Am promis că vă spun povestea zmeului, iar eu sunt genul ăla de neanderthalian suficient de demodat încât să se țină de cuvânt.

Acum vreo câteva săptămâni a primit fashionista un zmeu. A fost ceva campanie publicitară nu mai știu pentru ce brand, ceva cu cinematografie parcă, cert este că i-au trimis un zmeu. Mno, în mod normal m-ar fi lăsat complet indiferent ce-a primit, daaar, după cum vă spuneam, nu mai înălțasem vreodată în această viață un zmeu.

Prin urmare, după ce-am aflat că mai avem încă un zmeu în casă (altul în afară de mine, dăăă), am început să număr orele până la plecarea în Bulgaria. Abia așteptam să mă văd pe plajă, cu zmeul în mâini și cu vântul suflându-mi suav prin plete.

Doamne, câte filme mi-am făcut imaginându-mi cum o înalț eu zmeul în Kavarna, cum o să culeg privirile pline de admirație ale celorlalți de pe plajă, n-aveți idee. Să le arăt eu bulgarilor cum se înalță un zmeu românesc. Mă rog, vorba vine „bulgarilor”, pe plajă se vorbea română în proporție de 95%, dar zic și io așa. Ce să mai, pentru mine plecarea în Bulgaria însemna doar vis de plutire semeață deasupra piscurilor.

Și-a venit în sfârșit și ziua aia a plecării. Am cărat bagajele și ne-am urcat în mașină, după care mi-am adus aminte de zmeul lăsat strategic în living, ca să nu cumva să-l uit, pe la jumătatea autostrăzii A2. Da, da, da, nu glumesc: l-am uitat în living. Acum, eu sunt suficient de distrus la cap ca să mă fi întors după el, dar nu puteam să fac asta. Ar fi însemnat încă două ore în care să chinui copiii. Care copii urăsc mersul cu mașina, că ambele au rău de mașină.

Din secunda aia m-am pleoștit total, numai vacanță n-a fost Bulgaria aia pentru mine. Și nu, nu voiam să-mi cumpăr zmeu de-acolo, că eu voiam zmeul meu dacic, din fibră de Traian și Decebal, nu zmeu care știe să pună castraveți murați.

Noroc că a apărut deplasarea la Olimp. Păi n-a dus fratele vostru zmeul de la mașină înainte de orice bagaj? Doar așa ca să fiu sigur. De-abia așteptam să mă văd în cameră, la cazare, să montez zmeul și să alerg pe plajă, copil bălai cu pletele în vânt și cu sfoara zmeului în mână. Vă spun, nici nu lăsasem bine bagajele jos din mână, c-am scos zmeul din ambalaj, împreună cu schema de montaj, și m-am pus pe treabă.

Băbăieți, fraților, prieteni, nu am reușit să montez acel zmeu, indiferent ce-am încercat și cum am încercat, cu schemă fără schemă, cu uitat pe net, cu uitat pe youtube, cu sunat oameni care montează zmeie. Efectiv nu am reușit să-mi dau seama cum pot asambla nenorocirea aia de zmeu.

Și eu ca eu, că poate vă îndoiți de abilitățile mele tehnice (pe bună dreptate, de altfel), dar când a văzut cât de distrus sunt, și-a încercat și fashionista norocul. Iar Mara, deși poate n-ați crede, e cu totul altfel decât mine. O dată că are infinit mai multă răbdare și a doua oară ca are niște afinități din astea tehnice care m-au lăsat cu gura căscată. Ca să înțelegeți, a montat singură o grămadă de mobilier de la ikea, și când zic „mobilier”, nu mă refer la două sertare rătăcite. A montat dulapuri, bibliotecă, etajere, masă, scaune și birouri pentru copii. Singură, da? Eu renunțam după primele șuruburi și-mi țineam lucrurile direct pe jos prin casă.

