșă de piață după el, bătrân cum vezi și la noi cu miile. Doar că bătrânul din Madrid avea Adidas în picioare, tricou Polo, niște blugi cool (n-am văzut firma), șosete Tommy Hilfiger și ochelari de soare Polaroid. Nu, nu fac niciun fel de mișto, omul avea undeva pe la 75-80 de ani și nu părea că e în drum spre vreun podium de modă pentru seniori, ci că merge direct acasă să pună în frigider tot ce avea în sacoșa aia pe care o ținea între picioare.

Ne-am uitat la el, chiar am comentat despre cât de cool și mișto e îmbrăcat, după care, oriunde am mai ajuns prin Madridul ăla, am fost foarte atent la oamenii în vârstă. Peste tot pe unde-i întâlneam, mă uitam cu atenție la ei, voiam să înțeleg dacă bătrânul din metrou era regula sau excepția. Și mi-au confirmat că nu era nicio excepție.

Vă dau cuvântul meu de onoare că nu exagerez doar de dragul de a-mi susține punctul de vedere, mai ales că am și martori, dar toți bătrânii pe care i-am întâlnit arătau așa cum ți-ai dori să arate un bătrân. Vorbesc despre oameni trecuți de 70 de ani, că pe restul îi consider prea aproape de vârsta mea, ca să-i pot cataloga drept „bătrâni”.

I-am întâlnit peste tot: la cârciumi, în parcuri, pe stradă, în metrouri. Nu-mi dau seama dacă ieșiseră din casă doar pentru că era weekendul de după Ziua Națională a Spaniei sau așa ies tot timpul, dar peste tot era plin de bătrâni pe care se citea că duc o viață măcar decentă. Toți aveau haine care nu păreau sa fi fost cumpărate pe vremea lui Franco, toți arătau senini, toți îți transmiteau același lucru: ne place viața și avem cu ce să ne-o trăim, atât cât a mai rămas din ea.

Evident, n-am putut să nu mă gândesc la bătrânii noștri și să nu-i compar cu ei. O comparație extrem de tristă și nedreaptă, de altfel, știm cu toții că bătrânii noștri abia reușesc să-și ducă zilele de la o lună la cealaltă. Pentru că țara asta nu dă nici o ceapă degerată pe bătrânii ei. Țara asta a noastră, România, își urăște visceral bătrânii și copiii. Pe noi, ceilalți, doar ne disprețuiește.

P.S. După știința mea, există foarte mulți oameni pe aici, pe blog, care locuiesc în alte țări. I-aș ruga să ne confirme dacă am dreptate. Că poate nu-i așa, poate mă înșel și-am avut noroc să văd în Madrid doar bătrâni care își permit o bătrânețe decentă.

P.P.S. Dar cel mai și cel mai tare m-a spart un alt bătrân, unul din Montpellier. Intrasem într-un supermarket să-mi iau pastă de dinți, iar în fața mea era un tataie. Și când zic „tataie”, vă rog să mă credeți că omul era bine de tot sărit de 70. Îi vine rândul la casă, îi scanează casiera produsele din coș, îi zice totalul, iar omul nostru plătește relaxat cu telefonul și se cară. Prieteni, am rămas cu gura căscată. Dacă nu înțelegeți de ce, gândiți-vă la bătrânii din jurul vostru pe care vi-i puteți imagina plătind cu telefonul.

sursa foto: freepik.com