Articol scris de Iulia.

…

Șezând strâmb și cugetând drept zilele astea, mi-au sărit cumva puținele sinapse neprăjite încă de ceea ce se întâmplă în jurul nostru la diferitele dubioșenii ale minții umane. Puteți să le spuneți ciudățenii, metehne, damblale sau, pur și simplu, țibleli. Oricum ar fi, sunt convinsă că toți le avem, așa că încep eu și apoi vă aștept pe voi cu completări 🙂

Să purcedem, deci.

Întârzii. Am mai zis asta. Nu știu cum dracu reușesc, pot să planific o chestie până în cele mai mici detalii, dar de cele mai multe ori, toată planificarea mea se duce naibii și ajung să fiu tot pe fugă, ba chiar în întârziere de multe ori. Asta e, nu-i frumos, mă strădui să nu se întâmple prea des, dar se întâmplă. Oare am mai zis că bărbată-meu urăște din suflet întârziatul? Și că e genul ăla de psihopat care, dacă vorbești cu el la telefon și îi zici „scuză-mă, a intervenit ceva, te sun eu înapoi în 2 minute”, iar apoi nu îl suni după 2 minute FIX, se enervează pe tine? Nope, nici eu nu știu cum mă suportă. Și nici eu pe el :))

Dimineața, dacă nu fumez 2 țigări la cafea, una după alta (aoleu, oare e politically corect să zic că fumez?), nu mi se ridică ceața de pe creier. Și nu contează dacă fumez una și dup-aia, peste zece minute, un sfert de oră sau o oră sau mai știu eu când, apuc să o fumez pe a doua. Nu nene, trebe musai să fie 2 sudate, altfel mă iau toți dracii în cap, mi se pare că toată ziua s-a dus de râpă și n-are cum să meargă decât prost sau foarte prost.

Număr chestii în gând. Aleatoriu cumva, dar și nu prea. De exemplu, de fiecare dată când urc sau cobor scările din casă, număr treptele. Nu știu de ce, nu mă întrebați. Dar le număr cu conștiinciozitate (sunt 16). Și aproape de fiecare dată, după ce termin de numărat, mă fulgeră următorul gând: hm, oare de ce n-au făcut 18? Că parcă așa citisem eu cândva undeva, că standardul în construcții e de 18 trepte per palier (habar n-am dacă o fi sau nu așa).

Mai număr când gătesc, dar și aici am o ciudățenie – număr, de exemplu, când toc ceva. Dar gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că număr cu precădere chestiile rotunde – de ex. dacă tai ceapă verde ori morcovi rondele, număr în timp ce toc. Dacă toc o ceapă albă sau roșie, nu număr. Și nu, nu-mi folosește la absolut nimic număratul ăsta, nu vă gândiți că, după ce prestez o salată, raportez cuiva „această salată conține 175 de rondele de ceapă verde”.

Când îmi pun mănușile, întotdeauna o pun prima dată pe stânga, apoi pe dreapta. Iarăși, habar n-am de ce, pur și simplu nu pot altfel. Și zic „nu pot”, că mi s-a întâmplat să am ceva într-una din mâini și situația să impună să îmi trag mai întâi mănușa dreaptă, am făcut-o, după care am lăsat totul baltă, am dat-o jos și am reluat procesul, de data asta cu mănușa stângă prima.

Urăsc măslinele cu pasiune. Le-am urât dintotdeauna și asta nu s-a schimbat, deși multe din gusturile din copilărie s-au schimbat radical. De exemplu, până acum ceva ani nu mă atingeam de nici un fel de produs din familia brânzeturilor – nici cașcaval, nici telemea, nici caș, urdă, brânză cu mucegai sau ce mai vreți voi. Dar nu mă atingeam la modul că dacă un alt aliment destinat consumului de către distinsa mea ființă intra în contact cu vreun soi de brânzet – să zicem că pe un platouaș, la vreo sindrofie, era o feliuță de sălămel care intrase în contact cu o feliuță de cășcăvăluț, păi nu mă atingeam de sălămelul ăla nici dacă ar fi fost ultimul aliment din lume. Între timp mi-am mai revizuit gusturile, dar cu măslinele n-am reușit să o dau la pace. Dacă apare vreo măslină în contact cu ceva ce trebuie să mănânc eu, pur și simplu nu pun gura.

Nu suport lactatele de tipul sana, kefir, lapte bătut și altele asemenea. Mi se face greață instant și numai dacă le simt mirosul sau când trebe să spăl vreun recipient de-a lu’ fi-miu care a conținut așa ceva.

Am gusturi ciudate la mâncare. În sensul în care, pe lângă pasiunea mărturisită public pentru maioneză, îmi plac și chestii la care probabil nu v-ați gândi, date fiind antecedentele mele de gabarit. Îmi place, de exemplu, conopida. Da, și cu maioneză, dar și la cuptor (am o rețetă de sufleu de conopidă de te lingi pe dește), sub formă de supă cremă sau piure. Îmi place și broccoli. Iubesc legumele cam în orice formă și cantitate și cred că aș putea lejer trăi fără carne, dăcât că nu vreau. Că îmi place. Na.

