Articol scris de Iulia.

…

Fără vreo legătură directă cu articolul lui Mihai despre locuri de muncă (alta decât că great minds think alike 😁), mi-am adus și eu aminte zilele astea de toți șefii dubioși (ca să nu zic direct cretini) sau mai puțin dubioși pe care i-am avut de-a lungul timpului.

Primul meu șef a fost un neamț, de la mama lui, din Jărmania. Se făcea că eram în anul 2 de facultate și trebuia să facem cele 2 săptămâni (parcă atâtea erau, da nu mai țin nici eu minte chiar exact, că deh, nu mai am 35 de ani…) obligatorii de practică. Eu am făcut o minunată facultate denumită pompos „Studii Economice în Limbi Străine – specializarea Economia Întreprinderii în limba germană”, în cadrul mărețului ASE. Pe vremea aia, cam când începea sezonul de practică, diverse firme veneau și puneau anunțuri în facultate cum că sunt în căutare de practicanți. Bine, ei de fapt căutau niște agarici care să le pună de-o cafea și pe care să-i alerge de colo-colo moca. Dar asta e mai puțin important.

E, am ochit și eu un anunț din ăsta și m-am prezentat. Firma în cauză vindea la momentul respectiv o marcă de mașini nemțești în România și căuta pe cineva pe post de „asistent” pentru un director de vânzări proaspăt adus de la Nemția. Criteriul principal era deci să știi germană. Bifat. Mers la interviu. Acolo, o doamnă cumva semi-simpatică așa, acră și nu prea, da nici chiar prietenia în persoană, îmi explică cam cum stă treaba și ce ar vrea ei de la mine, mă întreabă una-alta, batem palma. Urma să încep de a doua zi.

A doua zi, fac cunoștință și cu cel care avea să-mi devină șef. Un tip haios, pe la vreo 40 de ani, așa, simpatic, glumeț, ce mai, pâinea lu’ Bărbosu. Numai că, s-a dovedit destul de rapid că la noi nu faci treabă cu vorba bună, așa că l-au cam expediat înapoi la Nemția lui. Fac aici o paranteză ca să precizez că omul fusese trimis de compania-mamă, ca să dea oleacă cu biciul pe aici, că erau oamenii în budă rău cu vânzările și aveau nevoie de revitalizare. Iar ăsta, dragul de el, era simpatic de numa, da nu se pricepea neam să urle sau să facă circ, deci nu bun la noi. Îl expediază deci pe ăsta și aduc altul. Eu rămân pe loc și aștept. Apare noul „șef”.

Un omuleț mic, sfrijit, roșcat și cu pistrui și agitat ca o doză pepsi zdruncinată. Avea un nume de condiment, care i se potrivea perfect, că ziceai că îi înfipsese cineva o cantitate apreciabilă din respectivul condiment în dos. Nu pierdem vremea prea mult cu discuții, îmi spune că avem multe de făcut și îmi înmânează un telefon mobil care avea în agendă un singur număr – pe al lui. Și-mi zice să nu mă despart de telefonul ăla orice-ar fi, că are nevoie să dea de mine permanent. Dup-aia mă ia de o aripă și mă aruncă într-un birou unde mai erau niște tăntițe, îmi indică un birou pe care era un laptop și dispare. Fac cunoștință cu gagicile din birou, le spun cine sunt și ce caut acolo și observ în privirile lor o undă de milă, așa. Aici ar fi trebuit să se aprindă primul beculeț. Dar na, aveam 19 ani, ce puteai să-mi ceri?

După prima săptămână, în care nu prea l-am văzut la față, că era permanent în mișcare pe undeva, omulețul mă convoacă în birou la tipa cu care avusesem interviul. Mi se spune că la domnu’ îi place de persoana mea, așa că mi se oferă un job part-time, să rămân asistenta dânsului. 150 de dolari pe lună, cu carte de muncă. Vă dați seama că era să leșin direct. Gălăgie de bani, deja mă vedeam magnat, gata, eram pe val, ce mai. Mi se promite de asemenea solemn că voi putea lipsi oricând acest lucru va fi necesar întru continuarea neperturbată a activității mele academice (adică la examene & shit).

Batem palma, ies de acolo plutind pe un nor. Nu apuc să plec bine, că îmi sună telefonul. Cel mobil, cu un singur număr în agendă, îl mai țineți minte, da? Răspund, primesc niște instrucțiuni lătrate, mi se închide. Mă duc la birou, dau să mă apuc de ce mi se ceruse, sună iar. „Ai terminat?” Bă, ești diliu? Cum să termin, că m-ai sunat literalmente acum 30 de secunde! Îmi închide. Fac ce aveam de făcut. Între timp, mă mai sună de vreo 4 ori, mai latră niște chestii la mine, închide de fiecare dată înainte ca eu să apuc să scot prea multe sunete articulate. Aici ar fi trebuit să se aprindă al doilea beculeț.

