Articol scris de Iulia.

…

Dacă tot e săptămână motorizată p-aici, prin cartier, am zis să vă povestesc și eu câte ceva din aventurile mele automobilistice de-a lungul timpului. Dacă vă așteptați să vă spun cum mi-am luat Lexus la dooj dă ani și Porșe la 25, închideți acum pagina, că nu e cazul.

Experiențele mele motorizate pe patru roți au început la 19 ani, când am reușit să pun mâna pe mult-râvnitul permis categoria be. Am trecut ceva mai târzior și la categoria a, da aia e o poveste pentru altă dată. Mbon, deci avem permis, da n-avem mașină. Pe vremea aia, ai mei tocmai își achiziționaseră un Espero, aproape nou. Opulență și lux, ce mai. Numai că această opulență stătea cumva în calea fericirii mele, pentru că nu se concepea să lași limuzina familiei pe mâna nebunei.

Am condus o singură dată pe mașina aia, cu maică-mea pe scaunul din dreapta, înfiptă bine de tot cu mâinile în bord și picioarele pedalând frenetic în căutarea pedalei de frână imaginare pe care o apăsa încă dinainte să pornim de pe loc. Long story short, toată călătoria a durat vreo 10 minute, timp în care maică-mea a scos vreo patruzeci de „aoleu-uri”, vreo șaișcinci de „aigrijăăăăăă” și a pedalat de erau să-i iasă picioarele prin podea. Așa că am renunțat rapid, am tras pe dreapta în primul loc în care am putut, m-am dat jos și am decis că nu mai conduc până nu am mașina mea.

Așa că n-am mai condus vreo 2 ani de zile, până când, într-un final, alor mei li s-a făcut milă de mine și au decis să mă upgradeze de la trenul cu care făceam naveta Brașov-București la un frumos Tico argintiu, secănd, evident. Și iată-mă șofer cum se cuvine, cu permis și mașină. Nu-mi amintesc prea bine primul drum de la Brașov la București, cred că am fost așa crispată că mintea mea nu a putut reține prea multe informații, da cert e că am reușit să ajung cu bine.

Odată ajunsă în București, mi-am dat seama că sunt practic carne de tun p-acolo… vă dați seama, muiere la volan, cu Tico și numere de Brașov. Eram invizibilă. Nu reușeam să schimb benzile, că io, ca fraiera, semnalizam, mă asiguram și așteptam momentul propice pentru a nu incomoda alți participanți la trafic… Doamne, ce naivă puteam să fiu!

Având în vedere aceste aspecte, în București nu prea circulam cu mașina, nu de alta, da mi-era groază că n-o să reușesc să ajung din punctul A în punctul B pentru că n-am să izbutesc să mă încadrez din timp pe banda care trebe, ci o să fiu nevoită să merg unde mă duce traficul, nu unde vreau eu… Dacă era absolut musai să merg cu mașina, mă uitam pe hartă (dap, așa bătrână sunt, încât aveam o hartă a Bucureștiului în torpedo, că ciuciu Waze și Gugăl Meps pe vremea aia, maică) și îmi luam notițe mentale cam pe unde ar trebui să schimb banda și să mă încadrez în intersecții, ca să pot ajunge la destinație.

E, toate astea s-au schimbat însă odată cu schimbarea mașinii. Pentru că, la vreo 2-3 ani dup-aia, am pus ochii pe-un Land Rover Discovery. Știu că acu pe voi o să vă ducă gândul la gipanele astea sexy pe care le vedeți pe străzi, dar Costel al meu (că așa îl chema, Costel), era orice, numai sexy nu. Pentru că era un Discovery 2 din 1994. Practic, era un șifonier cu roți, motor de tractor și aerodinamica unui calorifer de fontă. Da cel mai important era faptul că era mare, nene.