Nfine, revenind, ziceam că s-a chinuit o vreme cu blestematul ăla de zmeu. Până și pe ea a reușit s-o intrige de ce căcat nu reușește, de-a ajuns la punctul în care a început să dea telefoane acolo de unde-l primise. Nada, niente, nothing, nicht, zmeul ăla a rămas nemontat, așa cum nemontat l-am și aruncat la gunoi în Olimp. Mă rog, l-am pus lângă, în speranța că poate ajunge la cineva care chiar ar fi putut să-l facă. Slabe speranțe, câte genii ale montajului de zmeie să se și plimbe prin stațiunea aia?

Dezamăgit, am zis că aia e, n-am avut eu noroc de zmeu în această existență și mi-am văzut în continuare de viață. Dar undeva acolo în mine rămăsese frustrarea neîmplinită a vântului prin plete și alergatului pe plajă cu sfoara de la zmeu în mână.

A doua zi dimineață eram pe balconul vilei, când, la un moment dat, apare fashionista lângă mine și zice întinzând arătătorul:

– Ce e ăla de acolo?

Unde „acolo” era un teren viran, plin de iarbă, aflat gard în gard cu vila noastră, fix sub balcon. Mă uit spre direcția indicată de arătătorul ferm al distinsei și observ o pată colorată în iarba aia. Dar fără ochelari nu reușeam să văd ce e. Mă duc, pun ochelarii, mă întorc. Ei bine, prieteni, acolo, pe terenul ăla viran, în iarba aia până la genunchi, zăcea ceva ce fusese cândva un falnic zmeu.

Am acționat rapid, că universul nu-ți trimite cadouri de două ori. Am cooptat copiii și-am plecat în operațiunea de recuperare a zmeului. Pentru că da, a fost o adevărată operațiune care a presupus cățărat pe niște garduri ca sa putem ajunge pe acel teren viran. Dar până la urmă am reușit, victoria aparține celor care îndrăznesc.

Da, obiectul ăla chiar era un ceva ce cândva fusese un zmeu. Probabil zăcea acolo de multă vreme. Avea sfoara încurcată în crengile copacului lângă care căzuse, era murdar și plin de jeg, și după stratul de nămol uscat de pe el părea că prinsese măcar ultima ploaie de pe litoral. Iar asta, după cum știm cu toții, s-a întâmplat în vremuri imemoriale.

Când l-am ridicat de pe iarbă a făcut nor de praf de ziceai c-a venit furtuna sahariană. Mă rog, i-am tăiat sfoara și l-am eliberat, dar n-aveam mari speranțe pentru că, pe alocuri, materialul de pe aripi părea putrezit. Dar după cât ne-am luptat să-l recuperăm, n-aveam cum să nu-l duc în cameră să văd dacă se poate face ceva cu el. Plus ca fetele erau în culmea fericirii că operațiunea fusese un succes total.

Am ajuns cu el în cameră, prilej numai bun să remarc cât de simplu fusese conceput zmeul ăsta. N-aveai nevoie de nicio schemă ca să-l asamblezi, exista o singură tijă care trebuia montată și un singur loc de care se lega sfoara. Atât și nimic mai mult, l-ar fi asamblat și un copil de cinci ani.

L-am curățat cât am putut de bine de noroi și praf și m-am bucurat că locurile unde credeam că e putrezit sunt doar niște pete mai închise la culoare. P-alea n-am reușit să le scot, păreau de ulei de mașină sau ceva. Dar în câteva minute, am transformat tristețea aia de cârpă murdară în ceva ce începea să semene din nou a zmeu. Am legat sfoara de la zmeul rămas neasamblat de bucata rămasă la ăsta, și asta a fost tot.

Jumătate de oră mai târziu, cine alerga pe plajă cu vântul prin plete, cu sfoara de la primul zmeu din viața lui în mâini? Cine, cine?

P.S. Dacă vă uitați cu atenție la poză, se observă locul în care sfoara nouă e prinsă de sfoara veche. În sensul că asta nouă, albă și curată fiind, se vede cu ochiul liber. Aia veche, nu prea.