Continuăm așa o bucată – el sună, latră chestii la mine, mă apuc de una, zice s-o las și să fac alta, apoi urlă că de ce nu e gata prima și unde e a treia? A, nu ți-am zis? Păi și ce, nu te-ai gândit?! Îl drăcui în gând de fiecare dată, dar strâng din dantură, că deh… 150 de dolari, remember?

Toate treburile astea se întâmplau cândva pe la început de primăvară. După care a venit vara. Și cu ea, Apocalipsa Duhorii. Băi fraților, puțea omul ăla a transpirație, ceva de neimaginat. Puțea de se scorojea vopseaua la mașinile din showroom când trecea pe acolo. Puțea de îți lua mințile și auzul. Puțea de simțeai și la 3 zile dup-aia dacă treceai printr-o incintă închisă prin care se perindase și el. Când apărea undeva, venea mai întâi duhoarea și apoi el, ziceai că-și trimite buzduganul înainte. Cam tot pe acolo era, că dacă te nimereai în raza de acțiune a Duhorii (dap, cu literă mare, că era o ființă aproape palpabilă), te simțeai cam ca și cum te-ar fi nimerit un buzdugan în moalele capului.

Am suportat cu stoicism pentru că interacțiunea mea cu el era preponderent telefonică, așa că scăpam în mare parte din zi de Duhoare, mai puțin atunci când mă fugărea din sala de mese – aveam pauză de masă 1 oră, dar el decisese că 30 de minute îmi sunt suficiente, așa că la minutul 29 și 54 de secunde apărea și începea să bâțâie din picioruș să termin mai repede. Vă dați seama că oricum nu mai puteam să înghit nimic din momentul în care se apropia, că se strica mâncarea instant în farfurii, odată intrată în contact cu Duhoarea.

Și nu că Duhoarea nu ar fi fost de ajuns ca să îmi vină să îmi iau câmpii, dar mai avea omul meu și alte metehne. Nu suporta, de exemplu, să fumez. Motiv pentru care mă ascundeam pe unde puteam, ba prin service, ba pe după clădire, ba prin parcare. Fumatul se realiza întotdeauna în 2, trebuia să ținem de șase, că nu știai niciodată de unde se materializează și începe să urle. De asemenea, promisiunile cu „poți lipsi oricând să mergi la facultate” s-au dovedit niște abureli grozave, pentru că evident că fix atunci când ar fi trebuit să plec, dar fix-fix atunci avea cea mai mare nevoie urgentă de mine.

Mi-a mâncat omulețul ăsta zilele ceva de speriat, motiv pentru care nici n-am făcut prea mulți purici pe acolo. M-au mutat o bucată în alt departament, dar deja îmi făcusem plinul de lehamite, așa că mi-am luat zborul.

Am lucrat apoi la altă firmă de mașini, unde îl aveam teoretic șef pe o mică beizadea, dar cu ăla n-am prea avut parte de interacțiune, că era prea ocupat să practice un sport cu motor pe banii lu’ tăticu, așa că nu-l vedeam la față decât atunci când mai făcea pilaf vreun autovehicul și venea cu el pe platformă să se repare. Plus că mă angajasem acolo pe marketing și tot ce făceam era să traduc toată ziua texte din broșuri venite de afară, ca să poată printa ei broșuri în română fără să mai plătească o firmă de traduceri. Bine, până la urmă, s-a dovedit că mi-a fost utilă cumva experiența, că acum asta fac zilnic – traduceri.

De acolo, am plecat la o firmă care activa în domeniul feroviar, unde aveam șefă o mică marmotă isterică, care mă verifica pe yahoo messenger (da, sunt atât de bătrână încât am folosit yahoo messenger la muncă) dacă am ajuns la timp la birou. În plus, și asta mă suna de 85647 de ori pe zi (că ea activa în alt sediu decât noi), cu idei și pretenții care de care mai crețe, printre care se număra și datul în gât al colegilor – avea pretenția să-i raportez care la ce oră a ajuns, câtă pauză de masă și-a luat, câte țigări a fumat, cât a vorbit la telefon în interes personal, d-astea. Ceea ce contravenea grav principiilor mele, oricât de tâmpiți ar fi fost colegii. Ceea ce nu erau, deci cu atât mai mult nu voiam să fac asta.

