Copii versus câini

Articol scris de Iulia.

…

Ia să vedem câte înjurături îmi iau după articolul ăsta 🙂

Dar să vă zic mai întâi de la ce m-am pornit. Pe de o parte, de la un articol de la Vali, pe de altă parte, de la ceva ce am văzut în concediu, în Austria. O să vă zic imediat despre ce e vorba, aveți puțintică răbdărică.

Știu că multă lume o să spună că-s nebună, ceea ce nici nu e departe de adevăr, însă, din punctul meu de vedere, există foarte multe asemănări între un cățel și un copil, mai ales în ceea ce privește creșterea și educația lui. Diferența notabilă este că un copil, de la un moment dat, ajunge să poată să își ia singur de mâncare, să poată spune ce-l doare sau îl deranjează, pe când un câine depinde toată viața lui de bipedul de lângă el.

De ce au nevoie atât copiii, cât și cățeii? De iubire, de educație (și aici includ dresajul, în cazul patrupedului și limitele, în cazul copiilor), de atenție, de timp, de bani. Și, atât posesorii de câini, cât și părinții, trebuie să fie educați la rândul lor, să se informeze și să învețe, ca să poată avea grijă cum trebuie de ființa aia care depinde de ei, indiferent că umblă în 2 sau 4 picioare.

Ziceam de articolul lui Vali – un cretin are un câine care latră de nebun. Păi normal că latră, vită bipedă ce ești, dacă îl lași 10 ore pe zi în plata lui și îl bagi în seamă dimineața, când îi pui o troacă de apă și seara, când îi dai o troacă de mâncare. Deși pare greu de crezut pentru multă lume, și câinii se plictisesc. Iar argumentul cu „are toată curtea la dispoziție, că doar nu stăm la apartament, nu e închis între patru pereți” e una dintre cele mai mari tâmpenii pe care le crede lumea legat de nevoile unui câine.

Oricâtă curte ai avea, câinele ăla are nevoie ȘI de plimbare. Da, pare greu de crezut, dar trebuie scos din curtea aia, să mai vadă și să mai miroasă și altceva. Trebuie educat să meargă în lesă, trebuie educat să știe cum să reacționeze la alți oameni decât ai lui, la câini, mașini, zgomote și mirosuri. Că altfel o ia razna de plictiseală. Sau, dacă doamne feri, scapă la un moment dat din curte, fuge direct sub roțile primei mașini, că el nu știe că aia calcă, nu f*te.

Noi avem 1200 de metri pătrați curte. Cu toate astea, câinii noștri ies zilnic la plimbare. Pentru că nu, nu e suficient să-i dau pe ușă afară și să mă aștept că se vor distra singuri, că dacă fac asta, s-ar putea să nu-mi placă rezultatul. Pentru că ideea lor de „distracție” s-ar putea să fie să latre la orice, oricând, să sape, să roadă orice găsesc, să fure chestii pe care să le roadă și așa mai departe.

Ia lăsați voi un copil, indiferent că are 5 sau 10 ani, câteva ore singur într-o curte, fie ea și una mare de tot. Sau la o terasă, fie ea și cu loc de joacă. Ce credeți că se va întâmpla? La un moment dat, indiferent cât spațiu ar avea și indiferent câte jucării, dacă nu interacționează nimeni cu el, garantez că se va plictisi și va face o nefăcută. Asta e realitatea, atât noi, cât și câinii, suntem ființe sociale și avem nevoie de interacțiune cu alte ființe.

Sigur, e ok să încurajăm copilul să se joace și singur, încă de la vârste mici. Nu e normal să stăm permanent după fundul lui, ca să îi asigurăm distracția, că singur se plictisește. Jocul individual stimulează creativitatea și îi încurajează să găsească moduri de a învinge singuri plictiseala. Dar nu la nesfârșit. Și de asta nu e nici normal să ieșim la bere sau șpriț și să îl lăsam pe ăla micu să înfunde buda cârciumii, că pe noi ne-a durut la banană, că doar „avea o grămadă de loc unde să se joace, de unde să știu eu că o să facă o dudă?” Păi băi euglenă verde, dacă îl lași în plata lui două ceasuri, după ce termină de explorat chestiile „permise”, în mod cert va încerca să mai găsească și altceva, mai amuzant sau mai interesant. Și, la fel ca în cazul câinilor, s-ar putea să nu îți placă ideea lui de „distracție”.

