Articol scris de Iulia.
…
Astăzi o lăsăm mai moale cu hăhăielile și vă propun o dezbatere – atunci vs acum. Dar să vă zic mai întâi de la ce m-am pornit. M-am pornit de la soacră-mea. Care, în esență, e pâinica lu Mniezo cu unt și cu miere. Dar se poate transforma la fel de bine și într-o harpie când vrea ea. Iar în ultima vreme, a cam vrut. Să vă zic și de ce.
Cred c-am mai zis asta p-aici, socrii mei habitează cam de prin martie-aprilie, așa, până prin octombrie-noiembrie la o căsuță pe care o au pe undeva pe lângă Brașov. În satul respectiv nu există prea multe opțiuni, de exemplu pentru cumpărături sau alte alea, însă cel mai apropiat oraș (Sfântu Gheorghe) e la vreo 10 km distanță, iar acolo e și Lidl, și Kaufland, și piață, și medici și toate cele.
Acu’, având în vedere faptul că distinsul meu socru a luat mărinimoasa decizie de a nu mai conduce, la cei noozecișiceva de anișori ai domniei sale, socrii mei nu mai au mijloc de transport propriu. Așa că pentru cumpărături, mers la dentist etc., au nevoie de asistență. Adică de cineva care să-i căruțe de colo-colo. În principiu, dacă nu e vorba despre vreo urgență, în afară de noi, au vecini la care pot apela și îl mai au și pe tata, care e pensionar, are mașină și permis, n-are nooj dă ani și e dispus să își ofere ajutorul.
E, dar doamnei socrela nu prea îi convine acest lucru. De ce, vă veți întreba probabil. Pentru că, în opinia ei (pe care sunt sigură că o împărtășește și socru-meu), singura ființă de pe lumea asta care ar trebui să le stea la dispoziție non stop e fiu-său. Că d-aia ai copii, ca să îi poți freca la cap când și cum ai tu nevoie. Nu contează că dusul la piață nu e o activitate extrem de urgentă, personală sau mai știu eu ce, dacă îi duce altcineva decât onor soțul meu, Fritz pre numele său, nu sunt mulțumiți. Adică da, sunt mulțumiți că își rezolvă treaba, dar nu le convine că nu au rezolvat-o cu ajutorul lui. Chestie care, aproape inevitabil, naște discuții.
Așa că, la ultima astfel de discuție, onor Fritz a încercat să îi explice că nu este vorba despre rea-voință, ci pur și simplu despre faptul că efectiv, de multe ori, NU AVEM TIMP, nici el, nici eu. Pentru că muncim, avem grijă de o casă, un copil și trei câini. Iar căruțatul lor până la Lidl, de exemplu, oricât de urât ar putea suna, nu, nu este pe lista noastră de priorități, atâta timp cât există alternative și nu sunt nevoiți să se ducă cu rata sau cu ia-mă nene.
Fac aici o scurtă paranteză explicativă – suntem doi oameni care lucrăm full time. Da, de acasă, dar full time. Singura diferență între noi și alții care merg la birou e că nu avem de făcut drumul efectiv casă-birou-casă. În rest, muncim la fel ca oricine altcineva. De cele mai multe ori nu de la 9 la 17, ci mai degrabă de la 5-6 dimineața, cu pauze pentru avut grijă de copil, de casă, de câini, de rezolvat cumpărături și alte rahaturi inerente vieții de zi cu zi.
Nu avem ajutor din exterior decât o dată pe săptămână, sâmbăta, când copilul e la ai mei (dacă vrea să meargă, ceea ce în ultimul timp nu prea vrea, dar asta e o altă poveste). În rest, nu avem bonă, nu avem bunici care să stea cu copilul în timpul săptămânii, copilul nu merge la program prelungit la grădi, ci doar până la prânz.
A, și o mai avem pe doamna tanti care vine o dată la două săptămâni. În rest, ne descurcăm singuri, cum putem. Mai bine, mai rău, mai dăm chix-uri, mai avem și zile mai bune, și zile mai proaste. Nu suntem nici eroi, nici ultimii tâmpiți. Suntem pur și simplu niște oameni normali, care încearcă să-și crească copilul, să-și câștige paralele și să își trăiască oleacă și viața.
E, și pornind de la ideile astea care se învârt în capul meu, am început să mă gândesc – când era mai greu: atunci? Sau e mai greu acum? Și pentru ca dezbaterea să fie cât mai clară posibil, să stabilim următoarele premise: vorbim despre o familie cu (cel puțin) un copil, în care amândoi părinții lucrează.
Ca să nu iscăm discuții aiurea, facem paralela între două familii cu muncă de birou (așa cum e cazul nostru și cum era și cazul socrilor mei, pe vremea când lucrau), nu vorbim aici despre oameni care lucrează în schimburi, despre medici care fac gărzi sau despre alte situații, pentru că, în cazul de față încerc să fac o paralelă strict între viața lor de atunci și viața noastră de acum.
Pe vremea când lucrau, ambii mei socri aveau muncă de birou. Care începea la 7 și se termina la 15. Cel mai probabil, în jur de 15:30 erau acasă. Copilul era la grădi până la 12-13, după care era preluat de „tanti Ani”, care îl hrănea și se mai ocupa de el până ajungeau părinții acasă. Iar atunci, de cele mai multe ori, ieșea afară, unde rămânea, împreună cu restul copiilor din cartier, până la ora de intrat în casă.
Da, era nasol, nu aveai televizor (că alea una sau două ore de program, în care se prezentau mărețele realizări nu se poate numi „program tv”), nu era curent decât cu porția, nu era mâncare, degeaba aveai bani, că n-aveai pe ce să-i cheltuiești. Rufele se spălau la mână sau, dacă aveai noroc, aveai o mașină d-aia cu încărcare pe sus, care practic numai le învârtea oleacă, iar apoi trebuia să le scoți și să le clătești cu mâna.
Covoarele se „băteau” afară, pe bătător. Scutecele erau niște cârpe nenorocite, de pe care răzuiai răhățeii moștenitorului și pe care trebuia să le speli și să le fierbi ca să redevină utilizabile. Plus că fiecare pipi era o catastrofă în sine, că scutecul ăla nu prea făcea mare lucru, decât să lase poate o cantitate ceva mai mică de pipi să ajungă și pe restul hainelor, da’ de ajuns ajungea sigur.
Acum avem mașini de spălat automate, roboței care aspiră podelele (sau măcar aspiratoare decente), avem curent (care ne costă cât juma de rinichi,da asta e iar altă poveste), avem mașini cu care putem circula când vrea mușchiul nostru, dacă ne permitem gazul, avem telefoane deștepte și case inteligente. Ce nu prea mai avem e timpul.
Și asta încercam să le explic socrilor mei: da, avem tone de gadgeturi și ajutoare, dar toate astea vin cu un preț. Mă trezesc la 5 sau 6 dimineața ca să apuc să lucrez un pic înainte să se trezească copilul. În timpul ăla, fie finalizez niște proiecte, fie răspund la mailuri, fie fac alte chestii administrative care țin de muncă.
Apoi pregătesc copilul pentru grădi, Fritz îl duce și eu rămân acasă. Unde fac rapid câte ceva, cât să nu pară că a explodat o bombă cu ciorapi și căni murdare în mijlocul casei, după care mă așez în cur și dau din degete. Până vine ora 13 și trebuie să mergem după copil. Pe care îl aducem acasă, unde nu îl putem expedia afară, la joacă, în primul rând pentru că e încă mic și n-aș avea curaj să îl las pe stradă, nesupravegheat. Așa că trebuie să îi acordăm atenție, măcar unul dintre noi. În funcție de care ce are de lucru, după ce aducem copilul acasă, unul dintre noi se ocupă de el și celălalt lucrează. Evident, în timpul petrecut cu copilul, mai arunci un ochi la telefon, mai răspunzi la un mail sau un whatsapp…
Da, știu, suntem niște părinți denaturați, în timpul cu copilul nu tre să arunci nici măcar o privire spre telefon. Din păcate, nu se poate. Pentru că lucrăm cu clienți și depindem de ei ca să ne plătim facturile. Iar unele chestii ale clienților pot aștepta, altele nu. Încercăm amândoi să limităm la minim timpul petrecut cu nasul în vreun ecran cât timp stăm cu copilul, dar nu reușim să nu facem lucrul ăsta deloc, pentru că asta e viața.
Ziceam mai sus că avem mașini, în care ne putem sui dosurile să plecăm cam când și unde vrea mușchiul nostru, nu depindem de numărul de înmatriculare „cu soț” sau „fără soț” și nici de rația de benzină dată pe cartelă. Dar vedeți voi, și plusul ăsta vine cu niște minusuri. Am realizat asta zilele trecute, când am făcut vreo 105 km cu mașina într-o singură zi. În oraș și prin preajma lui. Pentru că am avut de rezolvat vreo cinșpe rahaturi, în locuri diferite. Și am mers și colo, și colo, și dincolo și, uite-așa s-au adunat kilometri. Și țineți cont de faptul că nu stau în București, unde distanțele sunt clar mai mari decât acilea la provincie.
E, și unde vreau să ajung, de fapt, cu toată polologhia asta? Păi e simplu. La faptul că, în esență, viețile noastre, așa cum sunt ele acum, deși pot părea infinit mai simple decât erau viețile părinților noștri în anii 70-80, sunt, de fapt, mult mai complicate. Și spun asta, în primul rând, din punct de vedere al oboselii psihice.
Pentru că da, avem telefoane inteligente, da avem și mailul pe ele, să putem răspunde de oriunde și oricând. Avem program la tv, care, de multe ori, mai mult rău ne face, cu știri panicarde și crime, accidente și alte porcării. Avem informații. De multe ori, mult prea multe față de cât poate creierul nostru procesa. Avem confortul unei mașini, dar ne ucidem neuronii în trafic. Pentru că, vrând-nevrând, și condusul a ajuns să fie obositor și sursă de stres.