Mai mult, deși la angajare discutasem cu totul altceva, voia să fac și muncă de secretariat, și niscai conta, și niscai vânzări și niscai acțiuni de „protocol” – aveam sediul într-un birou jegos din Ministerul Transporturilor și mai trebuiau duse „atenții” pe la unii-alții pe acolo… E, treaba asta m-a cam pus pe fugă, că nu-mi ardea mie la 20 și-un pic de ani să dau dracu explicații pe la DeNeA-uri sau alte alea, așa că n-am pierdut nici pe acolo vremea prea mult.

Am avut apoi 2 joburi mișto, dintre care unul într-o agenție de traduceri, unde am avut un șef complet idiot și un altul mega tare, care, deși drumurile profesionale ni s-au despărțit, mi-a rămas unul dintre cei mai dragi prieteni până în ziua de azi. Genul ăla de prieten cu care poți să nu mai vorbești 1 an de zile, iar apoi, când reiei conversația, e ca și cum n-ați mai fi vorbit de alaltăieri.

Ei, dragii babei, și am ajuns și la ultima poamă de șef… Am decis la un moment dat că nu mai suport Bucureștiul, că mi-a ajuns și că vreau înapoi acasă, la Brașov. Așa că am venit la provincie și m-am angajat la corporație (ironic, isn’t it? :)))). Acilea, la corporație, aveam practic 3 șefi. Pe șefa de birou, care era o tipă mega tare și super deșteaptă, pe șeful de deasupra ei și pe șefa noastră a tuturor.

Mno, șefuțul ăsta părea un tip ok. Îl cunoșteam de mult, cred că de pe când era un tânăr proaspăt angajat la respectiva corporație, că Brașovul e un fel de sat mai mare așa. Băi, și părea normal. Decât că nu. Aparent, la unii oameni, când ajung suficient de sus pe scara ierarhică, se declanșează ceva, o țibleală, un grad de isterie latent, ceva de genul. Bă nene, dădea ăsta cu biciul în noi ca în hoții de cai. Eu lucram în backoffice, pe analiză. Venea bossu dimineața în birou și cerea situația cu dosarele intrate, urla că nu facem destul și să punem dracu osu la treabă, iar când urletele n-au mai fost suficiente, a decis că avem bareme de timp pentru dosare – 7 minute pentru un tip de dosar, 14 minute pentru un alt tip. Plus, evident, minunate raportări și situații și alte căcaturi de gen, că și alea trebuiau făcute.

Acuma, trebuie să înțelegeți că „procesarea” unui dosar era cam așa – primeai de la frontoffice dosarul (fizic, cu șină, cum altfel?), te uitai în el să vezi dacă are toate actele, băgai datele în calculator, mai făceai niște interogări și apoi, dacă indicatorii pușcau, trebuia să setezi respectivul dosar în sistemul IT. Teoretic, mai trebuia să și gândești, să analizezi, că pana mea, așa se chema departamentul – Analiză! Decât că în 7 minute nu aveai timp prea mult de gândire, că trebuiau să-ți fugă deștele alea pe tastatură precum Usain Bolt la antrenamente. E, și după ce terminam dosarele aferente zilei respective, să nu vă gândiți că venea ora 5 și rupeam ușile. Neah. Atunci începeam să facem și restul de treabă pe care-l mai aveam de făcut. Și dacă trecea cumva prin birouri pe la 6-7 și nu era efectivul complet, iar îl apucau urletele, că rămânem în urmă.

La un moment dat, sătulă de atâtea urlete și pretenții absurde, am încercat să îi explic, cu tot frumosul și calmul de care eram eu în stare la ora 7 seara într-un birou de corporație, că nu e ok, că nu putem să și gândim, să și muncim ca roboțeii contra-cronometru, că dosarele alea uneori veneau incomplete sau că mai erau greșeli prin ele și alte argumente d-astea absurde… Vreți să știți ce mi-a răspuns omul meu, printre dinți? Vreți? Vă zis acuș: „Pe noi ne interesează volumul, nu calitatea! Nu sunteți aici să gândiți, asta e treaba mea!” Badum-tsss.

Știți cam cât de iute am fost în stare să-mi scriu demisia? Cred că n-am avut așa viteză la dactilografiat vreodată în viața mea și nici nu cred c-aș mai putea repeta performanța aia vreodată :)))))

Acum sunt ok, am îl am șef dăcât pe bărbatu-meu și el pe mine. Am avut grijă ca fișele posturilor să fie suficient de ambigue (că nu v-am zis, da eu sunt și departamentul HR) încât să-l pot trimite la piață sau după bere sau lapte pentru copil în timpul programului, deci suntem în regulă, ceea ce vă doresc și vouă!

sursa foto: freepik.com