Și aici intervine partea a doua a acestei polologhii. Ziceam că am văzut în concediu o chestie care m-a pus pe gânduri. Ideea e așa: la campingul din Austria la care am fost, după cum ați văzut din pozele de la articolul anterior, exista și o cârciumă cu terasă. La cârciuma respectivă exista și un patruped. Genul mic, alb și pufos, care mie, personal, nu îmi e deosebit de simpatic, pentru că, de obicei, sunt obraznici, răsfățați, cerșetori și latră de-ampixulea.

Și asta tot din vina bipezilor care îi dețin și care au impresia că dacă e mic, pufos și drăgălaș nu mai trebuie educat. Pe principiul „e copil, ce să-i faci?” sau „e mic, ce să-i fac?”. Să ți-l educi, în pixda mamii mă-tii, aia să faci. Dacă e copil, să îi explici de 7 485 256 de ori că nu e ok să urle ca indianu în cârciumă sau să se urce pe mese sau să pună piedici ospătarilor. Și dacă nu reușești cu explicația, să ți-l iei pe sus și să-l duci în altă parte până se calmează sau acasă, dacă nu-l poți potoli. Iar dacă e câine, să îl dresezi să nu sară pe mine, indiferent că are 4 kile sau 40, să ți-l înveți să nu stea lângă mine lătrând sau scheunând când mănânc, cerșind „ceva bun”, să nu-mi fure de pe masă sau să mă tragă de nădragi.

Bon, am încheiat scurta paranteză, revin la patrupedul pufos. E, cumva, exemplarul ăsta era extrem de cuminte. În sensul în care nu l-am auzit niciodată să latre la vreun alt câine, deși era plin de câini acolo, iar ăștia micii de obicei se cam cred Bruzli și au tendința să sară la orice câine, chiar dacă respectivul i-ar putea înghiți ca pe o aspirină. Nu cerșea pe la mese, nu se băga aiurea în seamă cu lumea. Mișuna în treaba lui, pe acolo, dacă voia careva să îi dea câte ceva bun, lua bucuros, dacă nu, își vedea de ale lui.

E drept însă că și întreg personalul era foarte atent la el, în sensul în care, dacă îl vedeau, de exemplu, foindu-se pe la o masă la care cetățenii nu păreau neapărat încântați de prezența lui acolo (deși erau extrem de puțini, dar erau, eu am văzut asta cel puțin o dată), îi spuneau ferm să își caute de lucru în altă parte. Și, ce să vezi, ghioarla chiar asculta și se cărăbănea de acolo. Deci era clar că, pe de o parte, cineva se ocupase de educația lui încă de mic și, pe de altă parte, că toți cei care lucrau acolo erau conștienți că trebuie să îl supravegheze și să îl atenționeze când ceva ce făcea nu era ok.

Așa. Și într-o zi, ședeam noi la masă, cotărlița se foia și ea p-acolo. Pe terasă era și o gașcă de trei băieței, cu vârste cuprinse între vreo 5 ani cel mai mic și vreo 10-12 cel mai mare. Adultul aferent cred că era la budă sau ceva de gen, că a dispărut scurt din peisaj.

Și, la un moment dat, cel mai mic dintre ei a cam început să sâcâie cățelul, în sensul în care îl fugărea să îl mângâie, dar în cel mai greșit mod posibil – adică venind din spatele lui și încercând să îl mângâie pe spate/fund. Chestie care NU se face sub nici o formă – NU mângâi niciodată un câine care nu te vede venind. Că s-ar putea să se cace pe el de sperietură și, de frică, s-ar putea să te cadorisească cu niscai dinți înfipți în epidermă, oricât de cățel blând și cuminte e el de felul lui.

Moment în care nenea care servea la terasă s-a sesizat brusc și le-a spus să facă bine să lase cățelul în pace și să-și vadă de treabă. Și, deși în tot restul timpului era cu zâmbetul pe buze și cu cea mai senină meclă posibil, credeți-mă, tonul pe care le-a spus copchiilor treaba asta nu era de „îngerașilor, serafimi durdulii cu gropițe în obrăjori, vă rog eu frumos să nu mai impietați asupra bunăstării acestui mic patruped”, cu mai degrabă de „vă rog să încetați asta și să vă vedeți de treabă, că altfel e bai mare”. Să nu mă înțelegeți greșit, n-a urlat la ei, nu le-a vorbit urât, ci a fost pur și simplu foarte calm și foarte ferm. Și, ce să vezi, micii serafimi rozalii s-au potolit brusc și s-au tirat la locul de joacă.

