Am mai povestit pe aici că văd foarte multe filme și seriale în perioada asta. Despre cele care merită, o să vă mai vorbesc pe măsură ce strâng măcar 4-5 bucăți, să fac de un articol.

Problema e că exista foarte multe mediocre, despre care nu vorbește nimeni, dar mai există și unele extrem de slabe. Ei, despre astea din urmă am scris eu azi, ca să vă fac un pustiu de bine și să nu vă lăsați convinși sa le vedeți decât în condițiile în care viața voastră depinde de asta.

Sper să apreciați la justa valoare demersul meu de a vă preveni și mai sper că asta vă demonstrează încă o dată cât țin la voi, da? Dacă nu e prea târziu și deja le-ați văzut, desigur.

Așadar, să începem:

Fatman – film, Netflix

Vă place Mel Gibson, este? Și mie. De-aia când am văzut recomandare de film nou, cu el în rol principal, n-am ezitat nicio secundă să dau play. Dar nu ăsta ar fi lucrul cel mai rău, ci că, din respect pentru Mel Gibson, m-am încăpățânat să-l văd până la capăt.

N-o să mă apuc sa vă spun cam cât de rău e filmul, ci, pe principiul, „spune-mi că te-ai îngrășat, fără să-mi spui că te-ai îngrășat”, o să vă zic doar atât: singurul lucru care lipsește din filmul ăsta este Andreea Tonciu în rolul nevestei lui Moș Crăciun. Serios. Ce, nu știați că Mel Gibson joacă rolul lui Santa Klaus? Well… NICI EU.

Cold Blood Legacy – film, Netflix

Îmi plac filmele de acțiune. În special seara, când sunt obosit și nu mai am chef să mă încarc cu drame psihologice, mă uit la filme de acțiune. De multe ori mă relaxează mai mult decât comediile, iar dacă ideea e bună, pot să le iert o grămadă de defecte, exagerări, greșeli de scenariu etc.

Când filmul de acțiune mai e și cu Jean Reno, apăi n-am niciodată vreo ezitare să dau play. Ceea ce am și executat în cazul „Cold Blood Legacy”.

După ce l-am terminat de văzut și m-am ridicat din colțul unde mă retrăsesem să plâng după cele aproape două ore din viață pe care nu mi le mai dă nimeni înapoi, am găsit și singura explicație logică vizavi de apariția lui Reno în acest film.

Mă rog, de fapt am găsit două, ambele la fel de logice. Ori a pierdut un pariu, în urma căruia a fost obligat să joace, ori s-a dus la filmări fără să citească scenariul.

Serios, a ajuns pe platou, se pregăteau ăia să tragă primele cadre, când a hotărât și el să scoată scenariul din servietă: „Ia să vedem ce avem noi aici”.

Rar am văzut un film cu atâtea fracturi logice. Zici că au filmat la el trei ani și, pe parcurs, când reluau filmările după câte o pauză de câteva luni, uitau ce-au filmat înainte. Și nu se mai obosea nimeni să verifice.

Brazen – film, Netflix

I-am dat play pentru Alyssa Milano. Tot din cauza ei l-am si oprit după 20 de minute. N-ai cum, frate, n-ai cum tu, ca regizor, sa te uiți la actorii ăia cum se chinuie să-și spună replicile și să nu fii în stare să faci nimic. Doar dacă ești extrem de slab, adică exact cazul regizorului lui „Brazen”.

Am rezistat 20 de minute și l-am oprit pentru că efectiv era extrem de greu și deprimant să te uiți cât de prost joacă oamenii ăia de pe ecran. Și n-am avut nici răbdarea necesară să aștept să văd dacă mai încolo se întâmplă vreo schimbare spectaculoasă, în sensul că poate au venit niște extratereștri care le-au făcut injecții în cap cu „arta actorului”, și brusc au început sa joace bine.

