Articol scris de Iulia.

…

Deoarece s-a stabilit deja că sunt o catastrofă pe roți, am zis să vă mai povestesc una, în care nu mă aflam pe roți, dar care tot cu roțile are de-a face.

Se făcea așadar că era anul domnului 2007 (a trebuit să fac aici o mică pauză, m-am dus să-mi caut portofelul, am scobit după acte și am verificat dacă zic bine anul. Da, zic bine.) și io dădeam de permis categoria A. Categoria B o obținusem cu ceva ani în urmă. E, când mai adaugi o categorie în buchetul permisului, tre să schimbi permisu. Ceea ce, în mod normal, n-ar trebui să fie o treabă prea complicată. În teorie.

În practică, la mine, lucrurile au stat cam așa: eu locuiam în București, dar aveam în continuare buletin de Brașov. În principal, din simplul motiv că mi-era silă să interacționez cu autoritățile de la capitală. Și pentru că în 8 ani de stat în București, nu m-a încurcat niciodată treaba asta. Până în anul 2007… După ce am dat examenul și l-am luat (tot la Brașov, evident), am plecat frumușel înapoi la București, cu gândul că „îmi fac timp săptămâna viitoare și vin să rezolv cu actele”.

Chestie care nu era tocmai simplă, pentru că treaba asta implica să-mi iau o zi liberă de la muncă și să mă trambalez acasă, să stau la coadă la Miliție. Numai că, pe vremea aia, nu existau fițe d-astea cu programări online și alte alea. Totul era pe bază de coadă. Ceea ce, iarăși, n-ar fi fost neapărat vreo problemă dramatică, numai că Miliția rutieră din Brașov avea un program d-ăla de lăuze de te durea mintea. Gen, fiecare a doua marți din lună, de la 12 la 12:25, o miercuri pe lună de la 9 la 9:30, dacă nu e Mercur retrograd și, ocazional, joia de la 10 la 10 fără un sfert. Iar la toate astea, se mai adăuga, bineînțeles, ditai teancul de acte pe care trebuia să le prezinți. În dosar cu șină.

Băi fraților, am venit de vreo 4 ori la Brașov, de fiecare dată am venit vacă ș-am plecat bou, că, evident, de fiecare dată, ceva era în neregulă. Ba era scris greșit numele maică-mii pe nush ce fișă, ba n-aveam timbru, ba n-aveam dosar cu șină maro – „Păi ce, nu știați că la noi numai dosare maro se primesc? D-astea albastre, în altă parte, poate la Evidența populației sau mai știu eu pă unde. La noi, nu. Dăcât maro.” Ba aveam numărul prea mic la pantof – „Cum, don’șoară, să aveț dăcât 37 la pantof? Ia mereți dumnea’stră acasă și mai reveniț când vă mai crește picioru!”

Așa că, după a nu știu câta încercare eșuată, mi-am băgat picioarele și am decis că oi veni cândva și pace. Și i-am pus cruce întregii chestii. Evident, nu trec trei zile și mă oprește Miliția. În București. Eram cu motocicleta. Îmi cere omul actele. I le dau. Se uită la permis, se uită la mine, se mai uită o dată la permis.

– Ăăăăă, dumneavoastră știți că pentru motocicletă vă trebuie o categorie separată, da? Și trebuie dat examen, la fel ca pentru mașină…

– Da, știu, mulțumesc de informație. Am. Permis adică. De motocicletă. Decât că, practic, n-am. Că știți, io-s din provincie și n-am apucat să merg acasă să rezolv…

– De 4 luni n-ați apucat?!?

– Păi da. Că e complicat tare. Și ultima oară n-am avut număr suficient de mare la pantof și m-au trimis acasă. Da între timp mi-a mai crescut piciorul, am și dosar cu șină maro și promit că săptămâna viitoare merg să rezolv. Pe cuvânt de cercetaș!

S-a scărpinat omul sub chipiu, s-a dus la mașină, oarecum neîncrezător, să verifice dacă nu mint, s-a lămurit că nu mințeam și m-a lăsat să plec, cu rugămintea să nu mai tărăgănez lucrurile prea mult. Evident, pe mine m-a durut fix la 5 metri în față și cam aia a fost.

