Ziceți voi dacă nu era păcat să las comentariul de mai jos să se piardă. Scris, evident, de Ionuț.
…
Pe mine m-a ajutat mult școala la treaba cu punctualitatea. Din cauză de aglomerație și învățat în patru schimburi, nu intram direct în școală când ajungeam. Nooo, nici pomeneală! Ne strângeam la careu în fiecare zi, indiferent de ora la care începea schimbul. Pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, a sta la careu însemna că ne strângeam toți în curtea școlii în dreptul unei dungi vopsite în alb, în ordinea alfabetică a claselor, fiecare clasă pe două rânduri, unul de fete la stânga și unul de băieți în dreapta fetelor, așteptând ca profesorii de serviciu și portarii să ne dea drumul, ordonat, în școală.
Ăia care aveau sportul prima oră aveau prioritate pentru a avea timp să se schimbe. Distracție mare a fost când s-a înființat și clasa cu litera J și, fiindcă ăștia nu aveau desenată litera corespunzătoare la careu, îi exilam pe unde aveam chef, în margine, pe pământ, printre buruienile care înconjurau curtea școlii. Mai mereu se băteau din acest motiv cu cei de la I sau H.
Dar, ca să revin, din motive misterioase, era o mare onoare să fii primul la careu pe clasa ta, așa că, mai ales la clasele mici, din momentul în care ieșeam din casă, usainboltam spre linia careului. Eu făceam fix 37 de pași din ușa blocului până în curtea școlii, sărind gardul care înconjura curtea, dar tot plecam cu 20 de minute mai devreme. Se putea lăsa chiar cu violențe dacă erau doi care ajungeau în același timp sau dacă se întâmpla ca vreo verigă mai slabă să fie prima acolo. Deseori se puteau vedea copii picând în nas pe linia careului, împinși de către cei din spate care apoi le luau locul.
Ehee, era viață dură, pentru tipi duri, intrai în curtea școlii, dar nu erai sigur că mai ieșeai. De exemplu, la B era un băiat care venea de mână cu bunica până la careu și îl puneau din acest motiv, să intre ultimul, după fete, indiferent de momentul în care ajungea. B-ul erau inamicii noștri declarați și, când începeau să intre, ne băgam printre fetele noastre și le puneam piedică, iar pe omul cu bunica îl simpatizam și îl apăram de colegii lui (ce-i drept, era bun la baschet și mai juca cu noi din când în când).
Pe lângă asta, eu am avut întotdeauna o problemă cu atenția altora asupra mea: nu-mi place. Și acum, dacă vorbesc în public sau fac ceva care să atragă atenția unui număr mare de oameni, mă înroșesc ca un rac. În asemenea condiții, uram să întârzii, fiindcă nu suportam senzația aceea când toți ochii colegilor și ai profesorilor erau ațintiți batjocoritor asupra mea în timp ce eu, din cadrul ușii, îmi ceream scuze că am întârziat. Brrr! Crunt! Preferam să nu mai intru și să-mi iau omor acasă după ședința cu părinții când se analizau absențele (chiulurile) și notele.
În liceu aveam alte motive să ajung devreme: fumatul și mozolitul cu gagica. Cu cât ajungeai mai devreme, cu atât erau șanse mai mari să dai peste vreun coleg prin ganguri sau la chioșcul din spatele școlii care să-ți dea sau să poștească o țigară. Apoi, dacă gagica era din altă clasă, eventual și altă clădire (că liceul meu avea trei clădiri), nu prea mă puteam întâlni cu ea în pauze, așa că timpul petrecut cu ea înainte de ore era prețios. Sau fotbalul jucat, că se putea întâmpla și asta, erau cam la același nivel de interes.
Nu mai vorbesc de teme. Ajungeai devreme, aveai timp să-ți copiezi tema nefăcută de la tocilarii clasei. Ajungeai târziu, mergeai la fie ce-o fi. Niciodată nu mi-a plăcut fie ce-o fi-ul.
Deci cam așa m-a ajutat școala să fiu întotdeauna mai mult decât punctual.
