Am făcut socoteala. Muncesc de la vârsta de 21 de ani, timp în care am schimbat opt locuri de muncă. Or fi multe, or fi puține, nu știu, cert e că astea sunt toate. La două dintre ele am fost dat afară, de la celelalte am plecat singur.

Cel mai mult am stat 14 ani într-un loc, iar cel mai puțin câteva săptămâni. La ultimul loc de muncă am stat cinci ani și probabil aș mai fi stat mult și bine, dacă nu venea pandemia.

Aceasta este experiența mea, experiență în urma căreia mi-am dat seama care sunt lucrurile cele mai importante pentru mine la un loc de muncă.

Să ne înțelegem, vorbesc despre joburi așa cum le știm noi în România, cele cu prezență la birou 9.00 – 18.00. Sau cel mult cu sistem hibrid, în sensul că te mai lasă compania să muncești și de acasă. Pentru că, vrem nu vrem, pandemia va trece și companiile vor reveni la obiceiurile lor anterioare. Da, știu că aveți impresia ca nu e așa, dar este exact așa. We will see.

Până atunci, să purcedem:

Atmosfera

Da, personal consider că atmosfera de la muncă este mai importantă chiar și decât câștigurile financiare.

Vedeți voi, job-ul este locul ăla unde ajungi să-ți petreci mai mult timp decât acasă. Sau pe-acolo. Prin urmare, atmosfera, modul în care te simți când interacționezi cu colegii tăi, cu oamenii de care te lovești zi de zi, este extrem de importantă. Pentru mine este chiar mai importantă decât banii.

Ziceam mai sus c-am muncit 14 ani în aceeași companie. Am mai muncit patru în alta și cinci la cooperativa de digital, de unde m-am „pensionat”, special ca să vă enervez pe voi când plec în vacanțe de câte șase ori pe an. În toate aceste locuri am rămas atât de mult datorită oamenilor, colegilor.

Mă duceam la muncă fără să-mi fie silă că vine ziua de luni. De-aia cred eu cu tărie că atmosfera de la locul de muncă este cea mai importantă.

Banii

Pentru multă lume banii sunt cei mai importanți. Nu și pentru mine. Nu m-aș putea duce zi de zi într-un loc unde mă simt nasol, unde colegii sunt de căcat, unde viața mea de salariat ar fi un coșmar, pentru nicio sumă din lume.

Să ne înțelegem, n-am zis că e ok să mori de foame în timp te bucuri că ce mediu mișto de lucru ai la birou. Uite, poate așa e mai clar ce vreau să spun. Am refuzat oferte de muncă, pe bani mult mai mulți, atunci când eram într-un loc de muncă unde mă simțeam bine. Da, câștigam suficient cât să nu mor de foame și sa mă descurc în București, prin urmare nu mă interesa nicio ofertă financiară care să-mi tulbure această liniște. Cred că știți exact la ce mă refer, nu? Degeaba luam la final de lună bani mai mulți, dacă stresul în care aș fi trăit zi de zi m-ar fi adus în poziția să urăsc să merg la muncă. Până la urmă, tot aș fi plecat din locul ăla, așa că, pentru ce?

Șefii

Deși, teoretic, șefii ar trebui să intre tot la categoria „atmosferă” nu intră. Pentru că nu te lovești de ei mereu, nu trăiești minut de minut cu ei lângă tine, nu ieși la masă cu ei, nu-ți petreci zilele la job cu șefii. De-aia nu intră tot la „atmosferă”, dar, fără îndoială, au și ei o importanță deosebită în impactul unui loc de muncă asupra psihicului angajaților.

În opinia mea, există două feluri de șefi. Pe de o parte sunt cei făcuți sa fie lideri. Atunci când o să dai peste ei, o să-i recunoști imediat. Liderii sunt cei de la care ai ce învăța, cei conștienți de valoarea lor și de aportul pe care îi aduc companiilor in care activează, cei pe care îți face plăcere să-i ai ca șefi.

Pe de cealaltă parte sunt cei ajunși șefi pe principiul „ochiul stăpânului îngrașă vita”. Șefii puși acolo sa stea cu biciul pe subalterni. Din nefericire această categorie este mult mai numeroasă decât cea a liderilor. Iar șefii de genul ăsta sunt unul dintre motivele pentru care angajați valoroși aleg să plece scârbiți din companii unde ar mai fi vrut să rămână. Sunt șefii ăia pentru care bârfele și pupatul în cur contează mai mult decât abilitățile profesionale. Din păcate, am avut și astfel de șefi în această viață. Sunt convins că și voi.

Distanța

Eram încă la Vâlcea, nu mă mutasem la București, deci probabil ca se întâmpla înainte de decembrie ’89 sau imediat după. Citeam o carte a cărei acțiune se petrecea la Londra. Personajul principal găsise un job care-i plăcea foarte mult, dar a fost nevoit să-l refuze pentru că jobul era în cu totul altă parte a Londrei față de aia unde locuia el. Iar eu n-am reușit să înțeleg, la ora aia, locuind într-un oraș pe care-l făceai în 30 de minute de la un capăt la altul, cum poate fi ăsta un motiv sa refuzi o slujbă pe care ți-o doreai?

Dar lasă c-am înțeles după ce m-am mutat în București.

Eu n-am avut treabă cu această problemă, mai mult ca sigur că există un Dumnezeu al leneșilor, pentru că altfel nu-mi explic cum de toate job-urile mele de aflau cam la 30 de minute de casă. Hai, poate 45 într-o zi proastă. Dar, în rest, n-aveam cum să fac mai mult până la niciunul dintre cele opt.

În schimb, aveam colegi care făceau adevărate acrobații ca să ajungă la muncă. Unii schimbau câte trei mijloace de transport în comun. Mă ia capul doar când încerc sa-mi imaginez cum aș putea face asta într-un București atât de bine organizat ca transport în comun. Alții făceau naveta din alte orașe. Da, serios, aveam colegi care veneau de la Ploiești. Cum să faci asta în fiecare zi a vieții tale, indiferent că afară e soare sau ninge viscolit, mă depășește. Știu sigur-sigur că eu n-aș fi reușit.

Mno, cam astea sunt criteriile cele mai importante după care mi-aș evalua eu un job. Acum să vă aud pe voi.