Una dintre cele mai mari bucurii din copilăria mea era să merg la țară. Aveam două „țări”, una în satul unde copilărise taică-meu, la Goleștii de Vâlcea, cealaltă la Independența (Galați), acolo unde copilărise mama.

Dar de plăcut îmi plăcea să merg doar acolo, la mama, la Independența. Prima „țară” era foarte aproape de noi, de Vâlcea, și mergeam foarte des. Dar nu că mergeam des era marea problemă. Marea problemă era că de fiecare dată când mergeam, îmi găsea taică-meu câte ceva de muncă. Or eu am urât munca de mititel, am fost deosebit de precoce pe partea asta.

Cum plm să-mi facă plăcere să ajung într-un loc în care, cum ajungeam auzeam „hai să plivim buruienile”. Sau „azi legăm roșiile”. Sau tot felul de alte îndemnuri din astea, de mă lua cu amețeală când mă anunța taică-meu de seara: „vezi că mâine mergem la țară”. Mă rugam toată noaptea să mă îmbolnăvesc, să fac febră sau ceva, doar-doar nu mai ajung a doua zi la țară.

Până și în dățile când mergeam acolo cu grupul, cu mulți prieteni ai alor mei, la iarbă verde, îmi găsea taică-meu câte ceva de făcut. Toți copiii celorlalți se jucau, doar io trebuia să aduc lemne pentru foc, să car apă sau cine mai știe ce inventa ăl bătrân al meu. Să nu mă înțelegeți greșit, nu mă punea să muncesc non-stop, c-aș fi fugit de acasă. Dar îmi găsea câte ceva de făcut exact când îmi era lumea mai dragă și n-aș fi avut chef să fac absolut nimic. Iar mie îmi era lumea dragă tot timpul. Foarte neplăcut, vă zic.

Plus că nu existau nici bunici. Părinții lui taică-meu au murit cu mult înainte de a mă naște eu, nu i-am cunoscut. Păi cum să te duci „la țară” într-un loc unde nu existau bunici? Ce țară e aia fără bunici? Toți copiii din fața blocului povesteau despre ce mișto erau bunicii lor, doar eu eram nevoit să tac și să înghit în sec, eventual să le explic cât de tare e să culegi mazărea sau să sapi cartofii. Viață la țară e aia?

Nu, prieteni, dacă n-ar fi existat cealaltă țară, adică locul ala unde s-a născut și-a copilărit mama, probabil că aș fi urât toată copilăria mea noțiunea de „mers la țară” și-aș fi rămas cu sechele pe viață. Mai mult ca sigur m-aș mai fi trezit speriat și în ziua de azi, după câte un coșmar în care cineva mă obliga să culeg cartofi, fasole verde sau roșii. Groaznic, vă spun.

Pe de altă parte, m-am întrebat multă vreme oare de ce-mi plăcea atât de tare să merg la Independența, la mama acasă? Mă lăsau ai mei acolo și câte două luni, în timpul verii. În mod normal, ar fi trebuit să-mi intre os pe os, de plictiseală, pentru că acolo efectiv nu exista nimic dintre lucrurile care ar putea atrage un copil. Nu tu jocuri, nu tu televizor, nu tu cărți, nu tu nimic. Ca să nu mai spun că veceul era în curte, apă curentă nu exista, făceam baie în lighean, o dată pe săptămână, sâmbăta. De băut, aduceam de la fântână. Cu toate astea, pentru mine nu exista fericire mai mare decât în ziua in care mi se spunea că „mâine plecăm la Independența”.

Pentru că acolo exista bunica, adică mama maică-mii. Bunică-mea care mă lua cu ea peste tot unde mergea, de mă simțeam ca un om mare. Săraca, i-ar fi fost frică să mă lase singură în casă, sa nu mă găsească la întoarcere căzut în fântână sau cățărat în vârful nucului care sprijinea gardul din fața curții. Doar că eu nu știam astea, eu doar mă bucuram când mergeam cu ea la cooperativă, adică la magazinul sătesc, singurul loc de pe lumea asta unde se găseau vafe albastre. Voi înțelegeți ce zic eu aici? Înghețată albastră, la vafă, boșilor, într-o vreme în care la Vâlcea sugeai țurțuri dacă voiai să mănânci ceva ce să semene a înghețată.

Bunică-mea care făcea, la o mașină de gătit nemțească, pe petrol, din al doilea război mondial, cel mai bun ostropel din lume. Dar ce zic eu „cel mai bun ostropel”, la pârlita aia de mașină de gătit făcea cele mai bune mâncăruri din lume. Săraca maică-mea, când mă auzea acasă spunând că nu i-a ieșit mâncarea „ca la bunica”, îi venea să-și ia câmpii. Dar orice ar fi făcut, nu avea cum să-i iasă, pentru că mama nu era bunica.

Bunică-mea mă lăsa să rup bostani din grădină, bostani din ăia lunguieți și galbeni, dintre care unii se făceau atât de mari că-mi ajungeau până la brâu. Mă lăsa să-i rup, îmi dădea un cuțit și-o lingură și mă lăsa să-i scobesc, să fac sperietori din ei. Tot ea m-a învățat să le fac toarte în parți, prin care treceam o sârmă, să-i pot agăța de exteriorul gardului. Și să le bag câte o lumânare aprinsă în interior, de să stuchească jumătate de sat „piei, satană” când i-am aprins în prima seară. Da, da, eu am făcut asta mult înainte să apară Halloween-ul, acolo, la țară, cu bunică-mea.

Tot acolo am văzut primul om mort din viața mea. Săraca, cât s-o fi perpelit, cât s-o fi întrebat dacă să mă lase noaptea singur în casă sau să mă ia cu ea la priveghi. Știți, la țară, când murea cineva, mergea tot satul la priveghi, că altfel îți ieșeau vorbe. Până la urmă m-a luat cu ea și m-a pus să stau pe prispă, afară, să nu intru in casă, acolo unde era mortul. Doar că eu nu eram nebun, să rămân pe prispă când știam că la câțiva metri de mine se afla ceva ce nu mai văzusem vreodată: un om mort.

Am intrat pe furiș în casă și-am văzut o masă pe care era întinsă o femeie moartă care avea fălcile și mâinile legate cu fașă de tifon. Dar cel mai tare m-a șocat mirosul ăla greu, de mort, amestecat cu mirosul de lumânări. Și muștele. Muștele care i se așezau peste tot pe față. Tocmai de-aia lângă capul mortului stătea cineva care le alunga cum se așezau. Știu că m-am întrebat, în capul meu de copil, oare de ce le mai alungă, că doar nu le mai simte.

Când am plecat acasă, am întrebat-o pe bunică-mea cum mor oamenii. Și bunică-mea mi-a explicat că oftează de două-trei ori, atunci când le iese sufletul, și gata, s-au dus. Multă vreme asta a fost singura explicație din capul meu pentru ce se întâmplă cu oamenii care mor.

În ce mai rămăsese din noaptea aia de priveghi, m-a luat să dorm cu ea în pat, ceea ce în rest nu se întâmpla niciodată. A doua zi am mâncat vafe albastre, de la cooperativă, și-am uitat de mort.

N-am o concluzie la articolul de azi. Poate doar că uneori mi-e foarte dor de copilărie și jur că nu înțeleg când au trecut toți anii ăștia. Parcă mai ieri mă bucuram c-a venit vacanța cu trenul din Franța.

Hai, la mulți ani de 1 Iunie! Până la urmă, toată viața rămânem niște copii, doar că uneori ni se pare c-am crescut și ne luăm prea în serios.

sursa foto: pixabay.com