Nu, nu caut soluții, nu-mi spuneți să arunc televizorul pe geam (că și așa merge săracu câte un ceas pe zi, seara, când ne prăbușim încercând să ne uităm la un film sau serial, la care ajungem până la urmă să adormim cu bale în colțul gurii), nu-mi spuneți să dezinstalez mailul de pe telefon și să nu răspund la whatsapp-uri, nu asta caut. Toate rahaturile astea fac parte din viața mea, așa cum e ea și mi le asum ca atare. Mă obosesc? Sigur? Îmi oferă în același timp și avantaje? La fel de sigur.
Și aici revenim la povestea de la care m-am pornit: cum poți face un om pensionat de 20 de ani să înțeleagă lipsa asta de timp și ritmul vieții cotidiene astăzi? Cum îl faci să priceapă că statul ăla în cur și datul din degete da, sunt muncă, necesită concentrare și efort intelectual. Cum îl faci să priceapă că uneori ai de lucru și în weekenduri?
Că da, ai mașină și l-ai putea duce până la Lidl, dar poate în alea 2 ore pe care le pierzi cu mersul la Lidl tu ai de finalizat un proiect sau trebuie să stai cu copilul, că are febră, iar celălalt părinte are de muncă. Și că nu, nu ești un fiu mai puțin bun pentru că ceri ajutor din partea altei persoane, care are și timpul, și dispoziția necesară să facă un drum până la Lidl.
Cum explici cuiva care n-a avut un computer pe birou toată viața lui profesională, că din cutia asta faci tu banii cu care-ți plătești traiul, iar când nu ai cutia cu tine, ai cutiuța ailaltă, mai mică, telefon pe numele ei. Și că da, poate uneori ești nepoliticos pentru că petreci 5 minute cu nasul în telefon ca să lămurești pe mail ceva legat de muncă. Munca aia pentru care cineva te plătește (deși nu mergi și tu, ca oamenii normali, la un birou, într-o clădire).
Cum explici toate astea unui om pentru care ritmul vieții de adult a fost cu totul altul și care acum, la pensie, evident nu poate concepe toate lucrurile astea? Cum îl faci să înțeleagă că nu ești o japiță de om, ci că pur și simplu resursa numită timp îți este limitată, chiar dacă ai curent când vrei tu, și aspirator, și mașină de spălat rufe și vase? Cum îl faci să îți ia în serios munca, deși nu pleci dimineața de acasă, îmbrăcat la costum? Și să priceapă că, uneori, oricât ai vrea, pentru tine, o oră poate însemna diferența între „am terminat asta, pot să facturez” sau „am întârziat, pot să facturez, dar mă paște o penalizare pentru întârziere”.
Ia ziceți voi, aberez acilea? Fac degeaba pe panseluța? Mă văicăresc, când de fapt n-am de ce? E viața mai ușoară acum sau era mai simplă atunci? Observați că am zis „simplă”, nu „ușoară”, da?
I feel ya’ sister, că și noi suntem în aceeași situație ca voi. Diferența e ca soțul mai bagă și ture uneori, doar eu lucrez de acasă. Și nu avem nici un ajutor, nici bunici, nici bone.
Facem cum putem, cu rândul cu copilul-oleacă mai mare decât al tău.
Nush ce fac la anu’ când începe clasa 0, că la 12 va trebui luat acasă.
Sincer, n-aș ști să răspund la întrebare…. Fără ajutor pt stat cu pruncu’, e greu oricum.
Comentariu beton!31
Da, uite asta e o problemă reală… Ce naiba faci cu copilul când termină la 12-1 școala și tu n-ai cum să îți iei liber de la muncă…
Noi suntem totuși norocoși la capitolul ăsta, că măcar nu avem program fix – nu interesează pe nimeni când muncim, important e să ne terminăm treaba. Dar nu toată lumea e în situația asta, din păcate 😔
Acu vreo 20 de ani
Eu când mă gândesc că la 7-8 ani veneam la 12 acasă, la 4 mergeam după sora-mea la grădiniță mă apucă groaza. Și stăteam vara până la 7 singure când venea tata acasă.
Sincer, n-aș avea curaj să las moștenitorul singur ore întregi, numai cu telefonul și să îl sun de maxim 2 ori să văd dacă e bine.
La ce potențial de Tarzan are nu îl văd bine
Comentariu beton!21
@Madd, azi cred că sunt puțini cei care mai au curajul să lase copiii să bântuie cât ne lăsau ai noștri pe noi…
Nici mai simplu, nici mai complicat. Nici atunci, nici acum. Doar foarte diferit. Total!!
Comentariu beton!56
Cred că ai sintetizat perfect tot ce am aberat eu pe aici!
Comentariu beton!15
Sincer, nu cred că poți să-i faci să înțeleagă.
N-o să poți să-i faci să înțeleagă că munca ta de birou e posibil să presupună mult mai multă presiune psihică decât munca lor de birou de acum 30-60 de ani.
Să nu mai zic de faptul că socru-tău, dacă zici că are 90+ ani, a muncit ultima oară salarizat acum cca 30+ ani. O viață de om. O perioadă în care tehnologia a explodat și a schimbat radical piața muncii și/sau modul în care se efectuează anumite munci.
Nu știu ce poți face.
Presupun că cel mai simplu e să încerci să le explici ultima oară, eventual la următoarea solicitare „dacă vin acum, eu pierd suma x pt că nu pot să-mi termin treaba la timp” și apoi îți asumi că te consideră o japiță și procedezi ca și până acum.
Eventual cu avertismentul „dacă mai discutăm despre asta, eu închid telefonul ” și chiar închizi telefonul.
Cred că e greu. Aproape imposibil. Dar e suficientă toxicitate și presiune psihică pe lume ca să trebuiască s-o înghiți de la proprii părinți.
Comentariu beton!57
Cred că e greu. Aproape imposibil. Dar e suficientă toxicitate și presiune psihică pe lume ca să trebuiască s-o înghiți de la proprii părinți.
Mulțumesc pentru remarca asta! 🤗
Comentariu beton!26
Iulia, draga, polemicile si dezbaterile incep imediat dupa ce apare soacra in discutie. Evident ca sunt si mamele din dotare la fel, dar toleram mai mult, ca-s ale noastre.
Acum… legat de ce zici tu, pentru ca era mai simplu atunci pare ca e mai usor acum. Eu asa cred.
Soacra-mea nu intelege cum am ratat masa de pranz, iar la intrebarea “eu n-am avut timp sa ma duc nici la baie, cand as fi putut sa mananc?” raspunsul simplu este: “dar faceai un grătar, in 20 min e gata”.
Mda, am dat exemplu tot cu soacre. Dar nu cred ca doar ne-am complicat noi existenta, s-a complicat ea cu totul, default, odata cu tehnologizarea, digitalizarea si decizia ca vrem sa fim altfel decat parintii si generatia anterioara. Nu mai buni, nu mai cu moț, macar altfel.
Comentariu beton!22
Da, uite, eu am noroc, maică-mea a prins și anii 80 în câmpul muncii și mai lucrează și acum. Și, de bine, de rău, înțelege ce înseamnă presiunea mailurilor, deadline-urilor și așa mai departe…
Dar cu socrii chiar nu văd luminița de la capătul tunelului… 🤷♀️
Comentariu beton!17
Frate, dacă nu poți găsi 2 minute pt pipi, de unde poți găsi 20 pt friptură?!
Comentariu beton!14
Indiferent de vremuri, eu am căutat echilibru în viața mea. Și de bine, de rău, mi-a cam ieșit.
Legat de diferențele dintre generații, eu cred că important e să-i faci pe ceilalți să înțeleagă că fiecare are viața lui. Eu i-am obișnuit pe ai mei încă de prin liceu că am propria personalitate și că îmi trăiesc viața cum vreau eu, nu cum hotărăsc ei. Le-am demonstrat că sunt și capabilă să fac asta așa că n-au fost probleme.
Ei își găsiseră modalități de rezolvare a diferitelor situații în care aveau nevoie de ajutor extern, în caz că eu sau surorile mele nu eram disponibile și asta a făcut ca timpul petrecut împreună, neforțat, să fie mai plăcut și mai bine apreciat de noi toți.
Iar fii-mea, tocmai pentru că știe că nu trebuie să se simtă obligată să vină la mine pentru vreun motiv anume, vine de plăcere.
Comentariu beton!30
Cum? Cum ai reușit să îi faci să înțeleagă că ai și tu viața ta și nu poți fi non stop la dispoziția lor? Că noi asta nu reușim. Orice refuz din partea noastră (chiar dacă le găsim instant o soluție la „problemă”), e tratat ca o ofensă personală 😔
Anouk, ai baftă de părinți ok, te-au lăsat sa deschizi ochii în lume.
Iulia, eu târziu am învățat sa le spun NU. Cu riscul sa le cadă travers. Și chiar ii cade (mamei, că tătânele a plecat la loc cu verdeață de 12 ani), dar este fix problema ei. Less stress for me
Comentariu beton!17
@(altă)iulia, La mine n-a funcționat șantajul de nici un fel. Nu cu părinții. Chiar dacă a fost mai greu, am ales calea pe care am considerat-o eu potrivită.
Dar educația a fost și pentru mine și pentru ei, de la vârste mici.