Amandla – film, Netflix

Eu mă uit la extrem de multe filme care nu sunt în limba engleză. Știu că mulți dintre voi nu vor să audă de așa ceva, dar eu o fac. De fapt, nu numai că o fac, dar pentru mine e un plus, e un factor care mă va face să mă uit, că filmul este jucat în limba țării unde are loc acțiunea. Ba chiar, la unele nu mă pot uita exact din cauza asta: că acțiunea se desfășoară la Teheran, dar toți localnicii din film vorbesc engleză de Oxford. Uite, de-aia n-am putut să mă uit la Roma, unul dintre cele mai de succes seriale de pe planeta asta, dar când îi auzeam pe romanii ăia vorbind în engleză…

Nfine, revenind, ăsta e un film făcut în Africa de Sud și este jucat în dialectul Zulu, dar cam ăsta este singurul lucru mișto din film. Slab, extrem de slab. N-am reușit să-l duc până la sfârșit, în ciuda începutului destul de ok.

Prima oară am ridicat o sprânceană atunci când are loc un arc din ăla peste timp. Știți voi, scrie pe ecran „15 ani mai târziu” și-ți mută acțiunea peste cinșpe ani. Moment în care ți-i arată pe cei doi frați, personajele principale ale filmului, cum stau de vorbă. Unul dintre ei zice „ce mare te-ai făcut”, iar ălălalt îi răspunde „da, și tu ai crescut”. Asta în condițiile în care stătuseră împreună zi de zi în ăia 15 ani, fuseseră nedespărțiți. Oook…

Din momentul ăsta, i-am mai dat câteva minute, dar, jur, parcă era alt film față de ăla la care mă uitasem până atunci. Cât sunt mici frații, e chiar ok, e privibil. După care, nu mai e. I-am pus stop, ca viața e prea scurtă, iar canalele de streaming prea multe, ca să mai am nervi să mă chinui.

American assasin – film, Netflix

Titlul a reușit să-mi readucă în minte o poveste pe care o credeam de multă vreme uitată. În clasa a opta, eram internat în spital după o operație de peritonită. Cu mine în salon, mai era un băiat, de aceeași vârstă, care venea dintr-unul din satele de pe lângă Vâlcea. Ne-am cam apropiat noi doi pe perioada internării și mai stăteam de vorbă.

Ei, omului meu îi era foarte dor de cățelul lui de acasă, de acolo din sat. Nu trecea jumătate de oră în care să nu pomenească despre cățelul lui cel blând și jucăuș, cu ochi umezi ca de căprioară.

Nu știu ce mi-a venit, dar la un moment dat l-am întrebat cum îl chemă pe jucăușul cel blând cu privire de ciută. Mi-a răspuns simplu, senin și naiv, cum ar fi făcut-o orice alt copil de vârsta noastră:

– Asasin.

Așa se numea cățelul. Jur.

Cât despre „American assassin”, o să vă spun atât: un cetățean stătea într-o zi la plajă cu gagică-sa. Fix în ziua aia se logodesc, acolo pe plajă, și tot în ziua aia, pe aceeași plajă apare un grup de teroriști arabi care încep să tragă random în mulțime. Mor mulți oameni printre care și proaspăta logodnică.

Din momentul, ăla cetățeanul nostru își propune să ajungă spion CIA ca să lupte cu grupările teroriste.

Problema e că această inițiativă nu rămâne doar la stadiul de „cum ar fi?”, ci chiar reușește să se facă spion d-ăla killer, antrenat în condiții de rezistență extremă. Ce-ar mai fi de zi? Dacă reușești sa uiți toate astea, pe alocuri e chiar haios filmul. Da’ nu și pentru mine.

Kitz – serial, Netflix

Dacă sunteți într-o zi pe acasă și dintr-o dată vă vine vreun gând de genul „simt că sunt prea inteligent și mi-aș dori să mai scad din coeficientul de inteligență, că nu mai suport”, atunci aveți soluția ideală: play și nu vă dezlipiți de televizor până la sfârșitul sezonului. Eu am rezistat două episoade, iar când în sfârșit am reușit să-l opresc, aveam deja dificultăți de exprimare în limba română și nu mai puteam să rezolv operații matematice simple, de genul 7-2×3. So, decizia e la voi.