Îmi mai place și „pateul” vegetal (deși în ultima vreme parcă am văzut că unii producători n-o mai ard așa, ci îi zic „pastă vegetală tartinabilă” sau ceva de gen), sau, după cum îi zice bărbatu-meu, cancer la cutie. Nu, nu mănânc zi de zi așa ceva și nu, nici nu țin post, pur și simplu uneori mi se face poftă și de chimie d-asta la cutie. Aștept opiniile apostolilor sănătății, care să mă convingă cât rău îmi fac singură consumând așa ceva. În paranteză fie spus, să știți că de obicei îl asortez cu ceapă verde, ridichi și/sau castraveți. E, hai că mi-am mai spălat oleacă păcatul, e?

Mă scot din sărite mocăiții în trafic, adică ăia care pleacă de pe loc ochiu decedatului și până reușesc să ajungă la viteza legală pe respectivul segment de drum, se schimbă două anotimpuri. Puii mei, dacă tot pleci de pe loc, păi pleacă, nu sta să rumegi la nemurirea sufletului până ajungi să schimbi a treia. Și nu vorbesc aici de ăia cu tingiri de la 1800 toamna, care abia își târâie tablele, ci de oameni cu mașini, să le zice, normale. Și ce e mai crunt e că sunt peste tot – la semafoare, la giratorii, la ieșirea de pe străduțe secundare. Îl las pe câte un leșinat d-ăsta să iasă de pe o secundară într-o principală că na, fapte bune, karma, ciacre curățate și d-astea, și dup-aia se duce dracului toată bunăvoința mea, că ăla merge cu 10 la oră încă 1 kilometru după ce s-a băgat în fața mea.

Tot din trafic, îi urăsc cu pasiune pe milițienii care, atunci când te opresc, te întreabă cu superioritate: „Știți de ce v-am oprit?” Păi ce rahat faci nene, mă verifici dacă am fost atentă la lecție? Probabil c-oi ști io cu ce am călcat pe bec, nu mai bine sărim peste asta și-mi zici direct ce mă paște?

Mă enervează crunt DJ-ii de la radio care se bagă să clămpăne peste finalul unei melodii. Nu contează că e cea mai agasantă melodie din toate universurile cunoscute și necunoscute sau cel mai mișto hit al tuturor timpurilor, la fiecare radio există cel puțin câte un izbutit din ăsta care, spre finalul melodiei, se trezește vorbind de-amboulea. Băi nene, dacă ai pus cântecu, lasă-l dreq să gate de lălăit și clămpăne p-ormă. Vită!

Îmi plac listele. În caz că nu era deja evident, din această frumoasă enumerare :))) Și îmi mai plac rechizitele. Adică chestii gen agende, pixuri, markere și altele asemenea. Mă lași într-o librărie, mă găsești tot acolo și mâine, dacă nu mă dau ăia afară. Aș fi în stare să-mi cumpăr câte o agendă nouă în fiecare zi. Și câte 14 pixuri. Tot în fiecare zi. Evident, pixurile „se pierd”, iar agendele, mai ales dacă-s datate, cam după prima săptămână le las baltă și folosesc în loc cel mai banal și ordinar caiet dictando pe care-l găsesc prin casă.

Mă scoate din sărite fi-miu când se smiorcăie fără motiv. Bine, și orice alt copil care se smiorcăie, for that matter, numa că pe ai altora nu-s obligată să-i suport zi de zi… Nu știu dacă știți, dar în jurul vârstei de 3 ani – 3 ani jumătate, copilul se transformă dintr-o ființă (cât de cât) cuminte și cooperantă în ceva dihanie de nestăvilit, care dobândește noi abilități vocale – în speță, urlatul din orice și smiorcăitul. Tot din orice. E, când îl aud pe fi-miu că „vreeaahaaahaaahaa apăăhăăăhăă” sau că-i e „foahahahaahaaameeee” sau [insert aici orice altă chestie spusă pe un ton miorlăit și cu silabe luhhuhuhuniiiiiiiiite a jale], îmi vine să-l dau spre adopție. Tot norocu lui e că în restul timpului e simpatic, așa că momentan îl păstrăm.

Nu suport diminutivele. Motiv pentru care le-am evitat cu disperare și în jurul/în legătură cu fi-miu. Nu, la noi în casă nu se face „căcuță”, „căchiță”, „pipilică”, nu se „papă păpică” și nu ne ștergem la „funduleț”, nu avem „mânuțe”, „picioruțe” sau „hăinuțe”. Și nici n-am fost „graviduță” sau „mămicuță”, iar copilul l-am alăptat, nu i-am dat „țâțică”. Gizăs!

Hai, că am dat destul din casă, e rândul vostru. Ce vă scoate din sărite? Ce pitici aveți pe creier? Ce damblale pe care nu le-ați mărturisi nimănui? Curaj, că anonimatul e la putere aici 😀