Hehe . Greu ce vrei. In Belgia, copil de aproape 14 ani, pentru care am gasit solutia internatului de luni pina vineri pt ca sotul meu lucreaza de la 11 la cit da Dumnezeu, cu bataie in 1 dimineata, iar eu lucrez de acasa, cu deumuri intempestive in Romania, de principiu lipsind de acasa cite doua saptamini pe luna. Ghici. Nu socrii, fie-le tarina usoara, nici parintii (din nefericire la fel), ci sotul, sooootiuuuul traieste cu senzatia ca daca stau acasa sint cumva libera si pot face absolut tot fara inteventia lui. De principiu pot, dar pentru mine, cind trebuie insa sa fac menaj, cosnita, contabilitate primara, corezpondenta cu furnizorii de utilitati, programari la medic etc samd pentru ca stau acasa, deci am timp, chiar daca ma trezesc prima si incep telefoanele cu Romania, si mai vine apoi cite un telefon gen : mi-am uitat tigarile, hai tragi tu o fuga si mi le adu, sa moara Bibi ca totul devine foarte complicat. Bine, e clar ca eu i-am invatat prost, cam asta e istoria. Dar iti spun: nu poti scoate din capul lor asta. Cel mult incercat un micut santaj emotional, gen – creeaza stare de agitatie copilului (ceea ce in fapt e real) si eventual o planficiare. Nu prea ai ce face decit sa spui: in zilele de cutare si cutare de la ora la ora facem piata, in rest sint cu clientii.
Pentru ca da, si eu facturez si astept bani. Care, ce sa vezi, sint chiar necesari in bugetul familiei. Si cu toate astea stau degeaba pentru ca stau acasa.
Comentariu beton!33
Uf. Nasol, ce pot să zic… 😔
Nu, nu aberezi deloc, aproape aceeași situație dar cu dus/întors de la muncă și un program anapoda și te sună la serviciu și face tantrum (la 87 anișori) să pleci tu de la serviciu să te duci să îți dea cardul de sănătate apoi să mergi la medicul de familie să îți dea o rețetă pe care să o și iei de la farmacie, apoi să i-o duci frumușel acasă, și toate astea pentru că se simte neglijată și ești „copilul” care ești „dator” să faci ce și când vrea mușchiu’ ei. Asta presupunea: plecat de la serviciul unde nu am înlocuitor și tăiat Bucureștiul fix în patru direcții. Sunt total iraționali ca să nu spun lipsiți de bun simț. Cu o zi sau doua intrebasem dacă nu are nevoie de medicamente dar a spus că nu, a doua zi fix nu mai avea pastilele, mbine, mai avea pentru două săptămâni dar a avut chef de scandal. Mi-a făcut ziua praf, evident că nu am plecat de la job că nu-s nebună dar te face din om neom și sunt și eu aproape de pensionare, maică, nu mai țin la glume sovietice. Și da, am mașină 🙄 , lucrez și de acasă când e cazul, răspund la mailuri, mesaje, telefoane, program flexibil adică pot să încep foarte dimineață ( pentru mine) dar și pe la prânz așa, este asumat jobul cu tot ce presupune dar fac ce îmi place și asta contează. Mama nu a avut când ne-am născut gadgeturile de acum dar eu mi-am crescut copiii legați de mine și de programul meu, cam tot aia, noaptea spăla mașina, găteam sau făceam curățenie. Este greu de manageriat situația și o spun din experiența personală. Îți țin pumnii, bon courage!
Comentariu beton!42
Aia e cel mai nasol, cumva, că reușesc să te facă să te simți ca ultimul om și să îți f*tă ziua și starea… Curaj și ție! 🤗
Pffff, când mă sună în timpul programului de muncă mama mă întreabă dacă pot vorbi. Și dacă zic nu, zice „bine, pa!” Și închide.
Iar în ultima vreme, când știe că am program de ocnaș, îmi dă mesaj „sună-mă când ajungi acasă „. Bine, are 67, nu 87, sau 90+.
Sincer, pare de ajutor să locuiești la 200+ km de părinți. 🙂
Comentariu beton!17
@Ady, aoleu, stai, că la noi și asta cu „poți să vorbești” e cu cântec… noi am încercat să le explicăm amândurora că, în general, dacă răspundem la telefon, înseamnă că putem vorbi. Dacă nu putem, pur și simplu nu răspundem.
Dar dacă cumva răspundem și la întrebarea „ce faci” răspunsul nostru e oricare altul decât „nimic” (ceea ce practic nu se întâmplă never ever), reacția e inevitabil „bine, păi te las atunci, papapa!” chiar dacă, să zicem, sunt la volan și aș putea vorbi bine-mersi, că am căști și, de cele mai multe ori, atunci am și ceva timp de ucis… dar nu, invariabil tre să facem baletul cu
– ce faci
– X
– bine, te las
– nu, e ok, pot să vorbesc în timp ce fac X
– da sigur nu te deranjez?
– nunu, sigur e ok, haideți, ziceți
– nuuuu, că nu e urgent, te sun mai târziu dacă e
– nu e nevoie, e ok și acum…
și tot așa. every. fucking. time.
Comentariu beton!19
dap, ești cam panseluță, no ofence!
1. mamele de băieți (cu foooooarte puține excepții)…
– ce face fie-ta, am auzit că s-a măritat?!
– aaaa, super, dragă! a luat un băiat, pîinea lui Dumnezeu…; vacanțe, bijuterii, restaurant…
– și băiatul?
– prost! prost a nimerit! a luat o japiță care vrea doar vacanțe, bijuterii, restaurante…
să mă scuze domnu’ Fritz, da’ am o soră și am avut și noi o mamă, pîinea lui Dumnezeu…
2. pentru cine se plînje că amu-i greu, am un ezerciț; simplu și ieftin; se cumpără o pereche de cizme de cauciuc, se așteaptă o ploaie bună, se merge cu mașina la prima arătură întîlnită; 100 de metri dus și revenim; vorbim după…
Comentariu beton!31
Costică, ai pleznit-o cu punctul pe i!!! Brava!
Oi fi, nene, nu zic nu (de panseluță), tot ce se poate…
Unde n-ai nimerit-o însă e la partea cu mama de băiat, pt că soacră-mea cumva îl vede pe fi-su ca pe un odios și pe mine ca pe „biata fată” care îi suportă nebunului metehnele 🙄
Comentariu beton!25
Iulia, pai asta înțeleg ca sublinia Costică. Mamele de băieți vad nurorile precum muma pădurii
nu știu decît puțini oameni ce am a scrie mai departe…
mama îmi spunea „X”, nevasta „-X”; azi așa, mîine așa, pînă într-o zi în care supersictirit de ce se întîmpla, mi-am invitat părinții în parcare și le-am spus:
„- io vă iubesc și vă respect! și pentru ca asta să rămînă așa, avînd în vedere diferențele de percepție, VĂ INTERZIC să-i vorbiți soției mele în lipsa mea; cel puțin o perioadă…”; mama a făcut ochii mari și a urcat, vizibil supărată; la nici 10-15 zile a decedat ca urmare a unui accident;
deși mă doare în fiecare fucking zi că a murit supărată pe mine (și m-a iubit cum nu știu să descriu), n-aș schimba nimic de-ar fi să mă întorc în timp;
@Silviu, am priceput ce zice nea Costică, și eu îți zic că la noi nu e cazul, că soacră-mea nu mă vede ca pe dracu gol. Dracu gol e fi-su (în capu ei), iar eu, „săraca” trebe să îl suport.
@costică 🤗
Mai simplă nu era. Era chiar complicată, chiar tu ai spus – de nici-unele, totalitarism, etc, ceea ce ii obliga pe ai noștri sa fie foarte inventivi.
Ce nu înțeleg ei acum este ca ritmul s-a schimbat. Este al dracului de repede acum, și al draq de mult de din toate.
Nu, nu aberezi. Este greu acum.
Eu am trei bucăți copii înmatriculate pe numele meu. Și sunt capiu, în condițiile în care jumătatea mea mai bună muncește cu ei întreit față de mine. Sunt obosit, ca mai comentam.
Dar am încredere ca noi, când vom ajunge unde sunt bătrânii noștri acum, deși cel mai probabil nu vom înțelege pe dea-ntregul lumea de atunci, vom fi mai îngăduitori.
Zile senine tuturor
Comentariu beton!29
Wow, cu 3 ar trebui să fii înscris la categoria „erou”. Mereu când aud de oameni ca voi, care muncesc amândoi și au mai mult de 1 copil, îmi vine să dau cu basca de pământ în fața voastră și să mă rușinez că mă vaiet.
Și da, până la urmă au dreptate, tot ce putem spera e că, atunci când vârsta ne va prinde și pe noi din urmă, să avem un dram mai mult de minte…
Comentariu beton!14
Draga mea, sint convinsa ca ai explicat deja socrilor de multe ori si tu si sotul.
Si nu ai ce face mai mult. Pentru ca sint alte vremuri. Azi avem o mie de taskuri zilnic, care vin cu stresul aferent. Job. Casa. Masa. Copil de care te ocupi.
Poate doar sa le amintesti ca tu nu ai un job permanent si ca trebuie sa fii performanta daca vrei sa il pastrezi.
Si ca datul din degete acasa e mai complicat decit mersul la servici de la 7 la 3. Pentru ca programul tau nu se termina niciodata, esti mereu in priza.
Nfine, ei ce faceau pt parintii lor? Ca am asa, o vaga idee ca tot ei erau ajutati de catre parinti si nu invers.
Bafta sa reusesti sa readuci linistea in familion!
Da, e clar că discutatul și explicatul nici nu ajută, nici nu funcționează, în cazul nostru.