Așa că, brusc, am început să descopăr că semnalizarea poate fi și opțională, dacă ai mașină suficient de mare. Costel m-a transformat din mimoză de provincie în șofer de București. Am căpătat, odată cu mașina aia, și niște apucături de care astăzi nu sunt mândră, dar care, pe atunci, m-au ajutat să supraviețuiesc și să-mi antrenez abilitățile șoferistice. După ce m-am mutat înapoi la Brașov, mi-a luat vreo 2 ani să mă recalibrez pentru traficul de provincie, că îmi rămăsese nesimțirea și agresivitatea întipărită în reflex. Parcă nu mai știam să circul civilizat, serios! Mă transformasem într-un cimpanzeu hiper-agitat, nu semnalizam neam, mă cocoțam în spinarea oricui mi se părea mie că merge prea încet, pe principiul „dă-te bă, să treacă io!”. Da mi-a trecut între timp. Cred. :)))

Apoi, soarta a făcut să mă despart de Costel, nu fără jale și durere în suflet, iar următoarea mașină a fost o Skoda Octavia Tour. Propulsată, desigur, de….ați ghicit! Clasicul 1,9 TDI. Că ALeHașu’ n-are moarte, dom’ne! A fost prima mașină nouă pe care am avut-o în viața mea (și singura, dacă stau să mă gândesc mai bine). Tot ce pot să spun legat de mașina aia e că ori le-am făcut pagubă ălora de la asigurări, ori nu :))) Căci fiind nouă și luată în leasing (pentru că sărăcie și de unde banu’ jos?), avea casco.

Băbăieți, am plătit io casco ăla 3 ani de zile, da au plătit și ei la daune de le-au ieșit pe nas. Practic, la mașina aia, singurul element care rămăsese cel original, din fabrică, a fost plafonul. În rest, cred că am boțit cam tot ce se putea boți la ea. Unele din vina mea, unele din ghinion, unele din vina altora…

De exemplu, am creat o trozneală epică, culmea, în Brașov, nu în București, într-o intersecție, în apropierea unui semafor, când io veneam hotărâtă să prind verde, numai că cetățeanul din fața mea a decis că el parcă n-ar risca, așa că a f*tut o frână subită, dar și bruscă și s-a oprit.

Mă rog, vorba vine, s-a oprit, că o fi fost el aproape staționar, da’ când a venit mandea și s-a înfipt temeinic în dosul lui, a ajuns fix până în mijlocul intersecției (la Mielu Alb, venind de pe Lungă spre Casa Armatei, pentru cine știe zona). Avea omul un A4 sedan, dă pă Spanea, da i l-am făcut io cam break, așa… Iar Skodei i-am scurtat botul suficient de bine încât să aibă nevoie de intercooler și alte piese nu tocmai ieftine. Că nah, când ești prost, și viața-i grea… Și hap, a marcat Allianțu lu dom’ Țireac banu.

Am mai făcut odată o nefăcută, de data asta în București. Nu cred că avea o lună-două mașina de când o aveam. Am intrat în giratoriu la Universitate, venind dinspre TNB, și un iscusit cu un taxi mi-a tăiat fața (eu eram pe banda cea mai apropiată de centrul giratorului, că voiam să fac stânga). Nu știu exact de ce – probabil pentru că femeie… – dar în loc să frânez și să-l las dracului să se ducă, m-am speriat și am tras de volan. Așa bine, că m-am cocoțat pe rondul de la giratoriu precum găina-n cuibar și am reușit să strâmb roata din stânga față. Mă rog, nu roata în sine, ci braț, amortizor, dracu mai știe ce… Săr’na dom’ Țireac, am venit și io să-mi mai daț niște bani să repar feru ista. Și-a plătit dom’ Țireac, ce dracu să și facă…

Dar cea mai apoteotică nasoală pe care am pățit-o cu Skoda a fost alta. Eram tot în București. Ploua cu clăbuci. Cu draci. Cu bulbuci. Și m-am dus să o iau pe colega mea de apartament de la biroul ei, că prea ploua cu năbădăi și așa-s io fată de treabă ș-am zis să fac o faptă bună. Și-am luat gingașa făptură de la birou și-am purces spre casă. Nu mai țin minte exact care a fost traseul, că nu prea frecventam zona și oricum au trecut ceva ani de-atunci, dar știu că era pe undeva prin apropiere de Doamna Ghica.