Beleaua a venit când mi s-a ivit o ocazie să plec din țară cu motocicleta, într-o excursie. Și chiar așa curajoasă nu eram, am zis că să ies din țară fără permis în regulă nu risc, că dracu știe ce amenzi m-or paște prin cele țări străine. Așa că mi-am jurat în barbă că plec la Brașov și stau acolo până la pensie, dacă e cazul, numai să rezolv. Bine, vorba vine, că eu în vreo 2 luni trebuia să plec în excursie.

Dar, pentru că viața bate filmul și uneori karma e o scârbă, lucrurile n-au mers chiar cum plănuisem eu. Pentru că am făcut o nefăcută (n-am acordat prioritate), cu mașina fiind, și am rămas fără permis. Dada, știu, am stabilit deja că-s o pațachină blondă și un pericol și ar trebui să mă ascund sub o piatră și să nu mai ies niciodată pe drumurile publice.

Să trecem mai departe. Poate vă povestesc odată mai exact și circumstanțele în care am rămas fără permis, că e nostim, implică un moșuleț care a dansat lambada pe trecere și apoi a revenit pe trotuar, făcându-mi generos semn să trec și apoi făcându-mi cu ochiul. Dar în fine. Am predat permisu și am rămas pieton o lună. Când a trecut luna, m-am prezentat la Udriște, să-mi recuperez permisul. Ei, aș. De unde.

Milițianul de acolo mi-a explicat foarte senin că el n-are de un’ să-mi dea mie permisul, că permisul a plecat. Hopa! Stai așa, cum adică, a plecat? Ce, i s-a urât să mai stea în compania celorlalte permise suspendate, pentru că vorbeau urât și scuipau semințe, și a decis să-și ia lumea în cap?!? Ei bine, nu. Nu plecase el, mititelul, chiar așa, de capul lui, ci îl trimiseseră ei. La Brașov. Că acolo eram domiciliată și de acolo trebuia să-l recuperez.

Pfff, tot ce-mi doream. Dar, pentru că sunt o optimistă incurabilă, mi-am zis în gând: numai bine, mă duc, și cu ocazia asta fac și preschimbarea și uraaaaa! Deja mă pupam pe obraz de fericire. Dar, bineînțeles, lucrurile nu pot fi niciodată atât de simple cum mi le imaginez eu. Că am ajuns la Brașov. M-am prezentat cu tot purcoiul de acte, pantoful și dosarul cu șină, aveam și amprentele maică-mii, și arborele genealogic al bunicilor, și copie după carnetul de sănătate al câinelui, ce mai, eram beton, n-avea cum să mai meargă nimic prost.

M-am dus deci la Miliție, m-am așezat la coadă, am ajuns la rând, mi-a verificat milițianul actele, a dat de vreo două ori să spună că lipsește ceva, dar l-am parat rapid cu o copie ici, un exemplar legalizat la notar colea, pac-pac, în final se uită acru la mine și mă anunță că e în regulă. Dar lipsește permisul vechi.

– Păi știți, n-am. Adică, am, da e la dumneavoastră!

– Unde?

Și se apucă și mai ia o dată dosarul la lins.

– Nu e, don’șoară aici! Că m-am uitat de doo ori.

– Păi nu, nu e acolo. Îmi cer scuze, n-am vrut să zic la dumneavoastră personal, ci la instituția dumneavoastră. Că vedeți, io am făcut o nefăcută acu o lună și trei zile și mi s-a suspendat permisul și m-am dus să îl recuperez de la Udriște și acolo mi-au zis că e la Brașov. Deci la instituția dumneavoastră.

– Aaaa, păi atunci se schimbă problema. Trebuie să mergeți dincolo, la colegii, să vi-l deie. După care veniți cu el la mine, să vi-l iau. Și să vă pozez pentru cel nou.

– Aoleu, păi și cum fac, mai stau o dată la coadă?

– Nunu, veniți direct aici, la mine, că vă țin minte.