Mother/Android – film, Netflix

Înțeleg, din postări de pe Facebook, că există oameni care au fost traumatizați de filmul ăsta. Oameni care s-au panicat când se uitau la el, s-au speriat, s-au simțit dintr-o dată nesiguri pe ceea ce le poate rezerva viața într-o situație de genul

Pot să-i înțeleg, pentru că și eu am rămas parțial traumatizat. Nu de la filmul în sine, ci atunci când am avut o străfulgerare de gând în care mi-am spus: și dacă în viitorul apropiat toate filmele vor fi ca ăsta? Moment în care m-am panicat urât de tot, m-am pus pe canapea și-am intrat în greva foamei. Practic, din momentul ăla n-am mai vrut să aud de mâncare pentru aproape două ore. Până la urmă, am scăpat cu viață, dar, vă zic, la un pas am fost să intru pe perfuzii. Și toate astea de la Mother/Android, cum să nu rămâi traumatizat?

Songbird – film, Netflix

În lumea pandemică a anului 2024, covidul ajunge la varianta următoare, aia în care virusul a tot mutat și a devenit din ce în ce mai puternic și mortal. Acum s-a ajuns la o rată de mortalitate uriașă: 56% dintre cei care se infectează cu virusul mor în următoarele 48 de ore. Cu toate astea, oamenii încă fac trafic cu certificate verzi, doar că in film astea sunt niște brățări galbene.

Și gata, tot ce-am scris mai sus sunt singurele lucruri, cât de cât ok, din mizeria asta sinistră de film.

Pup-o, mă! 2 Mireasa nebună – film, Netflix

Pentru că țara asta nu suferise destul, cineva acolo sus a considerat că nu este suficient să fim pedepsiți cu primul film „Pup-o, mă!”, așa că ni l-a mai trimis și pe al doilea.

Știți că eu sunt un mare admirator și spectator de filme românești, deci nu mă puteți suspecta de rea-voință. Dar, boșilor, acest film este unul dintre alea pe care n-ai voie să recunoști în public că l-ai văzut. Iar la ăsta nu numai că nu poți să spui că l-ai văzut, sfatul meu e să nu recunoști nici măcar că știai despre existența lui. Lasă scenariul, lasă cât de prost joacă toată lumea de la vlădică la opincă, lasă orice considerente legate de film ca de a șaptea artă, o să vă mai spun doar atât: din distribuție fac parte tipul ăla căruia nimeni nu-i știe numele real, cred că până și maică-sa îl strigă tot „Văru’ Săndel”, și cântăreața Lora.

Uite, ca să fie și mai clar ce vreau să spun. Presupunând că, pe un fond de lipsă totală de discernământ, aș fi hotărât să văd acest film la cinema, adică să cumpăr bilete și să intru în sală, la ora când citiți acest articol m-aș fi aflat deja în plin proces, de recuperare a banilor de pe bilete, cu producătorii. Și nu pentru cei 30 de lei sau cât mai costă, ci pentru modul josnic în care m-au deposedat de ei.

Atât.

Concluzia acestui articol este una singură: să nu vă orientați niciodată după filmele aflate în Top 10 Netflix România. Pe absolut toate, despre care am povestit azi, le-am văzut ajungând în acest top. Nu contest că topul este real, că algoritmii îl alcătuiesc exclusiv pe baza vizionărilor, dar tocmai asta e de speriat: e conceput pe baza vizionărilor din România.

Ceea ce nu face decât să reflecte cât de jos am ajuns ca nivel de inteligență, topul fiind practic oglinda societății noastre. Una în care 42% dintre cetățeni sunt analfabeți funcțional.