Legat de părinții lor, lucrurile sunt și mai aiurea… Soacră-mea e orfană, crescută de bunici și diferite familii adoptive, iar socru-meu a adus-o la ei în casă pe maică-sa, care era sanchie (la propriu) și de care tot soacră-mea a fost nevoită sa se ocupe, pentru că baba, nefiind în mințile ei, zicea că toți vor să o otrăvească și alte alea, iar soacră-mea era singura ființă pe care o accepta în preajma ei…
Nu, n-au fost ajutați, mama a rămas orfană de mică și a fost crescută de orfelinat și de o mătușă, pe bunicul din partea tatălui nu l-am cunoscut că a murit înainte de a mă naște eu dar m-am bucurat din plin de plăcerea de a împărți camera, până pe la vreo 8 ani, cu bunică-mea care suferea de demență senilă. N-a fost ușor, nici pentru ei, nici pentru mine. Însă ei ar fi avut alternative ca să evite situația asta, eu n-aveam.
Comentariu beton!17
@Fritz ,ce sa zic,cumplit ca propria mama sa nu-ti zica macar un „lma”…
Nu inteleg ce o poate inrai in asemenea hal. Oi fi nedreapta,dar oricati copii ai avea,i-ai facut cu drag,nu te-au obligat ei sa-i aduci pe lume ! Tragic este ca aud cazuri similare oriunde intorc capul. Ce se intampla cu batranii…? Maaare pacat isi fac ! Degeaba unii mai merg „smeriti” la biserica. Mai bine s-ar bucura de ce le-a dat Dumnezeu,nu sa-i umple buzunarele preotului.
@Nicoleta, asta e una din chestiile care mă frustrează și pe mine maxim la ei – nu sunt în stare să se bucure de ceea ce au: au o căsuța mică în care își pot petrece verile, ca să nu stea închiși în oraș, între betoane, de bine, de rău, sunt mobili (în sensul că nu sunt nici unul din ei țintuiți la pat), au niște pensii frumușele, care le-ar permite lejer să meargă la un tratament sau la orice altceva… Și cu toate astea, sunt veșnic nemulțumiți și acri… 😔
Comentariu beton!22
Eu cred că aici nu se pune problema că viața e mai simplă sau mai complicată, se pune problema că unii oameni au așteptări nerealiste de la copii și de la viață în general. Scuzați dacă am ofensat pe careva.
Comentariu beton!37
Ai cam pus punctul pe i…
Ooof ! Comentez din pozitia bunicii(unice) ,fiica-mea,mama singura,nepoata cl a2-a . Apai poti sa-ti bati gura cat ai vrea,socrii nu au cum sa inteleaga situatia voastra fara o bruma de BUNAVOINTA. Este mare diferenta intre ce au avut ei (in campul muncii !) si ce se intampla acum. Viata este mai rapida si mai stresanta acum ca oricand,instabilitatea este imensa, stresul vine de la foarte multe chestii…etc.
Si apoi, daca au un copil pe care l-au facut adult,apai nu le-a cerut-o nimeni ! (Scuze!) Copilul nu are nicio obligatie fata de parinti (stiu,vor da cu parul multi !) Eu asa gandesc si nu-mi mai pasa de ce zic altii. Am un copil pe care il voi ajuta cu tot ce inca mai pot,atat cat voi trai ,punct.
Cu putina organizare din partea socrilor,ar putea face „aprovizionarea” pe o perioada mai lunga. Eu o fac o data pe luna,cand iau pensia,in rest iau din mers maruntisuri,sau renunt.
Revin,iubirea pentru cei dragi si multa intelegere,rabdare,si pana la urma respect !
Exista si adulti „rasfatati”,nu numai copii ! Hai sa fim mai buni ,mai ales cu ai nostrii ! Iertati-mi lungimea comentariului,dar mi se rupe sufletul pentru cei ca tine Iulia,si din pacate ,sinteti multi.
Comentariu beton!47
Wow, tot respectul meu pentru modul în care gândești și acționezi! Dacă toți bunicii ar fi ca tine, lumea ar fi un loc un pic mai fain! ❤️
Nu pot decât să îți urez succes şi nervi tari.
Citind comentariile îmi dau seama că sunt extrem de norocoasă cu ai mei (72 anişori fiecare). Niciodată nu au avut pretenția de la mine să las baltă lucruri importante şi să mă ocup de „mofturi” de-ale lor. Ba dimpotrivă, ei mă întreabă mereu cu ce mă pot ajuta şi se oripilează când aud că n-am avut timp să mănânc ceva la lucru (taică-meu: „scrie în codul muncii că aveți dreptul la pauză de masă!”). Maică-mea se miră uneori că am de lucru sâmbătă (activități administrative, nu gărzi sau aşa ceva), dar atât. Dacă le cumpăr sau plătesc ceva aud mereu „nu-ți cheltui banii cu noi”.
Aşa că avem o relație foarte apropiată şi îi ajut cu plăcere de fiecare dată, fără nicio obligație.
Îmi pare rău că nu toți au parte de aşa ceva..
Comentariu beton!26
Mă bucur tare mult să aud că mai sunt și oameni care au relații așa faine cu părinții lor, it restores faith in humanity a little bit 😊
Las și eu niște completări aici, sau păreri sau ce-or fi. Cele două ființe care au colaborat ca să apar pe lume nu vor și nu concep că ceea ce facem noi poate fi în vreun fel mai important decât nevoile, dorințele sau piticii din căpșoarele lor. Datoria mea este să-i servesc necondiționat oricând li se năzare și, din când în când, joacă cartea înțelegerii. Exemplu: acum vreo 2-3 ani tata și-a rupt mâna, nu m-au sunat, n-au zis nici pâs, au mers cu un vecin la spitalul din Sfântu Gheorghe unde un medic i-a pus mâna în ghips, însă undeva înspre miezul nopții s-au panicat și au decis să mă sune, să îmi expună situația și să solicite o rezolvare: atunci! Au motivat că n-au vrut să mă deranjeze. Pe de altă parte, știind că bubuim de treabă și nu avem timp nici să facem pipi, când i s-a bușit nu știu ce aplicație de pe telefon lui taică-meu a putut să sune de vreo 15 ori să îi rezolvăm problema și să se arate extrem de nemulțumit că nu ne mișcăm dosurile leneșe 20 de km să facem naibii să meargă aplicația vieții.
Faptul că ei consideră că ce facem noi este așa, un fel de joacă de-a munca, este evident din acțiunile și părerile pe care le emit și, oricât am încercat să le explic cum decurge o zi normală la noi, nu vor să înțeleagă, iar eu sunt un fiu odios. Da, știu, sunt, scopul și rolul meu în viață este să îi pun pe un piedestal și să-i servesc, doar de aia au făcut copil, să aibă sprijinm la bătrânețe. Nu contează că încerc să găsesc soluții pentru orice problemă au, atâta vreme cât nu mă prezint eu bătând din călcâie, sunt un odios.
Cred că totul se rezumă la „pentru noi ești tot un copil”, cred că la asta se rezumă tot, nu nu sunt un adult de 44 de ani, cu familie, copil, griji, probleme de rezolvat etc., sunt un copil care ar trebui să graviteze forever în jurul fustei mămichii.
Iar ultima năzdrăvănie a avut loc după ce mi-am permis să le explic, și nu a fost prima oară, că pe primul plan este familia mea alcătuită din soție, copil, câinii și apoi trăsnăile lor năzdrăvane. Rezultatul: m-au pedepsit lipsindu-mă de plăcerea de a le asculta vocile și văicărelile, inclusiv de ziua mea, ah, pardon, m-a sunat tata acru să-mi scuipe printre dinți un răcoros „La mulți ani!”.
Aaa și nu-s chiar așa pe lângă legat de cum decurge viața în zilele noastre, sau n-ar trebui, au muncit totuși până acum 15 ani, tata schimbă smartphone-urile mai des decât mine, însă ce fac eu e așa un fel de joacă, nu e de luat în serios, așa a fost mereu… well, sunt niște personaje… cel puțin speciale. Părerea mea.
Comentariu beton!55
„Rezultatul: m-au pedepsit lipsindu-mă de plăcerea de a le asculta vocile și văicărelile, inclusiv de ziua mea, ah, pardon, m-a sunat tata acru să-mi scuipe printre dinți un răcoros „La mulți ani!”.”
Poate ca ar fi cazul sa incerci si tu metoda lor, poate ca asa vor intelege, fiind cunoscuta.
Nu ai cum sa le schimbi parerea. Daca as fi eu in locul tau si al sotiei tale o perioada i-as scuti de neplacerea de a va auzi la telefon o perioada…lunga sau scurta depinde doar de ei si de comportamentul lor. Poate doar asa isi vor da seama ca au sarit calul si se vor corecta. Iar daca nu inteleg….aia e, mai putina toxicitate in vietile voastre e binevenita.
Fix asta fac. Nu vor înțelege, am încercat de multe ori să discut cu ei omenește dar discuțiile au fost ucise din fașă. Cum zicea @Ilenutza este vorba de mentalitate, egoism, caracter. Am ajuns la concluzia că nici dacă le dai fix ce pretind ei că vor nu va fi bine, nu mai au de ce să se plângă și să fie nemulțumiți. Bătrâni acri și pământii la trup și suflet, de tipul celor din articolul lui @MV.
Mi-a mai venit una în minte: îmi reproșează mama că nu-i iau și pe ei în concediu cu noi, că alți copii își iau părinții. Asta în condițiile în care noi nu am mai plecat împreună în vacanță de pe când aveam vreo 13 ani, și nici ei singuri nu au mai plecat pe undeva tot de atunci, nu, nu pentru că nu și-ar fi permis. Evident că mi-a dat „ecran albastru”.
Comentariu beton!27
@Fritz
Asta cu plecatul (la cererea bunicilor) în concediu împreună – bunici, părinți, copii- am mai auzit-o la cineva și nu-mi venea să cred. Da, putem ieși uneori într-o duminică la iarbă verde (munte, plimbare, ce vreți voi), dar în concediul meu mă duc doar cu familia mea, familia-nucleu: soț/soție + copii, dacă e cazul. Că vreau să mă relaxez, să mai scapi de griji!
