Mda, nu știu dacă o să intereseze pe prea mulți dintre voi, dar mi-am zis că dacă la un moment dat articolul ăsta va ajuta măcar un singur om care pățește același lucru, scopul lui a fost atins. Zic asta pentru că azi o să vă povestesc cum a fost cu adidașii ăia despre care am pomenit ieri câte ceva.

Dar să începem cu un pic de context, ca să înțelegeți cam cât de mare era deranjul.

În ianuarie, când m-am hotărât că trebuie să încep să fac ceva să slăbesc, dar și să încep să mă mișc, altfel riscam să mă transform într-o bilă imensă de osânză din care mai iese discret într-o parte doar telecomanda tv-ului, am ales, pe lângă regim, să mă plimb și pe distanțe lungi. Aș fi vrut din toată inima să alerg, că mie-mi place (mă rog, îmi plăcea) să alerg, doar că menisc futut la dreptul.

Faza e că, răbdarea nefiind punctul meu forte, când am început să ies la plimbare, am luat-o din prima cu distanță de 8 kilometri. În câteva zile am trecut la 13 km, după alte câteva zile deja m-am dus la 16. După care au început fetele școala, și cum mă duc să le iau tot pe jos, în foarte scurt timp plimbarea mea a ajuns la 19 kilometri, în timpul săptămânii.

Care sunt efectele excesului de mișcare asupra unui organism care în ultimii doi ani se mișcase doar din dormitor în bucătărie și viceversa? Bănuiesc că le intuiți cu toții. În primele săptămâni, după ce ajungeam acasă și mă relaxam, efectiv mă durea tot corpul. La propriu, de la mușchii gâtului (sternocleidomastoidieni parcă le zice), tot spatele, picioarele de sus până la călcâie, ce să mai, eram tot o durere. Mâinile erau singurele părți care nu mă dureau.

După care, treptat, pe măsură ce organismul s-a obișnuit cu noile condiții de lucru, au început să dispară treptat și durerile. Au dispărut de sus în jos, până am rămas doar cu cele de la picioare. Ei, aici, la picioare, dacă în partea lor superioară am scăpat rapid de orice durere, de la glezne în jos, adică cele mai solicitate părți ale corpului, a fost problemă mare.

Vă dați seama că bietele mele labe s-au trezit că dintr-o dată trebuie să care zilnic porcul de 112 kile, pe distanțe din ce in ce mai mari. Prin urmare, s-au revoltat și ele cum au putut, semnalându-mi că nu e ok să bagi în tine ca o vită doi ani, după care să vrei să faci pe maratonistul dintr-o dată.

Prin urmare, după fiecare sesiune de mișcare, de la glezne în jos, picioarele mele erau o poezie de durere. Vă jur, când intram în casă și mă descălțam, uneori îmi dădeau lacrimile fără să vreau. M-a durut, pe rând sau toate odată, fiecare părticică de la gleznă în jos.

Am făcut bășici în locuri pe care cu greu vi le puteți imagina. Din fericire, am descoperit cu ce trec bășicile în câteva ore. Serios, pentru mine asta a fost o descoperire aproape la fel de importantă ca becul lui Edison. N-ai cum sa te miști, având bășică la picior într-o zonă de fricțiune, fără să te strâmbi de usturime la fiecare pas. Well, tetraciclina unguent s-a dovedit a fi soluția câștigătoare. Dădeam seara pe bășici și aproape că le puteam vedea cu ochiul liber cum dispar. Până dimineață erau duse. După o vreme, după ce s-a format rutina, n-au mai apărut pe nicăieri.

În schimb au rămas durerile celelalte. Iar cel mai și cel mai tare mă dureau călcâiele și zona aia pe care calcă efectiv piciorul. Nu știu cum îi zice, dar este exact asta din poză.

Toată zona aia încercuită cu roșu mă durea, la ambele picioare, de-mi venea să plâng. Cu timpul, s-au dus și durerile de călcâie. După care s-a dus și durerea din zona asta cu roșu, dar, din nefericire, s-a dus doar la dreptul. Stângul mă durea în continuare îngrozitor. Iar cel mai nasol la durerea asta era că nu e durere normală, cum fusese aia de la pulpe, sau de la călcâie, nu, nene, aici, in tălpi, senzația este de arsură care se întețește din ce în ce mai tare.

Pleci de acasă fără să te doară absolut nimic, după o vreme începi sa simți o ușoară jenă exact în zona aia încercuită cu roșu. Jenă care semănă bine de tot cu senzația aia când ți se strânge șoseta, sub picior, în pantof. Serios, de câteva ori chiar m-am descălțat pe stradă, să-mi întind mai bine șoseta, doar că, ce să vezi, n-aveam ce să întind, că era gata întinsă.