Toate astea s-au întâmplat în timp ce adultul de care ziceam mai sus tocmai revenea înspre micul grup de îngerași. Deci în mod cert a auzit discuția. Șoc și groază! Nu i-a sărit omului la beregată, nu s-a ofensat că „sunt copii, ce să le faci”, nu nimic de genul ăsta. Pur și simplu a înregistrat discuția, iar când ăia micii au trecut pe lângă el, în drum spre locul de joacă, le-a șoptit ceva, nu știu ce, că n-am auzit, dar în mod sigur nu le-a promis o înghețată ca să le treacă supărarea că i-a certat nenea cel urâcios.

E, pe mine treaba asta m-a pus pe gânduri. Mi s-a părut fenomenal faptul că un om a putut să le „facă educație” unor copii care nu erau ai lui, fără ca adultul aferent acelor copii să sară de cur în sus că și-a „permis” așa ceva. Și mă gândeam cam cum ar fi arătat aceeași situație pe o terasă de la noi. Păi nu lua părintele respectiv foc? Nu-l făcea pe ăla cu ou și oțet că a îndrăznit să-i pună la punct odorul? Și nu se apuca apoi să scuipe cu venin pe feisbuc, de cât de nasoală e cârciuma respectivă și cum nu mai calcă el pe acolo veci pururi amin? Și dup-aia nu mai lăsa eventual și un review nasol pe gugle, să se învețe ăia minte să mai critice copiii altora?

La fel cum mi s-a părut fenomenal că un cățel de tipul pe care eu, de obicei, îl asociez cu o pacoste, era extrem de cuminte și ok în comportament. Deci oamenii ăia au ajuns la next level de înțelegere, atât a câinilor, cât și a copiilor. Au înțeles că e nevoie de muncă și atenție ca să ai atât un câine, cât și un copil cuminte. Și că nici unul, nici altul nu poate fi lăsat nesupravegheat prea mult, că nu se știe ce idei îi vin. Și mă întreb: Cum? De ce?

Să nu-mi spuneți că are legătură cu nivelul de trai sau cu alte rahaturi de gen. Nici cu nația. Pentru că în campingul ăla am văzut și nemți, și austrieci, și slovaci, și polonezi și ce mai vreți voi. Atât cu copii, cât și cu câini. Și am văzut și austriacul care și-a lăsat câinele să se cace pe o pajiște și n-a strâns după el. Deci nesimțiți sunt și la ei, doar că mult mai puțini. De ce oare?

Nu am pretenția că noi facem lucrurile perfect, departe de mine gândul ăsta. Dar am încercat și încercăm în continuare să facem o treabă cât mai bună, atât cu câinii, cât și cu copilul. Câinii noștri nu latră de-ampixulea decât în 10% din cazurile în care latră. Iar atunci când o fac, primesc o comandă să tacă și tac. Punct.

Câinii noștri nu cerșesc atunci când noi mâncăm și nu fură mâncare de oameni. Nu fură nici măcar mâncarea lor – sunt hrăniți exclusiv cu carne și uneori o scoatem seara din congelator și o lăsăm pe blat în bucătărie la dezghețat. Ar putea ajunge cu foarte mare ușurință la ea, dar nu fac asta, pentru că au fost educați de mici că NU E VOIE. Multă lume ne consideră nebuni și extremiști, când ne vin, de exemplu, musafiri la un grătar și le interzicem categoric să le dea câinilor „o bucățică, de poftă”.

Nu vreți să știți ce priviri piezișe întâmpinăm. Dar nu am cedat și nu cedăm. Și lumea asta nu vede, cumva. Adică, te admiră că „ce căței cuminți aveți”, dar nu se obosește să privească și dincolo de asta, să se întrebe CUM am făcut de sunt așa cuminți, câte ore, zile, luni la rând le-am repetat obsesiv aceleași comenzi, până când le-au înțeles și le-au stăpânit la perfecție, de sunt acum „așa cuminți”.