Pe unii îi schimbă bătrânețea, alții așa egoiști au fost mereu. Adică tu găsești o soluție la problemele lor, trimiți pe cineva să-i ajute cu mașina sau ce-o fi, iar ei vor ca doar tu, personal, să îi servești?! Jesus!
Vă doresc puterea de a vă detașa.
P. S. Ai mei nu sunt așa. Din contră, nu vor să ne deranjeze că știu că suntem ocupați. Și mai cunosc cazuri fericite. Sper să rămânem întregi la minte și la suflet și să ne purtăm cu înțelegere cu copiii noștri adulți când noi vom fi bătrâni.
Când era fiică-mea mică, părintii și socrii erau în „câmpul muncii”. Așadar, după cele 120 de zile de concediu de maternitate a trebuit să găsim o soluție. Creșa am exclus-o din start. Și am avut marele noroc să găsim o bonă excelentă. E adevărat că o plăteam cu 700 de lei, salariul meu la momentul acela ( 1983) fiind de 1800 lei. Dar a meritat fiecare bănuț. Când a apărut nepotul, am făcut pe dracu’n patru și ne-am implicat, numai să nu ajungă la creșă ( am eu un fix). Fiică-mea are program 8 – 16.30. Nu era cum să plece decât în situații excepționale, iar ginerele este acasă doar în concedii, la o lună jumate, două. Perioada de grădiniță a fost la program prelungit, chiar i-a plăcut. La ciclul primar l-am luat la școala unde eram și eu, și soțul meu. Simplu, după ore venea la mine până terminam și eu programul, apoi plecam împreună acasă. Am făcut-o cu mare drag, știind ce înseamnă să nu ai ajutor.
Era greu atunci pentru că nu erau condiții de trai omenesc de niciun fel. Dar ne-am descurcat singuri, nu am considerat că e cineva dator să ne ajute. Fiică-mea are aceeași mentalitate, dar am vrut și am putut să o ajutăm, fiind mult timp cu soțul plecat.
Deși locuim aproape și ne vedem des, fiecare are viața personală, așa cum e normal.
Am avut grijă de mama mea ( împreună cu surorile mele) până cu o lună înainte să se ducă, în mai, anul trecut. A fost greu, tare greu, deși aveam o femeie internă, iar noi făceam cu rândul,si eram trei. Din cauza complicațiilor de sănătate am internat-o într-un centru unde a mai supraviețuit doar o lună, avea 92 de ani și jumătate.
Așa că am obligat-o pe fiica mea să îmi promită că atunci când nu voi mai fi capabilă să mă îngrijesc, sau nu voi mai fi în toate facultățile mintale, să mă interneze undeva. Un copil nu trebuie să își închidă viața având grijă de un părinte bolnav, care are nevoie de susținere și supraveghere non-stop.
Dacă socrii au această mentalitate, nu ai cum să îi schimbi la vârsta asta. Dar ca să vă fie mai ușor, încercați să nu vă afecteze. Știu că nu-i ușor. Mama ne reproșa orice, cât a fost conștientă, deși ne străduiam, mai ales eu, având apartamentele vecine. Este vorba de mentalitate, egoismul vârstei, problemele de sănătate…Dar și de caracter.
Comentariu beton!34
Dap, cred că asta e cel mai greu – să nu lași rahaturile astea să te afecteze…
@Ilenutza
Total de acord cu tine, și eu simt la fel. Când vor fi copiii mei adulți vreau să-i ajut cât pot, să nu-i deranjez inutil și să nu devin o povară în plus – căminul de bătrâni pentru asta există. Să știm care e limita și să ne respectăm reciproc.
Din păcate eu nu văd decât niște bătrâni care doar ce vor ei contează….. Nu înțeleg că efectiv nu puteți, ci că nu vreți să faceți…. Eu am acum doar pe mama și într-adevăr m-a ajutat, dar i am spus că o pot ajuta când nu am muncă, treabă, nimic de făcut. Și acum suntem ok chiar. Soacra din păcate /fericire nu stă prea aproape… 😂
Herr Fritz, acum niște ani, am avut un diferend mai serios cu ai mei părinți. Că nu urmez calea propovaduită.
Le-am explicat foarte calm că au varianta acceptării drumului diferit sau rămân, nu doar fără prunc ci, și fără (eventualii) nepoți. Nici măcar poze cu.
Am vrut să-i aduc mai aproape de mine acum vreo 4 ani. Au refuzat. Gata sa mă ia la bătaie ca i-am făcut neputincioși.
Exact așa, dacă mă abat de la calea propovaduită sunt diavolul în persoană și o fac ca să le fac lor rău, ăsta e scopul meu. Mi-ar fi mai ușor să înțeleg și să accept asta dacă ar fi apărut la bătrânețe, din păcate dansăm „dansul ăsta murdar” dintotdeauna. Am încercat să discut cu calm cu ei dar e ca și cum aș juca tenis la perete.
Dansul ăsta a existat și la mine dintotdeauna. Culmea e că eu eram fata în casă și sor’mea golanul. Ea fiind și mai mică.
Apoi am plecat de acasă. Eu la 400km, ea la 2500km. Dar golanul de sor’mea este acum în poziția Friț. Că n-a răbdat-o inima să le pună piedică. „-Că sunt departe și nu-i văd prea des.”
Nu-i de hăhăială, dar e fain și oportun articolul. Am și io de zis cate ceva pe aici. In primul rand, o să spun că greu era și atunci, greu e și acum. In alt fel, dar tot greu. Ei nu pot înțelege că ritmul vieții s-a schimbat. Ei știu greutățile pe care le-au avut și lipsurile pe care le-au îndurat, greutăți și lipsuri pe care noi nu le avem. De asta lor le pare simpla viața noastră. Habar nu au ce înseamnă nesiguranța locului de muncă, de exemplu. Sau chiar a zilei de mâine, pentru unii. „Păi ce, nu câștigi bine?”. Ba da. Cât timp performez. Dacă îmi pierd timpul cu urgențe de tip „trebuie sa ii duc pe socri la Lidl” și nu mai performez, mă aruncă afară ca pe o măsea stricată. Sigur, la urgențe reale, majoritatea șefilor sunt înțelegători. Dar nu la alea închipuite.
In ceea ce mă privește, am noroc de o soacră minunată. Ne ajută cu orice ii cerem, de multe ori fara sa ii cerem. Face și greșeli, că na, e om. Fiică-mea are aproape 16 ani și merge la ea să mănânce de prânz (e adevărat, locuiește la 5 min de noi). Când face mâncare, face pt toată lumea și ne trimite (numai fiică-mea știe cate caserole de mâncare a adus că „ia și du și acasă pentru maica-ta și taica-tu, că poate nu au timp să pregătească ceva”). Maică-mea era la fel, până să se îmbolnăvească (demență, așa că Fritz, I feel you, bro). Mai nou, soacra mă ajută și cu maică-mea. Cât s-a descurcat singură cu igiena a fost ok, dar de câteva luni nu se mai descurcă. Din motive de pudoare exagerată, nu mă lasă să o spăl eu. Așa că vine soacră-mea de 2 ori pe săptămână. Azi era programată „igienizare generală” (tuns, tăiat unghii, evident baie, chestii grele și de durată). Mă sună soacra ieri „scuza-ma, a intervenit ceva și nu mai pot veni mâine…pot sa vin azi să mă ocup de ea? Nu deranjez? Nu stric programul?”
Cam atât am avut de zis despre bătrâni. Și soacre.
Comentariu beton!48
Ai cumva noroc în tot nenorocul, cu așa soacră. Îmi pare tare rău pentru mama ta!
@(altă) Iulia, mulțumesc. Vreau sa spun că pe lângă astea, reușește cumva sa se descurce și cu socrul meu (om care, trecut de 70 de ani fiind și-a rupt același picior in 2 locuri diferite, motiv pentru care se deplasează cu foarte mare dificultate, depresiv – tot la 2 ani – ne „servește” cate 2 luni de depresie mai mult sau mai puțin accentuată, și asta cu toate tratamentele, și, mai nou, a fost diagnosticat și el cu demență – e adevărat, in stadiu foarte incipient). Mai adaug că nici ea nu e chiar sănătoasă (mă rog, e de așteptat, are 73 de ani). E adevărat, nu are probleme mari – un pic de tensiune și, din când în când, insomnii (dar așa, de nu poate dormi deloc timp de 1-2 săptămâni fără medicamente). Si singurul ajutor pe care îl acceptă amândoi e sa ii duc cu mașina la medic atunci când au programări (dar și atunci sunt foarte atenți, inainte de a-și face programarea mă sună să mă întrebe când pot sa ii duc. Și îmi dau și banii de motorină – întotdeauna mult mai mult decât ar fi făcut o cursa la taxi, de ex. Oricât am incercat sa nu le iau banii, fie mi i-au lăsat pe banchetă, fie i-au dat fiică-mii pe post de bani de buzunar). Asta in condițiile in care socrul meu nu mai conduce de vreo 7 ani (de când a realizat singur că e un pericol în trafic, nemaiavând vedere periferică și reacții rapide), nevasta nu conduce (ea știe de ce, că permis are de 30 de ani) iar cumnata e mai mult plecată din oraș (dacă nu chiar din țară).
Comentariu beton!18
@(altă) Iulia, ba, uite că uitasem. Chiar anul ăsta m-au chemat în joia mare că trebuia tranșat mielul și socrul nu poate sta in picioare atâta timp iar soacra nu se pricepe la operațiunea asta. A durat vreo 15 min să îi conving că nu, nu am nevoie de ajutor, la 49 de ani mă descurc, mai ales că am asistat sau făcut chestia asta inca de la 14 ani 😂😂😂😂😂
@Mircea, ce să zic, să îți trăiască mama soacră 1000 de ani de acum încolo și să îi țină Bărbosu mințile tot așa ca până acuma…
Noi am avut o dramă acu vreo 2 săptămâni că socru-meu avea programare la dentist la 13:30 (făcută de capul lor, fără să ne întrebe pe vreunul din noi) și când i-am anunțat că îi va duce tata (pentru că eu la 13:30 tre să iau copilul de la grădi și Fritz avea un deadline în ziua aia pentru muncă), s-a născut o întreagă tragedie… Așa că, ce să mai zic? Mă bucur infinit că mai există și oameni cu capul și sufletul ok, mai ales după o anumită vârstă și mă bucur că ai parte de ajutorul lor!