Aș adăuga și stadionul (exact, locul ăla plin de derbedei care înjură și se bat) ca factor destul important. Cu cât ajungeam mai repede în Ghencea, cu atât erau șanse mai mari să găsim paznicii, jandarmii și soldații de la unitatea de lângă în toane bune, și să putem intra nestingheriți fără bilet. Pe măsură ce se aglomera și începea haosul, toți se transformau în fiare. Asta a fost încă o chestie care m-a învățat că mai bine mai devreme decât mai târziu.
Două cuvinte și despre cei care întârzie. Pe mine nu prea mă deranjează. Sunt învățat să visez cu ochii deschiși, să analizez amuzat oamenii și locurile din jur, deci nu am nici o problemă să aștept, mai ales dacă nu mă grăbesc altundeva. E drept că m-am lăsat de fumat, așa că s-ar putea ca răbdarea mea să mai fi scăzut. Dar încă sunt destul de permisiv. Depinde de starea de spirit și de persoana cu care mă întâlnesc. Au existat și momente în care am plecat fulgerător înjurând de la locul întâlnirii, dar foarte rare.
Sorry for long post, abia acum am văzut cât am bătut câmpii. 🤣
Las c-am avut io coleg de facultate că nu era-n stare s-ajungă niciodată la cursuri și laboratoare fără să întârzie.
A întârziat chiar și la propria cununie religioasă. El a fost „mirele ce se lasă așteptat”. Preotul reformat a-ntrebat mireasa după 15 minute dacă mai apare mirele. Mirele a apărut după alte 15 minute și a dat vina pe trafic.
Comentariu beton!53
Frumos! Ce amintiri pentru cunoscători! Acum mă gândesc că nici mie nu-mi place să întârzii. Ba chiar îmi iau o bună marjă de eroare atunci când trebuie să ajung undeva. Să fie oare reminescențe ale aceluiași careu?! Hmmm…🤔
Comentariu beton!19
Felicitari pentru articol Ionut. Foarte bun, ai talent.
Eu am facut scoala generala si liceul in Romania, dar notiunea de careu mi-a ramas cit am facut scoala absolut necunoscuta, pur si simplu nu se practica asa ceva, nici la Sibiu (scoala generala) si nici la Cluj (liceul), cel putin nu la scolile la care am avut onoarea sa invat, spun onoare pentru ca au fost intr-adevar scoli excelente.
Se dezbate încă. Ce zici?13
@RedHat depinde. Am prins careul la o școală specială în fiecare zi, dacă nu era vreme nașpa. Mai apoi la școlile normale careul era o exceptie, gen când erau de rușinat disciplinar niște elevi sau se dădeau vești importante de exemplu ‘eroii’ ce urmau să plece la Canal. Excepție erau și careurile se la sfârșit de an, în uniformă de pionier și cu laureați, am lipsit și când am fost premiat.
Comentariu beton!13
AleBlaga, da, depinde cum bine ai spus. Cite bordeie atitea obicee 🙂
Unde am fost eu nu era, dar asta nu inseamna decit atit, ca acolo unde am fost eu nu era 🙂
Noi eram mai indisciplinati asa, in Sibiu aveam toti rude afara fiind o scoala germana si in consecinta tratati oarecum altfel, in Cluj batea aerul studentesc de indisciplina. De canal doar am auzit, nu a fost cazul la scolile unde am fost eu.
Pionier am fost dar utecist nu 🙂 La 18 ani in ultimul an de dictatura mi-am bagat actele de plecare definitiva si nu am mai avut dreptul nici la munca nici la urmarea unei scoli mai departe, dar dupa ’90 am plecat urgent. Mi-am facut din liceu cunoscute intentiile de a pleca definitiv si am fost oarecum vocal asa ca nici nu m-au invitata macar sa ma faca utecist 🙂
Comentariu beton!14
Sa vad daca ghicesc bine… Scoala 16 din Sibiu?