Idem și cu copilul – lumea se minunează că fi-miu la 8 seara e în pat, la culcare. Și culmea, chiar adoarme, nu tre să stau lângă el până la 10 noaptea, cu rugăminți și povești și alte giumbușlucuri, ca să îl fac să adoarmă. Și lumea fie strâmbă din nas, mai ales acum, vara, că nu-l lăsăm și pe el „să se bucure” un pic mai mult (eventual până pe la unșpe noaptea, că na, e vară și uite, ceilalți copii sunt încă afară…), fie se minunează și ne întreabă cum facem, că ai lor nici la unșpe nu se lasă băgați în casă.

Well, dacă l-am lăsa, și al nostru ar sta probabil până ar pica din picioare. Și da, de multe ori se lasă cu jale și plânsete. Dar oricât ar plânge și oricât s-ar jeli, nu cedez. Pentru că mai bine îi suport plânsul, că la un moment dat tot se oprește, dar știu că l-am culcat la o oră decentă și sănătoasă pentru vârsta lui și a doua zi n-o să am de-a face cu o mică bestie obosită, care să îmi toace nervii și ficații.

Și da, poate uneori mi-aș dori să ieșim și noi cu lume la o terasă, în oraș, să stăm la beri până la 10-11 seara, în loc să plecăm de oriunde am fi la 7, ca să culcăm copilul la 8. Dar apoi trag linie și mă întreb ce e mai important: să îmi beau berile și să culc copilul la 11, ca mâine să fie un zombi mârâit și să mă scoată din toate mințile posibile sau să beau o bere, după care să duc copilul acasă, să îl culc și apoi să mai beau o bere în liniște, schimbând două vorbe cu bărbatu-meu? Și da, recunosc, vara asta au fost și zile în care l-am lăsat să stea treaz până după 9 seara, mai ales în concediu. Dar atunci știam că a doua zi o să poată dormi cât îi trebuie și nu va trebui să trag de el să-l trezesc să meargă la grădi, nu va trebui să mă lupt cu el să ne înțelegem și așa mai departe.

Și da, ieșim și noi cu copilul la cârciumă. Și da, cât timp suntem acolo, atunci când nu mâncăm, facem cu rândul – unul șade cu dosul pe scaun, celălalt stă după fundul copilului. Aia e, nu avem așteptarea că vom putea ieși la masă, în doi (plus copilul) sau mai mulți și să avem o discuție coerentă cap-coadă, fără să fim întrerupți și fără să ne ridicăm cururile de pe scaune. Pur și simplu nu e realist, așa că nu ne așteptăm de la bun început la asta. Iar dacă, de la un moment dat, copilul devine prea agitat, plecăm și pace. N-am terminat de mâncat? Aia e, luăm la pachet și terminăm acasă. De ce să îmi fac eu nervii țichi, că are copilul bâzdăci (nemaivorbind de cei din jur, că până la urmă, de mine îmi pasă cel mai tare), în loc să zic stop, gata, hai de aici?

Concluzia? N-am. Sau am. Indiferent că e vorba despre copii sau câini, primul care trebuie să se educe ești TU, cel care vei fi responsabil de ei. Vrei un câine care să nu cerșească? Din prima zi când l-ai adus acasă, nu-i dai nici o fărâmă de pâine când mănâncă bipezii sau în altă parte decât în castronul lui. Nu, nu îi e poftă, că habar n-are ce gust are căcatul ăla pe care-l mănânci tu, că n-a mâncat în viața lui. E doar curios și atât. Vrei să nu latre aiurea, să nu-ți roadă papucii și să nu-ți fure pijamalele, să ți le îngroape în curte? Scoate-l la plimbare, acordă-i timp și atenție.

Vrei să poți culca copilul la 8 sau 9 seara, în loc de 11 sau 12? Impune un program consecvent și asumă-ți și consecințele aferente, chiar dacă nu sunt întotdeauna plăcute pentru tine. Sau, dacă nu poți, măcar nu te mai văicări.

Evident, nu toți copiii și nu toți câinii sunt la fel. Ce a mers la mine, nu va merge la tine sau invers. Dar până la urmă, cred că ăsta e cel mai mare secret – să poți găsi ce funcționează pentru tine și ai tăi, să te adaptezi, să fii dispus la muncă, timp și compromisuri, ca până la urmă, să te bucuri de rezultate.

Aștept roșiile și ouăle clocite și, ca să vă mai treacă oleacă nervii, vă mai las niște poze cu cele mai educate ghioarle din lume (hooooooo, că glumesc!)