Ce poți face? Îți poți ruga părintele să te iubească/protejeze ca atunci când erai copil (evident în alți termeni), nu ca acum, când gândul sfârșitului îl face egoist.
„gândul sfârșitului îl face egoist” – crezi că asta e? Eu cumva mă îndoiesc… Nu de alta, dar cel puțin de când îi știu eu (cam 10+ ani), tot cam așa au fost…
Mă amuză Iulia, fără doar şi poate.
Dar dacă realitatea descrisă de ea ar fi cumva cuantificabilă, universul n-ar trebui să existe; nici măcar matematic. 🙂
Viața era simplă în trecut. Te căsătoreai cu un băiet/o fată din sat sau de prin satul vecin, rămâneai aproape (inclusiv fizic) de părinți și socri, aveai grijă de ei când deveneau neputincioși, îi îngropai când le venea sorocul și le făceai apoi pomeni în mod regulat. Totul se petrecea în cel mult câțiva km, să nu zic chiar sute de metri.
Ai mei părinți sunt la 300+ km distanță, ai lui la 600+, sunt toți încă în putere și autonomi și n-au convingeri legat de ce trebuie să facă copiii pentru părinții lor. Uneori mi-e ciudă că nu suntem mai aproape, eventual poate chiar în același oraș, pe aceeași stradă sau în același imobil. Nu în aceeași casă, asta e și pentru mine și pentru ei un „no go” clar, discutat, agreat. În fine, mă alin cu gândul că poate, totuși, e mai bine așa, că cine știe ce nervi și situații imposibil de rezolvat a avut grijă universul să fie evitate.
Nu știu ce soluție ar fi cea mai potrivită într-o situație precum a voastră, știu doar că opinii de genul „singura ființă de pe lumea asta care ar trebui să le stea la dispoziție non stop e fiu-său.” mi se par de neînțeles. Să ai copiii și nepoții atât de aproape cum vă au socrii pe voi mi se pare un privilegiu și o excepție de la regula zilelor noastre (?), în care atât de mulți bătrâni îi văd pe-ai lor (destul de) rar în carne și oase și în special pe wattsapp video sau nu-i văd deloc.
Uite fix asta discutam și noi mai adineauri – oare ce ar fi făcut dacă trăiam la București? Sau, mai rău, în altă țară? Ce pretenții ar mai fi putut avea atunci?
Cât despre locuitul în aceeași casă… Io îi iubesc pe ai mei ca pe ochii din cap și ei pe mine la fel, dar am stabilit acum muuuuuuuult timp că, orice s-ar întâmpla, asta nu o să o facem!
Dar în partea ailaltă s-a stârnit și pe tema asta o mare tragedie, când, în cadrul unei discuții, Fritz al meu le-a comunicat că, doamne-feri, orice s-ar întâmpla, o să ne asigurăm că au parte de tot ajutorul și toată asistența necesară, o să facem tot ce ne stă în puteri să fie bine îngrijiți și toate cele, dar cu noi în casă să NU se aștepte să ajungă. Pfoa, nu vrei să știi ce dramă s-a iscat! Iar concluzia lor a fost că sigur o să îi lăsăm pe drumuri!
E de la om la om. La mine mama intelege ca avem niste vieti super agitate si nu vrea sa ne deranjeze cu nimic. Socrii mai putin. Am mai vazut persoane din generatia lor care sunt ca socrii tai. Cumva am tras o concluzie ca aveau pe vremuri functii de conducere si au fost obisnuiti sa dispuna la discretie de timpul si vietile altor oameni.
Comentariu beton!16
Mă, tu îl cunoști pe socru-meu! :)))) Fix cum zici – funcție de conducere mare parte a vieții lui și clar asta îi dă în continuare sentimentul că are dreptul inalienabil de a dispune de toți cei din jur (nu vrei să mă pornești să povestesc cam cum o freacă pe soacră-mea…)
::)))) acuma, na. ce sa faca si oamenii. si ei ce pot mai bine in conditiile date. cate tone de traume or avea si ei, saracii… doamne fereste.
De ce unde sunt 3-4 copii in casa lumea se descurca? Aveți impresia că până la voi nu s-au mai născut copii și după voi nu vor mai fi alții. Vă trăiți viața din cărți și telefoane. Daca nu ai avea atâtea mașini și gadgeturi nu ar trebui sa muncești atâta, rezulta timp in plus. 1st world country problems… Mostenitoru’ … Generații întregi au replica asta grețoasă ” Am lucrat o viață pentru copii și amu’ nu mă mai baga-n seama …” Daca ar fi așa am fi foarte departe ca neam și țară. Vai de voi.
PS. Și deținătorul blogului o arde pe eco și alea și ce face? Produce tone de co2 că să-i vadă curu’ cărarea…
Se dezbate încă. Ce zici?17
Nu putea lipsi Gică contra de aici, aşa-i?
Ia zi, la ce activitate vitală n-au binevoit odraslele să-ți apară?
@ametist, consumi biți de pomană cu frustrățelul ăsta, serios, ignore și pace!
Așa! Zi-le LorEMPdana.
Da’ n-o băga cu falset, că te penalizăm. La unșpe metri.
Nu prea sunteți obișnuiți să vă spună lumea lucrurile în față. Era vorba de o dezbatere. Mai ieșiți din bula. Snowflake much? Nu vă spun eu cum sa vă consumați viața, voi va plângeți că ” ni greu”. Greu îi în Ucraina nu la Netflix în România.
Se dezbate încă. Ce zici?9
🤣🤣🤣🤣 Dezbatere.
Cred că te-ai uitat în dicționarul greșit.
1. Cam multe roșii pentru un comentariu în care nu se înjură, nu e misogin sau rasist ci e doar diferit ca și optică!
2. Iar răspunsurile – aici cred c-am să primesc eu roșii! (dar nu-i bai) – sunt pe principiul: ”Mie nu mi se poate întâmpla!”
3. Da, nu sunt de acord cu tot ce scrie EMP dar nici cu roșiile nu mă omor. L-am ascultat pe ”master of metal” (a.k.a. Edelweiss) care a zis demult că – citez aproximativ – nu ajută cu nimic datul de roșii ci doar de verzi, lucru ce încurajează omul să continue să fie creativ, să se perfecționeze în scris atunci când are ceva cu adevărat interesant de spus.
Gânduri bune tuturor! (n-o mai bag pe aia cu sănătate și pace că iar îi zboară gându` aiurea cuiva de pe aici 🙂 ).
Comentariu beton!15
Master of metal … hahahha … gluma zile …. feeeerrrr cumpăr feeerrr … repar umbrele, pliante – automatee … 🤪😉🤘
@Victor, uite ție am să îți răspund, pentru că ai pus problema într-un mod civilizat, spre deosebire de personajul de mai sus, la care nu m-a deranjat CE a spus, ci CUM a spus ceea ce a spus.
M-a iritat în special remarca legată de MV, pentru că eu una nush unde a ars-o Vasilescu pe ecologie. Iar faptul că își permite ca, după 10 sau 12 ani de muncă la blogul ăsta să-și facă plăcerea unei astfel de excursii mi se pare absolut meritat. Ce te f*te pe tine grija că a plecat curu lui să vadă lumea? O face pe timpul și banii tăi? Ți-a cerut ceva pentru asta?
Apoi: Nu mă plâng că viața-i grea, sau dacă asta reiese din ce am scris, îmi cer scuze, probabil exprimarea lasă de dorit.
Am recunoscut mereu și voi susține în continuare sus și tare că cei care au 2 sau mai mulți copii sunt niște oameni super tari din punctul meu de vedere.
Discuția propusă de mine era strict legată de prăpastia asta dintre generații și dacă există vreun mod de a o depăși.
Legat de gadgeturi și timp – aia mi se pare de o tâmpenie colosală. Da, clar, o să arunc aspiratorul robot și o să mă apuc să spăl rufele cu pietre, la râu, în loc de mașină, că ăsta siiiiiigur îmi va oferi mai mult timp liber. Wait, what?!? 😳
Comentariu beton!15
@EMP, coaie, ia arată-mi tu mie unde am zis eu vreodată că sunt eco. Sau că o ard eco. Nu numai că nu sunt eco, dar mi se brehăne de benzină arsă și alte căcaturi. În ultimii trei ani am ars la benzină de am ținnut singur prețul la baril sus. Dacă tot pot, de ce nu?
@Iulia: 🙂 E OK să afli că mulți bătrâni sunt egoiști. Cred că nu contează locul unde trăiesc sau nivelul lor de trai și nici faptul că n-au fost așa la tinerețe. Dar sunt ai noștri și noi ai lor…Bătrânețea e virală: se ia! 😀
@Victor, da, se ia, dar oare nu contează deloc modul în care alegem să se manifeste simptomele? Evident, în măsura în care mintea nu o ia înaintea noastră pe plaiurile veșnice ale vânătorii 🥴
Aici apare declicul: se apropie de final și încep probabil să se teamă. Își doresc să mai facă ceva, să mai vrea ceva. Poate ceva ce n-au avut niciodată. Și atunci schimbă regulile jocului in timpul jocului. Nu au nimic de pierdut. Pot – așa cum ai scris tu -chiar să câștige!
