Eu așa, ca individ, am un defect. De fiecare dată când alți oameni fac lucruri mărețe, mă întreb dacă eu aș fi fost în stare să le fac. Evident, nu mă refer la cei care descoperă bosonul Higgs sau teoria relativități, mă refer la lucruri care, teoretic, ar fi la îndemâna oricui, doar că nu sunt.

Din adolescență mi se trage treaba asta, de când am văzut vestita poză cu omul cu plasa în mână, în fața tancurilor din Piața Tiananmen. Mi-a rămas poza aia întipărită pe cortex pentru toată viața. Ani de zile m-am întrebat dacă eu aș fi fost în stare să fac același lucru. Deși, în sufletul meu, știam deja răspunsul: nu n-aș fi fost.

Dar de atunci mi-a rămas adânc setat în creier să mă întreb, iar și iar, de fiecare dată când văd sau citesc despre astfel de acte de curaj sau ceva la fel de puternic: eu aș fi fost în stare?

La fel m-am întrebat când am citit despre grănicerii de pe Insula Șerpilor. La fel m-am întrebat și când am văzut cum a rămas Vitali Kliciko în Kiev. La fel mă întreb ori de câte ori citesc câte ceva despre președintele în exercițiu al Ucrainei, Volodimir Zelenski.

Și mi-am răspuns la fel de sincer: nu știu dacă aș fi fost în stare să fac ce-au făcut oamenii ăștia. Chiar nu știu. Poate pentru că într-un fel reacționezi de pe canapea și în alt fel când ești acolo, habar nu am. Cert este că nu pot să mă mint singur, iar răspunsul meu, pentru mine, este că NU ȘTIU dacă aș fi fost în stare.

În schimb știu sigur-sigur ce aș fi fost în stare să fac. Rectific, ce SUNT în stare să fac. Sunt în stare să nu fiu un muist împuțit ca Olivia Steer, sau ca Șoșoacă, sau ca toți ceilalți muiști împuțiți care râd de tot ce se petrece în Ucraina zilele astea.

Și mai sunt în stare să nu fiu un limbric pro-Putin care mânâncă căcat pe internet.

Asta, cu siguranță, aș fi în stare să fac. Chiar și de pe canapea.

Futuvăngurăsăvăfut!

t