Și cum vă ziceam, ploua, nene. Și ca la orice ploaie mai de doamne-ajută în București, era apa pe străzi până pe la pragul mașinii, ba chiar și mai sus, pe alocuri. Motiv pentru care, la un moment dat, am dat într-o groapă. Că n-am văzut-o. Ea fiind ascunsă de valurile de apăraie. Și s-a auzit un „trosc” pe sub mașină. M-am îngrijorat un pic, da am zis aia e, oi vedea io altă dată dacă s-o fi stricat ceva. Numai că acea „altă dată” a venit muuuuult mai repede decât mi-aș fi dorit sau imaginat eu. Pentru că, odată ajunsă în mijlocul intersecției de la Doamna Ghica, bordul mașinii mele s-a aprins precum un pom de Crăciun.

Era acolo o frenezie de culori și beculețe de-ți era mai mare dragul să le privești. Mai că îți venea să începi să fredonezi un Jingle Bells, ce dacă era miezu verii. Problema a fost însă că, la câteva fracțiuni de secundă după explozia de lumini, mașina s-a oprit. Brusc. Și iremediabil, după cum aveam să constat ulterior.

Așa că imaginați-vă acum următorul scenariu. O zi de vineri, undeva în jurul orelor 17-18. București, ploaie. Una dintre cele mai nasoale și aglomerate intersecții. Și două proaste, într-o mașină, oprită în mijlocul intersecției. Cu un mic efort de voință și imaginație, sper să vă puteți închipui sumedenia, dar și varietatea de sudălmi care s-au pogorât asupra mea din partea colegilor de trafic. Evident c-am pus avariile, da pe cine dracu interesa?

Vă dați seama că probabil majoritatea își închipuiau că-s o tâmpită cu acte-n regulă, care a oprit motorul în intersecție ș-acu nu mai e în stare să-l pornească… Ceea ce, până la urmă, nici nu era prea departe de adevăr. Pentru că da, motorul se oprise. Deoarece, după cum s-a dovedit ulterior, acel „trosc” pe care-l auzisem eu provenea de la baia de ulei. Care s-o fost crepat. Pierzând astfel destul de rapid uleiul dintr-ânsa. Chestie care, aparent, nu face bine la motor, ci dimpotrivă, îl cam face să steie pe loc.

Mno, acu, beleaua era gata, dar ce ne facem? Am stat noi așa, ca plantele, o bucată, ne-am scărpinat în creștet și, într-un final, am decis că tre să ne luăm inima-n dinți și să încercăm să mutăm dracu mașina de acolo. Nu de alta, da trebuia să plecăm la Brașov și aparent cotețu nu mai avea de gând să miște, așa că trebuia să găsim o soluție alternativă. Ori statul pe loc într-o intersecție în ploaie nu părea să fie soluția.

Așa că ne-am dat binișor jos din mașină trupurile suave și dă-i și împinge. Prin apa care ni s-ar fi apropiat lejereanu de genunchi, însă care, datorită valurilor provocate de circulația restului mașinilor, în preocuparea lor de a ne ocoli, ne ajungea cu brio pân’ pe la pulpițe, așea.

Și ne-am opintit noi, ș-am icnit, ș-am asudat și ne-am făcut fleașcă la un nivel de fleașcă de eu nu credeam că poate exista. Ș-am împins de ne ieșiseră ochii ca la melci și limbile precum la vacă atunci când linge sare, da hârbul pas să se miște. Știți cum e să transpiri de să curgă apele pe tine, când te plouă torențial?

Mda, nici eu n-am crezut că se poate, da experiența mi-a demonstrat contrariul. La un moment dat, am zis că-mi bag picioarele în ea mașină, o las așa, pe avarii, cu cheia-n contact și plec unde văd cu ochii. Că de furat oricum n-aveai cum s-o furi decât săltată pe-o platformă.

E, și toată această frumoasă aventură se derula pe un fundal asezonat plăcut de claxoane, care mai viguroase, mai prelungi, mai spre bas ori mai pițigăiate, însoțite, desigur, de un cor de înjurături savuroase. Nu vă imaginați însă, că vreunul din vajnicii domni care proferau insulte care mai de care mai inventive la adresa noastră, s-ar fi dat jos din autoturism să dea o mână de ajutor. Păi ploua afară, nu v-am zis? După vreun sfert de ceas, care mie mi s-a părut cel puțin un sfert de veac, timp în care reușisem să mișcăm mașina vreo 5 metri, mila Bărbosului s-a pogorât asupra noastră, întruchipată de un băiet mic-mititel, cred că avea patruj de kile ud și cu o cheie franceză în buzunar, dar cu suflet mare, care lucra la Lukoilul din zonă (parcă Lukoil era, dacă nu mă înșeală memoria, da nu bag mâna în foc…).