Mai mergi ce mai mergi și jena se transformă în arsură. Iar de aici, e gata balul. Arsura aia se intensifică și se intensifică până ce începi s-o simți ca și cum cineva ți-ar băga în picior, la fiecare fucking pas, un cui înroșit în foc. Vă rog să mă credeți că nu exagerez de dragul poveștii. Asta simțeam, în fiecare zi a vieții mele, la fiecare pas din ultimul kilometru al plimbării. Cam 1200 de pași are un kilometru. Nu știu dacă vă imaginați cum e să-l faceți pe fiecare dintre cei 1200, simțind cum îți intră în talpă un cui înroșit în foc. Erau zile când trebuia să mă opresc, să mă așez pe o bancă, altfel simțeam că-mi ia foc talpa de la stângul. Una dintre cele mai mari binecuvântări era momentul in care intram acasă, mă descălțam și puneam talpa goală de la stângul pe gresia rece din hol. Îmi dădeau lacrimile de recunoștință, vă jur.

Și toate astea în condițiile în care, știind cât de importantă este încălțămintea pentru activități de genul ăsta, nu m-am dus la plimbare cu ce purtam eu în mod obișnuit. Nu, boss, am folosit în permanență două perechi de încălțări cumpărate special pentru mișcare de genul ăsta. Mai precis, o pereche de Nike for running și una de New Balance for trekking. Pe ambele am dat o căruță de bani, ambele s-au dovedit la fel de eficiente ca frecția cu alifie de aloe la un picior de frasin.

Durerea de din talpă, de la stângul, a continuat, a rămas acolo, o duceam cu mine în fiecare zi. Mi-am spus ca poate așa e normal să fie, că nu poți sa mergi atâta distanță pe jos și să nu te doară absolut nimic. M-am consolat la gândul că așa va fi viața mea de aici încolo și mi-am văzut de treabă.

Erau zile în care mă durea mai puțin, altele în care mă durea mai rău. Când zic „mai puțin” nu mă refer la intensitatea durerii, că aia era aceeași, ci la faptul că uneori durerea nu începea să fie insuportabilă pe tot ultimul kilometru. Uneori, în zilele în care eram deosebit de norocos, ajungeam la senzația aia de cui înroșit în foc doar pe ultimii 2-3 sute de metri. Dar era acolo, nu pleca nicăieri, făcea parte din mine.

Până într-o zi când m-am dus cu mini-fashionistele la film și-am avut inspirația genială să nu intru cu ele în sală. Am hotărât împreună că de-acum sunt suficient de mari încât să poată sta și singure, așa că le-am lăsat în cinema, iar eu m-am dus să mă plimb prin mall în cele două ore.

Și cum mă plimbam eu așa pe-acolo, văd un magazin cu profil sportiv. Nu-l știam, nu-l mai văzusem până atunci, îmi și scapă cum se numea, dar era imens și părea exact locul în care aș putea să intru să aflu dacă există ceva pe lumea asta să mă scape de durerea aia. Na, în capul meu era ca profesioniștii desăvârșiți de acolo mă vor ajuta cu siguranță.

Am intrat. Băbăieți, ce să vă zic, m-am plimbat pe acolo mai bine de douăzeci de minute încercând să vorbesc cu unul dintre angajați, cu unul dintre profesioniștii desăvârșiți care urmau să mă ajute. Doar că profesioniștii se prefăceau că nu mă văd. Serios, nu reușeam să am contact vizual sau fizic cu niciunul dintre ei. Cum le apăream în raza vizuală, cum dintr-o dată aveau ceva foarte important de făcut.

Știți voi cum era când se uita profesorul prin clasă, în ideea că să pună pe cineva să răspundă, și absolut toți ne prefăceam că studiem ceva prin caiete, sau prin manuale, sau că avem ceva foarte important de făcut, doar ca să nu avem contact vizual cu proful? Exact așa făceau și profesioniștii de la magazinul ăla sportiv al cărui nume nu l-am reținut. Na, era sâmbătă dimineața, cine naiba are chef de muncă sâmbătă dimineața?

După ce m-am săturat să mă plimb ca prostul pe acolo, am zis că nu se face să-i mai deranjez, că probabil sunt extrem de ocupați (unde ați văzut voi profesioniștii sa nu fie tot timpul ocupați), așa c-am ieșit și m-am dus eu frumușel la următorul magazin cu profil sportiv, care era cinșpe metri mai încolo. Intersport, pe numele lui.

Am intrat, m-a văzut unul dintre băieții de acolo, mi-a făcut semn că termină cu doamna căreia îi explica ceva, și vine imediat la mine. Ceea ce a și executat. A venit, și-am început să-mi spun oful. Că mers pe jos, că am încălțăminte adecvată degeaba, că senzația de arsură, că ce e de făcut.

La care omul mă întreabă dacă mi-am scanat vreodată picioarele. I-am zis că nu, că doar fundul, c-am făcut odată o glumă la birou când ne-au instalat scaner în recepție. Mă rog, n-a apreciat foarte tare gluma. Hopa, zic, stai să vezi că ăsta chiar o fi vreun profesionist. Și chiar era. Omul mi-a explicat că au scaner pentru picioare in magazin și că ideal ar fi, înainte de orice discuție, să mergem să-mi scanez tălpile.