Așa! Zi-le LorEMPdana.
Da’ n-o băga cu falset, că te penalizăm. La unșpe metri.
N-ai cum să-l faci pe un om (la o vârstă înaintată ) să înțeleagă că omenirea a avansat în știință și tehnologie dacă el nu vrea ,indiferent că e părinte sau socru sau oricine ar fi,vecina de alături de exemplu. Ține de om ,de capacitatea lui de a vrea să schimbe situații de viață. Altfel n-ar exista oameni de 70 de ani care stau pe fb și o fac de plăcere și curiozitatea de a fi la curent cu noul ;în același timp există și cei de 50 ,ca mine ,și își așteaptă copilul să îi dea comandă pe net la orice ,că e greu,că lasă că știe fie-mea, tu te descurci că ai lucrat la birou și ai avut tehnică și tot așa, numai să nu recunoască rea-voința de a face ceva nou,în ton cu vremurile actuale.Deci,Iulia,nu greșești cu nimic din tot ce spui aici,am testat de mult lipsa unui ajutor în casă, sau cine a fost să fie mi-a luat bani serioși pentru orice formă de ajutor.
Băi, ai zice că ar trebui să aibă capacitatea de a pricepe, că nu a fost manipulant de vagoane la viața lui (nu că ar fi ceva în neregulă cu asta, am zis o chestie random care să nu implice o funcție de conducere), și, așa cum zice Fritz mai sus, schimbă smartfoanele mai des ca noi, o arde pe uatsap și iutub și altele asemenea… Dar da, cred că ține și de a VREA să înțelegi anumite lucruri, nu numai de a PUTEA.
Nu cred ça trebuie sa ducem problema la persoane de 80-90 de ani. Eu am exact aceasi problema cu scandaluri cataclismice cu maica-mea, care à lucrat toata viata, si are 65 de ani. De ceva vreme e la „pensie” flowerpower. Are o situatie fff buna care ii permite ei si lui musiu din dotare sa faca ce vor muschii lor, si, mai ales, CAND vor muschii lor. Noi, in schimb, lucram amandoi, copilu merge la cresa, nu avem nici bona, nici tanti la curatenie, nici tanti pt 3 ore cu copilul. Suntem noi… cu noi. Vorba ta, cu zile bune, cu zile proaste, cu oboseala, cu lipsa acuta de chef de orice alta activitate in afara de liniste, pace si somn. Si sa vezi certurile vietii ca se trezeste maica-mea sa ma sune sa imi spuna: vezi ça venim vineri. Aaaaaaam…. OK…. doar ça nu ne coafeaza deloc. Raspunsul inevitabil „nu ne vedem in fiecare zi, e chiar asa o problema ça venim 2 afurisite de zile??” Well….
Stai așa, să ne înțelegem, socru-meu are 90+, soacră-mea e cu 20 de ani mai tânără decât el și a lucrat și ea toată viața, deci teoretic nu ar trebui să fie chiar ruptă de realitate. Oh, well…
Ce să zic… te înțeleg perfect și aș vrea să putem găsi cu toții, ăștia aflați în situații similare, o soluție ca să ne fie ok, pentru că pun pariu că și pe tine te seacă la suflet toate scandalurile astea.
Andreea, e simplu. Le spui că pot veni liniștiți. Dar voi plecați de acasă.
Apoi, când au ajuns la ușă îi anunți ca le-ai lăsat cheia la vecina.
Și îți pare rău că ai uitat sa le spui ca nu sunteți acasă. Dar ați uitat ca vin.
Și dacă tot au venit, să facă ceva curățenie, să pună la spălat, călcat și să vă și gătească ceva pentru când vă întoarceți. Să aveți cina în familie.
E al dracului 😁 de greu până o faci prima oară. Că, vai, cum o să se simtă?, că o să ai remușcări, bla-bla.
@iulia, nici n-ai idée cat ! Ça sa nu mai spun ça dupa aia am povesti si cu barbata-miu , ça de ce nu pot eu pur si simple sa ii spun doamnei mama „sorry, de data asta efectiv nu se poate”, fara justificari in fel si chip… eu sunt fraiera de fapt ça incerc mereu sa impac si capra si varza.. Ce sa vezi.. oricum o dai, tôt nu iese..
@sfintedrace: sa stii ça m-am gandit 🤣 dar lasa ça a fost o situatie similara acum ff multi ani. Eram la un botez, ii spusesem, si à venit oricum „ça a uitat”. „Si nu puteti pleca mai devreme? ” 🤣🤣
@Andreea, I hear you! 🙄
Fiecare generație are credința că adevăratul progres începe cu ea, generația trecută are credința că regresul a început cu noua generație, generația actuală are credința că atunci când amurgul se va așterne peste ea o să aibă înțelepciunea și modernismul pe care nici o altă generație nu le’a mai avut vreodată.
Suntem moderni, pentru noi, vom fi depășiți și noi în amurgul vieții la fel ca ceilalți de dinaintea noastră.
La fel s-au plâns și ai noștri de ai lor, cum ne plângem noi de ai noștri, la fel se vor plânge și cei pe care îi creștem de noi.
Ce se prezintă aici sunt cazuri unele extreme, triste, altele, destule, romanțete suficient cât să atragă compasiunea.
În curând nu o să vă mai streseze cu telefoane niciunul dintre ei, după aia este momentul ideal de regrete eterne.
Și da, Victor, eu sunt de părere că datul cu roșii este contraproductiv. Sunt destui care vor să comenteze dar tocmai de asta nu o fac. Nu dau roșii, prefer să îi spun omului ce nu îmi convine sau îl ignor.
Comentariu beton!25
Ai dreptate cu comentatul când nu-ți convine ceva. Asta am şi făcut, am comentat. Poate deplasat, poate nu. Întotdeauna m-au iritat comparațiile astea de tipul „care suferă mai tare”, atitudine exprimată şi în comentariul înroşit (mai ales concluzia „tragedie e în Ucraina, nu pe Netflix”-un fel de „mor copiii de foame în Africa”).
Cât despre vremea când n-o să mai aibă cine să mă sune..voi avea şi eu regrete eterne, dar din cauză că i-aş fi vrut mai multă vreme alături de mine, nu pentru că n-am fi avut o relație apropiată. Btw, ştiu foarte bine prin ce greutăți au trecut ei, dar niciodată nu mi-au scos mie ochii cu asta. Cred că aici e diferența.
Comparațiile astea sunt folosite de oameni tot timpul, de obicei ca să treacă peste anumite situații. Am cunoscut pe cineva care suferise o amputare a unui picior și era mulțumit că nu era ca un fost coleg de servici care suferise o dublă amputare și amândoi erau mulțumiți că nu aveau cancer terminal ca un alt cunoscut de al lor.
Să fim puțin mai relaxați, zic, se poate mult mai rău.
@Edel, de acord cu tine 99%. Clar, fiecare generație se vede mai cu motz decât aia dinainte și ăia de după noi ne vor vedea ca pe niște sălbatici. O mai surprind și eu pe țața din mine, când mai văd câte un puștan îmbrăcat altfel decât consideră prejudecățile mele, că se rățoiește mental: „Aoleu, nu te-a văzut mă-ta când ai ieșit din casă?” Și apoi îi ard una peste bot și-i zic: „Făi, capră bătrână, pe tine te vedea mă-ta când ieșeai din casă în bocancii ăi’ de munte și hanoracul negru în miez de vară, la 35 de grade? Nu-și punea și ea mâinile în cap atunci?”
Ce e trist în cazul de față e că s-a ajuns la momentul în care cred că atunci când nu va mai avea cine să sune cu pretenții absurde, nu cred că va exista o tristețe prea mare. Și asta e cu adevărat trist.
Da până la urmă, vorba cântecului, ” wir müssen leben bis wir sterben”, treaba noastră e să vedem ce și cum facem pe drum…
Ah, și apropo de aia cu piciorul amputat – nu e mai ok să fii așa, ca mod de a gândi, decât să trăiești permanent în acreală și să nu te bucuri de fiecare zi în care deschizi ochii încă o dată?
Întreb pentru niște rude… 😂
@Edel-desigur că e bine să realizezi şi să te bucuri că ai putea fi într-o situație mai gravă, dar nu eşti. De exemplu eu sunt mulțumită că am doar lupus şi nu poliartrită reumatoidă sau sclerodermie. Sau că am insuficiență renală dar nu în stadiul de dializă. Dar trebuie să conştientizez eu asta, nu să-mi fie băgate comparațiile astea pe gât. După ce am auzit chestiile astea over and over again când nici nu pricepeam prea bine ce-i cu mine şi ce mă aşteaptă, devin cam iritată la expuneri de genul (nu am nimic personal cu exemplul tău).
În fine, o să ascult sfatul de relaxare, acompaniat de muzica la care lucrezi cu atâta dedicație 😊
In primul rand, you care too much.
Eu nu raspund la telefon daca am altceva de facut – indiferent ca e ceva legat de job, secs, antrenament, orice. Fac o chestie, termin, dupa aia sun inapoi. Daca urgenta e de fapt un rahatis, aia e, tre sa astepte pana cand oi avea vreme. La fel facem amandoi.
Ni se falfaie glorios ca suntem probabil considerati niste diavoli nerecunoscatori.
Asteptam sa ardem in iad. Oricum, la temperaturile astea, mult nu mai e…
Ai nostri habar nu au nici macar unde sau cand lucram sau cat castigam – si locuim toti in acelasi oras.
Evident, cand au fost urgente reale si ei au stiut sa insiste sa primeasca ajutor (trimit mesaj), si noi i-am ajutat fara nicio problema.
Dar limitele exista – pe banii mei si pe timpul meu, absolut nimeni, indiferent de gradul de rudenie, nu-mi dicteaza ce sa fac.
Comentariu beton!16
Dai meditații, maestre?
