Articol scris de Iulia.

…

Dacă tot a revenit distinsa noastră gazdă din periplul motorizat-gastronomic în care ne-a permis să-l însoțim atât prin intermediul pozelor (fabuloase, ce-i drept), cât și al hashtagului #wehatevasilescu, am zis s-o ard și eu pe teme culinare p-aici. Mai precis, pe teme de dezastre culinare.

N-am pretenția că io oi fi vreun mastărșef nedescoperit, că nu-s, da sunt în stare să încropesc în juma de ceas – un ceas, o masă decentă, din altceva decât din comandă prin aplicații de pe telefon. Însă, ca orice om (relativ) normal, nu m-am priceput dintotdeauna la gătit, așa că experimentele mele s-au soldat uneori și cu câte o catastrofă.

Să vă zic, de exemplu, cum am făcut eu prima mea supă cu găluști. Nu mă întrebați de ce mă apucase pofta, da mă apucase. Eram în București, era miezu verii și eu stăteam la etajul 9 din 9. Cuptor e puțin spus. Cred că temperatura era mai apropiată de aia de pe la cazanele cu păcură. Iar mie îmi ardea de supă cu găluști.

Așa că am pus mâna pe telefon (ăla fix, că da, aveam așa ceva, vă dați seama ce babetă sunt? :)))) și am sunat-o pe bunică-mea. Care mi-a explicat rețeta de m-a lămurit buștean. Că la bunică-mea cam toate erau pe bază de „o tzâră”, „un picuț”, „pui așa, cât să ajungă”, „o mai dregi și tu din ochi, dacă e…” și altele asemenea. Bon. Mi-am luat inima în dinți, am făcut zeama. N-ai cum greși prea mult, așa că a ieșit decentă, n-am ce comenta.

Și apoi m-am apucat de găluști. Pentru cine nu știe, vă aștept, dați fuguța după un creion ș-o foaie, stați jos și notați: găluștile se fac din câteva chestii simple – griș, ou, un pic de sare. Și se face un fel de aluat, cam ca o mămăligă așa, și se ia aluat d-ăsta cu lingura și se pune în supa care clocotește molcom pe foc și… ce să vezi, magie!

Din pleștile alea de le pui în zamă, se fac niscai găluști pufoase, de ți-e mai mare dragu. Bine, asta dacă nu faci ca proasta de mine, și când iei aluat să pui în supă, pui ca vita, așa, să fie, un ditamai linguroiu, din prima. Și te trezești că se umflă pleașca, și se umflă, și se tot umflă de nu se mai oprește. Și în loc de-o gălușcă pufoasă, care să plutească apetisant pe suprafața supei, ai o pleașcă uriașă, ca o belugă eșuată, care mai are un pic și evadează din oală.

Vă dați seama că s-a dus dracu toată afacerea, nu? Că practic am avut supă cu gălușcă, la singular. Că pe lângă Goliatul tuturor găluștelor n-a mai avut loc și altceva în oală. Da nu-i nimic, că am scos-o frumușel p-un fund de lemn (tocător, pentru cei din afara Ardealului) după ce s-a fiert și am tăiat-o binișor cu cuțitul în niște felii mai mici. Că oricum era tare ca piatra, iute ca săgeata, așa că am putut s-o feliez fără prea mari bătăi de cap.

Mai greu a fost cu mestecatul, că treaba aia putea fi definită oricum, numai drept „pufoasă”, nu. Da io am făcut-o, io o mănânc, că n-am muncit ca proasta, de pomană și oricum nu aruncăm mâncare, că în Africa sunt copii care mor de foame!

Altă dată, m-a pălit pofta de „ceva bun”. Acu, dacă la mâncăruri mai am eu așa, un oarecare instinct, combinat cu nițică experiență, la dulciuri sunt o relativă catastrofă. Îmi ies chestii simple, gen un chec sau o plăcintă cu caise, dar când ajungem la treburi mai complexe, precum tarte sau alte fonfleuri, de cele mai multe ori e bine să-ți pui pofta-n cui, pentru că, statistic vorbind, șansele-s mai mari s-o dau în bară, decât să iasă ceva comestibil.

Dar divaghez. Deci mi-era poftă de ceva bun. Și îmi povestise mie o colegă de muncă despre o rețetă numită foarte inspirat „prăjitură deșteaptă”. Care cică e printre cele mai simple, dar spectaculos de gustoase „ceva bun-uri”. Iese și dacă ești complet afon în bucătărie, n-are cine știe ce ingrediente complicate, pe scurt, suna ca visul umed al oricărei gospodine nepricepute într-ale dulcegăriilor. Îmi dă fata rețeta, ajung acasă și mă pun pe treabă.

Teoria era simplă – amestecai colea ingredientele într-o oarecare ordine, ieșea la final o mare papaleașcă, pe care o trânteai în tavă, iar în cuptor urma să se petreacă minunea – ingredientele s-ar fi separat în mod magic și la final ar fi rezultat o prăjitură în straturi, delicioasă și cremoasă.