Mă, cum să vă zic, eu nu prea cred în chestii de genul care se vor profesionale, dar pe care le găsești prin locuri unde vor să-ți vândă ceva. Mai mult ca sigur că mă apasă sechelele de la trecutul meu de om care a lucrat în vânzări atâta amar de vreme. Am mers să-mi scanez picioarele mai mult ca să-i închid gura și pentru că oricum mai aveam o grămadă de timp de omorât până ieșeau fetele de la film.

Bănene, și m-a pus pe un aparat care semăna cu un cântar electronic mai mare, mi-a explicat cum să stau cu tălpile, timp în care eu vedeam pe un ecran ce-mi scanează aparatul. După ce-a terminat de scanat modul în care calc (n-am platfus și calc egal pe toată suprafața tălpii), pe ecran a apărut laba piciorului meu însoțită de niște întrebări despre care sunt zonele unde simt dureri și, mai ales, ce fel de dureri. Când am văzut că una dintre întrebări era „senzație de arsură?”, cu săgeată spre zona aia roșie de v-am desenat-o eu mai sus, am auzit îngerii cântând. Am bifat „da” cu ambele mâini.

A urmat finalul operațiunii de scanare, adică recomandările de încălțăminte adecvată ale scanerului. Mai precis, au apărut pe ecran vreo câteva modele de pantofi se sport pe care mi le recomanda în urma analizei modului în care calc și a răspunsurilor mele la întrebări.

Am întrebat pe care le are pe stoc. Din nefericire, avea vreo trei-patru modele, iar eu urăsc să aleg. Din fericire, omul n-a pus niciun fel de presiune pe mine în legătură cu ce să aleg. Am ales eu două modele, ambele de la Adidas, iar el mi-a explicat doar care sunt avantajele fiecăruia și de ce unul dintre modele este simțitor mai scump decât celălalt. Le-am cerut la probă pe ambele și mi le-a adus. Toate astea, repet, fără să aibă nicio garanție că eu voi cumpăra ceva în cele din urmă. Probabil era vreun amator, nu ajunsese încă la nivelul de profesionalism al ălora din primul magazin în care am intrat.

Când i-am pus în picioare și-am început să mă plimb pe-acolo, vă jur că s-au deschis porțile cerului și l-am auzit pe Bărbos cum spune: „ăia, bosule, ăia mai scumpi sunt făcuți de mine, cu mâinile mele, special pentru tine”. Și așa era, așa mă simțeam cu ei în picioare. Din secunda în care i-am probat și pe ceilalți, n-am mai avut niciun dubiu, alegerea mea era făcută. Așa au apărut minunățiile de mai jos în viața mea, viață care practic pot spune că mi-a fost schimbată radical.

Repet, am background de om de vânzări, înțeleg perfect că aparatul respectiv, scanerul ăla, poate fi doar un truc, un mijloc de a convinge clientul să scoată banii din buzunar. Dar știți ce? Atâta vreme cât la mine a funcționat, atât vreme cât și-a făcut treaba, atâta vreme cât eu nu mai ajung acasă cu durerile alea care mă făceau să-mi dea lacrimile, pentru mine, scanerul ăla este cea mai tare invenție a omenirii de la foc încoace. Iar aici voi insera și respectul meu pentru răbdarea infinită a băiatului de la Intersport.

Pentru că, fraților, de la prima ieșire cu adidașii cei noi durerea a început să se estompeze, după care, în câteva zile s-a dus de tot. S-a dus de parcă n-ar fi fost acolo niciodată. Ca să înțelegeți mai bine gradul de confort fizic și psihic la care am ajuns de când îi port, sâmbăta trecută, pentru prima oară după amar de vreme, am încercat și-o ușoară alergare. Nu mult, vreo patru kilometri, dar au mers smooth, fără vreo consecință neplăcută. După care am repetat și duminică, doar că am dublat distanța. Din nou, în afară de o ușoară febră musculară, niciun fel de durere. Ceea ce, prieteni, îmi umple sufletul de mulțumire.

Nu, nu voi renunța la plimbări, pentru că mă umplu de o stare de bine când mă plimb, dar dacă voi reuși să le înlocuiesc, măcar de trei ori pe săptămână, cu alergări ușoare, well, prieteni, atunci cele 85 de kilograme la care visez vor fi mult mai aproape.

Mă opresc aici, cu speranța că n-am scris degeaba ditamai articolul, că vor folosi cuiva vreodată informațiile astea, exact cum se întâmplă cu articolul despre calul mort din frigider. Periodic primesc mulțumiri de la câte cineva căruia îi pute frigiderul și nu-și dă seama de unde. După care, se apucă să caute pe google și dă peste articolul meu.

Gata. Atât pentru azi.

P.S. (later edit). Pentru c-am primit observații în comentarii, justificate de altfel, o să las și numele complet al modelului: Adidas – ADISTAR 1 M GX3000-LSW35