Care băiet probabil privise o vreme la jalnicul spectacol pe care-l dădeam și până la urmă, mânat de milă, s-a gândit să-și treacă o faptă bună pe răboj, așa că a venit și ne-a ajutat să împingem mașina până pe primul trotuar liber. Să-i fie zilele senine și viața frumoasă, că mare faptă a făcut! Când am văzut hărăbaia suită pe trotuar și pe noi plecate din intersecție, m-a izbit o fericire de ziceai că am câștigat la loto. Îmi venea să-mi deschid o bere acoloșa, pe loc, și să fumez 14 țigări una după alta. Mă durea în cot că ploua în continuare cu ură și că eram udă până-n măduva oaselor, măcar nu mai eram în mijlocul intersecției.

Nici nu mai țin minte exact cum am plecat de acolo, parcă am sunat un prieten să vină să ne ia, dar nici nu mai contează. A fost o experiență de neuitat, ce să zic. Iar amabilitatea și plăcerea de a ajuta a oamenilor nu m-a dezamăgit deloc. Din contră, am învățat atunci niscai înjurături noi și am aflat pe pielea mea cât de dispuși sunt oamenii să te ajute când ai o belea. Aferim!

Vă mai povestesc una scurtă, că mi-am amintit acuș de ea. Tico al meu primise cadou, pe lângă un casetofon nou și jmecher, un sistem de pornire din telecomandă, ca să poată prințesa să pornească mașina din timp, să nu care cumva să i se încingă prețiosul dos pe timp de vară, ori să îi înghețe pe timp de iarnă. Așa că, atunci când aveam de mers undeva cu mașina, mă dădeam imperial jos din bloc, apăsam pe telecomandă, mașinuța pornea și făcea cald sau rece, după caz, iar între timp eu mergeam să-mi iau țigări sau alte alea de la chioșcul din apropiere. E, tot șpilul cu jucăria asta era unul singur – trebuia să lași mașina scoasă din viteză și cu frâna de mână trasă. Ceea ce, de obicei, executam. Doar că uneori, mai și uitam.

Și așa se face că, într-o frumoasă dimineață de vară, când pe la ora 8 erau deja vreo șaptesutecinșpe grade afară, am ieșit din imobil și, pe drum spre chioșc, am zis să pornesc mașina, să facă o țâră de friguț. Mașina era parcată la vreo 20 de metri de ușa blocului. Locurile de parcare erau din alea oblice față de trotuar. Și unde nu apăs eu botonul și unde nu pornește Furia Argintie și unde nu face odată „hop” și sare bordura și mi ți se cocoață pe trotuarul pe care tocmai trecea baba de la parter, a mai acră și nesuferită vizoristă pe care mi-a fost dat să o întâlnesc.

Și trecea ea, baba, așa, agale, târând după ea un cărucior din ăla tip catena (decât că pe vremea aia nu exista catena încă) și șontâcăind, dar apoi, să vezi minune, a prins brusc vlagă și vitalitate și a făcut un salt aproape acrobatic, din mijlocul trotuarului pe care se perinda, de a ajuns lipită de zidul blocului, cu botul mașinii gâdilându-i genunchii. Ca norocu, mașina pornise din telecomandă, dar fiind uitată în viteză, n-a avut zvâc să facă mai mult decât să sară bordura și să se oprească cu roțile din față pe trotuar. Bafta mea, că altfel ajungeam dreq să plătesc baba de nouă.

Iar eu, în caz că vă întrebați ce făceam în tot timpul ăsta, m-am făcut că plouă și mi-am continuat imperturbabilă drumul spre chioșc, am ajuns în dreptul băbii, încă lipită de bloc și holbându-se la mașina fără șofer care o atacase, am zis delicat „pardon!”, m-am strecurat printre ea și bara mașinii și m-am dus să-mi iau țigări.

Gata. Dar dacă nu v-au ajuns astea, cred c-aș mai găsi vreo două-trei.

sursa foto: pixabay.com