Ei, aș, de unde?!? Că io am făcut fix ce zicea acolo la rețetă, am bătut, am amestecat, am pudrat și-am turnat, am băgat sărăcia la cuptor, ș-apoi am așteptat. Și-am așteptat fix degeaba. Că pleașca mea din tavă, tot pleașcă a rămas, n-a apărut nici urmă de vreun strat de cremă ori de blat. Iar după vreo două ore în care mi-au curs balele uitându-mă pe geamul de la cuptor și imaginându-mi cum o să savurez eu rezultatul muncii mele, au început să mă ia lacrimile și transpirațiile. O dată că se încinsese în bucătăria aia mai ceva ca într-un furnal și dup-aia la gândul că va trebui să curăț cumva tava de nefericirea ce sălășuia într-însa. Iar curățarea nu avea sub nici o formă cum să aibă loc prin îngurgitat, că îngurgitabilă clar nu avea să devină masa aia amorfă. Sper că vă dați seama că a doua oară nici n-am mai încercat să fac, da?

Într-o altă seară, ședeam binișor cu omul pe canapea și ne uitam la un film. Și pentru că fix seara, când te uiți la un film te-apucă cheful să ronțăi ceva, evident că nici eu n-am scăpat de așa belea. M-am dus deci în bucătărie să caut ceva de ronțăit. Voiam ceva sărat, neapărat. Și crocant, neapărat. Deci o felie de pâine cu salam ieșea din discuție.

Numai că, să vezi belea, prin casă nu se găsea nimic, da absolut nimic ce s-ar fi putut încadra la categoria „ceva crocant și sărat de ronțăit”. Pfff. Dezamăgire și tristețe. Dar când te apucă pofta, apar și ideile. Sau cel puțin așa e la mine, că pe mine mă mână stomacul de multe ori, iar creierul nu prea mai are ce face și se resemnează, că nu poți scoate nebuna din ale ei.

Așa că mi-a venit strălucita idee de a face niște crutoane la cuptor. Am luat niscai felii de pâine, le-am tăiat frumușel cubulețe, le-am pus într-un vailing (castron sau bol pentru străini), am luat vo doi-trei căței de usturoi, i-am zdrobit frumușel în mojar, i-am amestecat cu oleacă de ulei de măsline și niște sare, am aruncat toată treaba peste cubulețele de pâine, am amestecat duios, să beneficieze fiecare bucățică de tratament și le-am pus în tava de la cuptor. Pe care îl pornisem în prealabil, să se încingă bine, ca să nu pierd prea multă vreme în așteptarea delicioasei tratații pe care o pregătisem.

După ce am făcut toate astea, l-am invitat pe distinsul meu soț să mergem să fumăm o țigară. Scurtă paranteză – pe vremea aia locuiam în altă parte și nu fumam în casă. Dar pentru că era miezul iernii, am zis să nici nu ieșim afară, să ne înghețe ciolanele, așa că fumam în garaj, lăsând ușa deschisă, ca să se aerisească.

Ne-am luat noi frumușel câte o bere la subțiori ș-o țigară în colțul gurii și ne-am dus în garaj, care era în celălalt capăt al casei față de bucătărie. Și-am fumat noi o țigară, am mai stat de vorbă, ne-am mai dat pe telefoane, a mai văzut unul din noi ceva funny pe net, i-a arătat și ăluilalt, ne-am hăhăit, ce mai, voie bună și veselie. Și uite așa a trecut probabil vreo juma de oră, dacă nu chiar și mai bine. Și pentru că, cu tot statul în garaj, ne cam înghețaseră dosurile, am zis c-am fumat destul și ar fi cazul să mergem înapoi în casă. În naivitatea noastră, habar nu aveam că în seara aia, frigul urma să ne însoțească îndeaproape.

Pentru că odată ajunși acolo unde se presupunea a fi bucătăria, ne-a întâmpinat o perdea de fum de primul instinct a fost să pun mâna pe telefon, să sun la pompieri, că sigur arde casa. E, n-a fost chiar așa tragic, casa nu ardea, însă delicioasele crutoane se transformaseră într-un morman de cenușă, iar în casă era un fumu dracului, de nu vedeai nici să-ți bagi deștele în ochi.