Cc: Fritz 😂
Haha, e relativ simplu – tratezi telefonul ca si cum ar fi d-ala fix.
Daca tot e sa ne intoarcem la alte vremuri, sa ne amintim ca nu aveau onor ai nostri mobile sa poa’ sa bata din piciorus cand le tuna…
Am trecut prin ceva asemănător și este extrem de greu să împaci capra cu varza. Rezolvarea problemei mele a venit în mod natural.
Da, băi nene, da e ok să aștept „rezolvarea” asta? 😔
Socrii nu știu că pensiile lor sunt din taxele plătite de voi și alții ca voi? Poate trebuie reamintit. 😁
Asta e de kk rău de tot!!! Nu de alta dar oamenii au cotizat pentru pensia lor cât au fost la prășit pe câmpia muncii, la fel cum ni se întâmplă și nouă în momentul ăsta!
Cand ii explicam bunicului (care avea vreo 80 de ani) ca eu sunt langa el (la tara) si in acelasi timp sunt si la munca si lucrez, imi zicea foarte ingrijorat: „ma Valentine, sa nu te dea ma astia afara” 😅
Comentariu beton!22
E simplu. Îl.bagi în pizza masii. Explodezi o tara si le zici pe toate și apoi ii spui frumos la revedere. A doua zi va fi ca nou. Am testat cu succes. Dacă stau după toți moș Basina de ambele sexe îmi mănânc nervii aiurea.
Nu uita ca ei sunt generația ce aveau șefi ce ii băgau și ii scoteau de 3 ori pe zi din origine ca să meargă treaba bine. Deci sunt obisnuiti.
Și dacă nu sunt, cum ii înveți asa ii ai.
De când am bagat-o pe soacra în origini își permite mai puține figuri decât înainte cu mine. Dacă crezi ca glumesc sau nu functioneaza, nu ma cunoști.
Este diferit daar ai spus un mare adevar terminau munca la 15:30 si isi primeau leafa no matter what nu tinea de productivitate!Tu daca nu ai dat la 15:30 cum ai promis te paste o penalizare sau zero lei.Asta cu muncitul din taste cu laptopul in brate si căstile pe urechi nici tata nu o pricepe născut in 1944 de vreo 2-3 ani comenteaza singur ” cica munceste ce munca o fi aia cu ochii intr-o cutie si cu alea pe urechi” mda el a fost prof de mate o viață intreaga nu pricepe…Asta cu nu am timp rezonez 100% si eu sunt 1 persoana cu 2 copii.Zic bogdaproste ca de 2 ani al mare se duce singur la scoala dar cel mic tre dus adus de la grădi.Din septembrie e cls I dar il.las la after pana la 5 si il inscriu la autobuzul scolii ca nu am solutie.Te pupa sora ta de la marea adriatica ieri dupa 13h de condus cu pauze am ajuns Cracovia-Riccione!
Tata e tot prof de matematică, născut în 55, și pricepe. În timpul stării de urgență frate-meu și cumnată-mea cu copiii s-au dus la ai mei, să fugă din București și au muncit de acasă.
Amândoi părinții mei au înțeles că ce fac ei e muncă.
Altele au deranjat-o pe mama, dar aia e altă poveste. 🙂
Distracție plăcută la mare dragă Aura!
Taică-meu, născut în 50, inginer, înțelege f bine conceptul de work from home. În 2020 când am avut o perioadă de lucrat la protocoale şi dat sfaturi prin telemedicină, mă întreba dacă nu pot face asta tot timpul 😆
@Ady 10 ani dif e mare lucru crede-ma!
@ametist multumesc frumos!incerc sa ies de pe modul automat sa intru in ala de concediu.
Distracție plăcută, Aura! Să te relaxezi din plin!
Cand nu aveam copii si nici nu lucram full-time, simteam ca nu am timp de nimic. Cand aveam un copil si lucram full-time de la birou, tot nu aveam timp de nimic. Cand aveam doi copii si lucram full-time de la birou, guess what, nu aveam timp. Cand acum am trei copii si lucrez mai mult decat full-time de acasa, tot nu am timp. Eu traiesc in strainataturi si am noroc ca soacra-mea nu ajuta cu nimic, dar nici nu incurca cu nimic, desi sta la 3 minute de noi de mers pe jos. Socrul si parintii mei sunt la loc cu verdeata. Pana sa ajunga mama in locul ala unde-i numa’ bine si verdeata, mi-a scos sufletul din mine, si eu faceam naveta cu avionul pana in Romania si inapoi sa o duc la doctor, de exemplu, ca numai eu eram singurul personaj posibil care putea indeplini sarcina asta. Asta cand eram gravida, cand aveam copii mici, nu conta. Aici concediul de maternitate era 14 saptamani (acum e 16), si nu aveam ajutor de nicaieri, doar crese/gradinite. Am fost in ceva grupuri de suport pentru „the sandwich generation”, astia care trebuie sa se ocupe si de crescutul copiilor, si de ingrijitul batranilor. Mama nu era batrana, nu avea nici 72 de ani cand a murit. Soacra-mea la 72 se duce la dansuri, la Paris, la cursuri de facut bijuterii si numai din astea. Mi-a luat foarte multi ani sa inteleg ca maica-mea mi-a mancat sufletul si ficatii din cauza unei tulburari de personalitate (narcissistic personality disorder) pe care o avea, si cea mai chinuita in capul ei tot ea era, saraca. Am facut tot ce am putut sa nu-mi reprosez vreodata ca as fi putut face mai mult. Bine, narcisistii sunt si maestri in a te manipula intru vinovatie si responsabilizare. Din observatiile mele empirice, parca in Romania sunt mult mai multi oameni cu mentalitati acre si nefericite, chestie de educatie, de anturaj, sau nu stiu de ce. Am trait numai in reprosuri, tantrum-uri, blesteme, injuraturi, abuzuri toata viata mea de la ea. Sa-i fie tarana usoara.
Comentariu beton!15
Ai pus punctul pe i, tata manipulator și șantajist emoțional, mama depresivă și șantajistă emoțional. Orice abatere de la calea lor era o tragedie, iar eu am avut o viziune diferită de a lor. Partea bună e că nu am cedat, partea proastă e că toată relația mea cu ei a fost o luptă. Iar acum, orice aș face să le ușurez viața nu e bine dacă nu fac eu personal.
Ai pus punctul pe i, tata a fost de când îl știu manipulator și șantajist emoțional, mama depresiva și șantajistă emoțional,au încercat de când mă știu să mă facă să mă simt vinovat de fiecare dată când viziunea mea era diferită de a lor. Partea bună e că nu m-am conformat, partea proastă e că toată relația mea cu ei a fost o luptă. Iar acum orice aș face să le ușurez viața nu e bine dacă nu fac eu personal.
Nu știu ce aș mai putea să zic… în afară de o îmbrățișare virtuală!
Stati asa ca ma intereseaza aia cu „reprosul”. Ati reusit sa nu va reprosati anumite lucruri? Sa nu va simtiti cu musca pe caciula, ca sa nu zic vinovati? Ca la mine povestea e cam asa. Capsoru’ imi zice „Stai mai calma, ca nu e vina ta!”, dar sentimentele zic „Batman, batman!”
@Andreea C. când crești într-unastfel de mediu cred că e greu să nu îți faci reproșuri deși ești conștient că nu ai de ce, ți s-a indus prea mult timp faptul că tu ești de vină cam pentru tot. Cel puțin ăsta e cazul meu. Am decis însă să ignor genul ăsta de gânduri, sau să încerc, și să ne vedem fiecare de drum. N-am chef să ajung și eu așa, iar relația noastră este prea toxică.
@Andreea C, dupa cum zicea si Fritz, de mic esti conditionat sa te simti vinovat pentru toate relele lumii, iar pe mine responsabilizarea de mica m-a transformat intr-o persoana mai buna pentru altii, cu empatie ridicata (exagerata), gata oricand de ajutor neconditionat in detrimentul meu etc. Daca casa era un dezastru ca maica-mea lucra pana noaptea la jobul ei de mare prestigiu si conducere, era, evident, numai vina mea, chiar cand aveam 5-6 ani, ca eu faceam mizerie si nici nu strangeam dupa mine, recte cel mai rau copil posibil din lume si nu mai exista asa ceva malefic ca mine. I-am stricat casnicia pentru ca nu-i ziceam cand tata flirta la serviciu cu alte femei, desi cred ca aveam in jur de 8 ani si nu intelegeam absolut nimic. S-a imbolnavit numai din cauza mea de toate bolile, ca „i-am facut suparari” etc. Trebuie sa ai un psihic puternic si sa te uiti foarte rational la toate sentimentele induse de astfel de oameni.
@Fritz, simpatiile mele. Suntem cam la fel :). Nascut in 78, ca mine?
@Broasca da, anul de grație 1978 🙂
Eu am noroc. Ai mei sunt foarte independenți. Și țin sa fie prezenți în realitatea actuala. Ii ajut când pot, dar când nu se poate nu fac tragedie din chestia asta. Au alte butoane cu care ma scot uneori din minti! :)))) Cred ca tine de felul persoanelor pana la urma. Fiecare are calități și defecte. Și nu cred ca oamenii se mai schimba la 90+ :))) cred ca pur și simplu e mai sanatos sa te adaptezi si sa accepti tu sa treci peste faptul ca ei nu înțeleg lucrurile astea și au reacțiile pe care le au. Și sa ai răbdare, muuuuulta răbdare. Și cu ei și cu tine.
Da,la 90+, respectiv 70+, e imposibil să-i schimbi, ce e trist e că așa au fost mereu și că, cumva, mi-au transmis și mie din metehnele lor comportamentale, pe o parte le-am eliminat, pe altele mă lupt să le elimin înainte să fie prea târziu.