Boooon. Zis și făcut, ies, mă duc prin niscai coridoare alambicate și ajung la o încăpere cu multe ghișee. Vreo 7-8 cred că erau, dacă nu și mai multe. Ființe vii – una singură. Un milițian asudat, cu chipiul dat pe spate, citind Gazeta de Transilvania.

– Ăăăă, bună ziua, io sunt Iulia și aș vrea să îmi dați înapoi permisul.

– Păi de ce?

– Păi că mi-am ispășit pedeapsa și aș cam avea nevoie de el.

– Aaa, deci l-aț’ avut suspendat.

– Cam da.

– Buletinu’.

Dau buletinul și aștept. Se uită la mine, se uită la buletin, nush ce o fi fost în capul lui, da cumva nu părea prea convins că-s chiar eu. Se ridică sictirit de pe scaun și începe să caute într-o cutie de lemn din spatele lui, în care niște despărțitoare soioase, cu litere scrise pe ele cu pixul, separau alfabetic permisele celor la fel de nefericiți ca mine. Pe mine cu numele de familie mă chema pe atunci cu B. Deci ai fi zis că n-are prea mult de căutat. Dar milițianul meu căuta. Și căuta. Și iar căuta. Și mai mormăia ceva, din când în când. Și când s-a întors în sfârșit cu fața la mine, m-a anunțat senin:

– Nu e!

Să cad jos. Să fac implozie și AVC în același timp.

– Cum adică, nu e?

– Așa simplu, nu e.

– Păi și unde e?

– Păi asta n-aș ști să vă zic.

– Bun, și eu acum ce fac? Că în două săptămâni trebuie să plec din țară și am nevoie să îmi preschimb permisul, pentru că, între timp, am mai adăugat o categorie. Dar pentru asta, îmi trebuie permisul vechi.

– Da, așa e.

– Mă bucur că sunteți de acord. Dar totuși, unde e permisul meu și ce fac eu acum?

– Păi dacă nu e aici, înseamnă că e la București.

– Păi nu e. Că vedeți dumneavoastră, io am fost la București la Miliție și am întrebat. Iar dânșii mi-au zis că l-au trimis aici.

– A, atunci aici ar trebui să fie. Dar nu e. Poate n-a ajuns încă…

– Aoleu, da cu ce le trimit, cu porumbelu’ călător?

– Don’șoară, nu faceț mișto dă noi. Că io v-am zis cu frumosu’. Aici nu e permisu’ și cu asta, basta. Reveniți peste câteva zile și mai vedem.

– Îmi cer scuze, dar nu prea am cum… Știți, eu mai și lucrez și trebuie să mai ajung și pe la serviciul ăla al meu, nu pot să vin toată ziua bună ziua pe la Miliție.

– Aia e, atunci daț’ o procură la cineva, să vină să îl ia. Când o veni.

Și cu asta, îmi trântește magistral în nas geamul de la ghișeu, scoate de undeva o foaie pe care stătea scrijelit cu creionul „PAUZĂ MASĂ”, o trântește în dosul geamului și se face nevăzut pe o ușă din dos.

Să mor acolo, nu alta. Simțeam că îmi bubuie creierii și nu știam ce să fac. Să urlu de nervi sau să râd de absurdul situației? Na-ți-o friptă că ți-am dres-o: misterul permisului dispărut.

Am ieșit afară, am fumat vreo 14 țigări ca să mă calmez și să îmi fac un plan de acțiune. Și am făcut ceea ce face orice român când are o belea. Am sunat pe cineva. Care știa pe altcineva, care era preten cu ceva nene de pe la Udriște. Se dau telefoane, se fac săpături, se ling registre și catastife, se mai dau niște telefoane și, într-un final, se elucidează misterul. Permisul era în corespondența care ajunsese în ziua aia la Brașov, dar probabil nu se obosise nimeni să o deschidă încă. Între timp se terminase și PAUZĂ MASĂ, așa că am revenit la pretenul meu de la ghișeu și l-am anunțat triumfătoare unde să caute permisul.