Ca să nu murim dreq asfixiați, am deschis iute toate ușile și geamurile, după care am ieșit afară, că în casă nu se putea sta. Acu, beleaua era alta – că în momentul în care am deschis geamul de la bucătărie, fumul a început să iasă valuri-valuri pe fereastră, și am stat o bucată cu morcovu-n dos că o să sune careva din vecini la 112, nu de alta, dar uitându-te de la distanță, puteai să juri că arde, iar la vreo 50 de metri de casa noastră era un bloc, unde, se știe, există babe vizoriste și moși cu abilități de spioni. Mă și vedeam dând explicații pompierilor veniți cu nino-nino, cum că nu, n-am dat foc la casă, decât mi-a fost poftică de ceva de ronțăit…

Drept e că nici până în ziua de azi nu-mi explic cum mama supărării poate să iasă atâta fum din niște amărâte de cubulețe de pâine…

Iar ultima e cea mai recentă, de acu câteva zile. Văzusem pe undeva pe net o rețetă care părea să aibă câteva mari avantaje – era simplă, se făcea repede, avea ingrediente puține, iar eu stăteam prost cu timpul, așa că trebuia să prestez ceva rapid și care să nu necesite mers la cumpărături. Rețeta implica, printre altele, niște cartofi tăiați felii subțiri, care urmau să ajungă într-o tavă. Bun, cartofi avem în casă, restul chestiilor asemenea.

Nush dacă v-am zis, dar urăsc din tot sufletul meu orice acțiune care implică tăiat, tocat, feliat, dar și curățat de legume. Însă pentru că nu s-a inventat încă mașinăria care să curețe singură legume (sau nu știu eu, da dacă știți voi, lăsați un link, ceva, săr’na bodaproste!), mă văd nevoită să întreprind eu și această activitate. Ei, dar când ajungem la tocat, mărunțit, feliat, se schimbă povestea, pentru că sora voastră și-a achiziționat un mic divais care-mi face viața mai ușoară. E o chestie cam cum era pe vremuri răzătoarea Wörner de la teleșoping, numai că are diverse accesorii – și pentru cubulețe, și pentru mărunțit fin, și pentru feliuțe, ce mai, vis.

Curăț deci cartofii și mă apuc să-i dau prin mandolină (că m-am uitat zilele trecute la masterchef și am văzut că așa-i zice la răzătoarea aia orizontală c-o singură lamă care face felii). Și cum frecam eu fericită cartofii de lamă și admiram feliuțele uniforme rezultate, simt deodată o durere ascuțită la degetul mic, urmată îndeaproape de un șuvoi destul de respectabil de sânge. Bag iute mâna sub apă rece și strig la bărbatul care lucra în birou: „Auzi, nu-mi aduci și mie te rog un plasture?” Vine omul, îmi aduce plasture, bandajez tăietura, revin la feliat cartofi. Acu, când gătești și te tai, se cheamă accident. Când gătești și te tai și a doua oară în interval de mai puțin de 5 minute, se cheamă că ești prost făcut grămadă.

Bună, numele meu e Iulia și sunt proastă făcută grămadă. Pentru că da, am reușit să mă tai și la un al doilea deget cu mirifica mandolină. Apă rece, strigat bărbat, plasture, toate bune. După atâtea chinuri, am reușit într-un final să feliez toți cartofii, ba chiar și să-i pun în tavă alături de restul ingredientelor și să-i dau la cuptor. Aici însă s-a cam terminat partea fericită a poveștii.

Pentru că nici până în momentul ăsta nu-mi pot explica de ce, dar cumva cartofii ăia au refuzat pur și simplu să se gătească. Rețeta zicea 45 de minute la cuptor, la 200 de grade. Executat, trecut timp, scos tavă, pus pe masă, adus spatulă să pun în farfurii. Înfipt spatula în tavă, conținutul cam opunea rezistență. Zic e, lasă, o fi de la stratul generos de brânză de deasupra, a făcut crustă, miam-miam. Sufletu! Am reușit cumva să scot o halcă de compoziție din tavă, dar băi oameni buni, cartofii ăia erau la fel de cruzi cum fuseseră înainte să mă apuc eu să-i mandolinez.

Mno, cine știe, se mai întâmplă. Mai băgăm oleacă la cuptor și gata, dregem busuiocu. Numai că, aparent, cartofii ăia aveau alte planuri. Pentru că nici după o altă jumătate de oră petrecută în cuptor, tot nu s-au dat bătuți și nu s-au gătit. Acu deja devenea personal. Am dat cuptorul la 220 de grade și am îndesat tava înapoi cu năduf. Păi ce, mă face pe mine o mâncare cu picioici, pentru care mi-am mai și vărsat sângele pe altarul gastronomiei?! Nu, refuz!

Bărbatu-meu a încercat să sugereze subtil la un moment dat că poate n-ar fi o idee rea să comandăm o pizza, dar m-am uitat urât la el, adică cum, după ce m-am chinuit atâta, să comandăm pizza? Nu, nene, mâncăm ce am gătit io, cu sudoarea frunții și sângele din trupul meu!

Am mâncat pizza în seara aia. S-au gătit într-un final și cartofii, după vreo două ore și ceva, dar deja nu mai conta, am fost  înfrântă și rușinea asta nu știu cum o mai spăl prea curând.

sursa foto: freepik.com