– Da de unde știți dumnea’stră unde e?

– Am sunat la Udriște și mi-au spus de acolo.

A mormăit nemulțumit ceva și a plecat. A revenit după vreo 10 minute și m-a anunțat cu vădită satisfacție, în timp ce-mi flutura permisul pe la nas:

– Mdea, deci e aicea. Da nu pot să vi-l dau…

– ?!?!?!??!?

– Că nu v-a ridicat suspendarea. Deci în sistem apăreți tot cu el suspendat. Probabil mai durează până se actualizează situația. Mai reveniți peste câteva zile.

Și se întoarce pe călcâie, depozitează frumos permisul în cutiuța de lemn cu separatoarele soioase și revine tacticos la cititul gazetei. Pe mine mă luaseră deja toți nervii capului, toate transpirațiile și toate năbădăile posibile. Deja mă vedeam cum sar pe tejgheaua aia melaminată, bag o mână prin deschizătura de la ghișeu, îl iau de beregată și urlu la el să-mi dea permisul, că altfel fac o nefăcută și mai mare decât neacordarea de prioritate. Dar n-am făcut asta, ci am revenit la chestia care mă ajutase și anterior – telefoanele.

Sun la amicul meu, ăla sună la amicul lui, ăla sună la milițianul de la Udriște. Se face telefonul fără fir cu toată povestea și, la un moment dat, sătul probabil de toată tărășenia, mă sună direct omul de la Udriște. Îi povestesc încă o dată de-a fir a păr ce și cum, îl aud că dă cu deștele în niște taste, după care îmi zice să i-l dau pe Marean de la Brașov la telefon, să discute cu el. Mă îndrept spre ghișeu cu telefonul în mână:

– Nu vă supărați, vrea colegul de la București să discute cu dumneavoastră, să lămurim situația…

– Nț.

– ?!?

– Dacă e coleg dă la București, să mă sune pă interior. Nu discut altfel.

N-apuc să raportez omului din telefon, că aud deja că dădea iar în niște butoane și-mi zice: „Stai în telefon, că-l sun acu pe tâmpit”. Stau, ce dracu era să și fac? Și cum stăteam eu așa, începe să sune un fix, undeva în spatele prietenului meu Marean (da, chiar așa îl chema, Marian Icsulescu, asta n-am să uit prea curând). Și sună. Și sună. Și sună. Și Marean citește imperturbabil horoscopul din gazetă. Mă duc timid spre ghișeu:

– Nu vă supărați, ăăăă, sună telefonul…

– Așea, și?

– Păi știți, dumneavoastră ați zis să vă sune de la București, pă interior. Și acu’ vă sună…

S-a uitat cu scârbă și sictir la mine, a împăturit alene ziarul și și-a ridicat fizicul pentru a răspunde la telefon. Între timp, deja clar iritat de toată treaba, omul din telefonul meu trage următorul răget: „Zi-i în morții mă-sii să răspundă la telefonul ăla!”. A urlat omu așa de tare, că s-a auzit până la Marean al meu, care brusc a prins un joc de glezne vioi și a ajuns la telefonul ăla fix de ziceai că s-a teleportat. În momentul ăla, conversația din telefonul meu s-a întrerupt, iar eu n-am mai auzit altceva decât pe Marean, zicând de zor: „Da, s’trăiț! Da, s’trăiț! Sigur, rezolvăm! Da, s’trăiț!”

Și ce să vezi, minune, 3 minute mai târziu eram cu permisul în mână și 5 minute mai târziu i-l înmânam victorios lu domn milițianu’, de la celălalt ghișeu, ca să îl taie frumos cu foarfeca și să îmi deie dovada cu care aveam să circul până la sosirea permisului meu celui nouț și strălucitor, inscripționat cu toate literele corespunzătoare.

Nu știu nici până în ziua de azi cine e omul de la Udriște, nu știu nici cum îl cheamă, nici ce hram poartă, da de fiecare dată când îmi aduc aminte de pățania asta, îi transmit în gând o mulțumire copioasă și nenumărate urări de bine pentru el și toată famelia lui.

sursa foto