Chiar era pacat, mai ales ca Ionut si descrie foarte fain atmosfera bucuresteana.. Scrierile lui sunt mici cronici despre mediul bucurestean. Imi aduc aminte de propria copilarie si adolescenta, petrecute in provincie, desigur!😅
Comentariu beton!25
Foarte frumos ai „comentat”!!!
Comentariu beton!14
Las’ că l-a „articolat” Vasilescu de nu s-au văzut nici drepturi și nici stânguri de autor 😜
Comentariu beton!37
@HM, zici să-mi iau avocați? Ăia ai lu’ Nole or fi disponibili? Că văd că sunt bazați oamenii la câte tâmpenii a făcut ăla.🤣🤣
Comentariu beton!29
Şi-i mai bagă şi strâmbe în comentariu. Vezi inofensivul ,,careva” versus torpila ,,tocilar”. 😃
Comentariu beton!14
Ce avocați … ia rakeți dir3kt, da’ avertizează-i pe băieți că blogăru’ umblă cu chestii bulgărești (ciuști)😜
Comentariu beton!13
Am prins și eu careuri. Le țin minte în special pe alea moralizatoare „nu faceți ca ei” când erau porcăiți în public cei prinși fumând și chiulangii. Și se lăsa cu scăderea notei la purtare. O singură dată țin minte că a fost nasol, au fost prinși o fata și un băiat de-a doispea făcând sex în baia fetelor și au fost exmatriculați.
Scrii fain
Ce ți-a picat asta, Vasilescule, mănușă. Și după aia o să zici, aaa, păi nu am avut numai un articol pe zi. Am avut mai multe, e de muncă, nu o să îți mai ajungă nimeni nici cu prăjina la nas. Sau la lustră.
Ionuț, foarte tare, mi-am amintit de careurile de pe vremuri. Doar că noi nu prea voiam să stăm în primul rând, pentru că cei din rândul 2 ne gâdilau și debitau tot felul de prostii. Și i-au pus unei colege un gândac după gât, a fost un urlet minunat.
Comentariu beton!28
Super articol! Si pentru amintiri si pentru amuzament. Felicitari!
Era păcat, da. :)))))
@Ionuț, ești talentat, ți-am mai spus asta.
Cu careul o pățeam și eu. Dar nu pentru că așa voiam, ci pentru că frate-miu (care e mai mare decât mine cu 3 ani și eram la aceeași școală) avea meteahna asta: să fie cap de rând.
Eu sunt bolnavă cu punctualitatea. Singura dată când nu-mi plăcea să ajung la timp, era atunci când mergeam la petrecerile de majorat. Mi se părea că sunt mai interesantă dacă ajung mai târziu, când petrecerea deja era începură.
Comentariu beton!25
@Elena P, o fi fost vreo boală mai ciudată în cartierul ăla, asta cu cap de rând la careu. 😁 Văd că restul lumiinu prea rezonează cu asta.
La majorate și eu întârziam, dar nu fiindcă voiam să par interesant(ă), ci fiindca începeam majoratele acasă la altcineva de obicei și abia apoi plecam toți (băuți) spre sărbătorit. O dată am nimerit un apartament mai jos, dar păstrez povestea pentru altădată, după ce-mi face aci juma’ de normă. 😜
Comentariu beton!39
Dvs pă când sunteți amabilă(că draguță sunteți) să livrați articolul ăla restanță cu povestea din concediu prepandemic !?
Comentariu beton!16
Fain articol.
As avea un singur mic amendament. Tocilarii, la liceul de informatica unde am fost eu, erau aia de invatau pe de rost. Aia de isi faceau temele corect erau aia destepti si pe care ii ducea capul sa rezolve din prima probleme din Nastasescu sau Hristev. Deci te rog frumos.
Oricum inainte de bac am recuperat toata materia pierduta datorita chiulurilor si altor activitati, cu tutori etc, si eram doctor in matematica si incepusem sa devin si in fizica dar se scosese de la admitere 😀 asa ca am pregatit un bac din Educatie fizica instead 😀
Nu ii amesteca. Eu eram mai degraba din categoria lui Ionut, dar tot ii deosebeam cu usurinta pe tocilari de oamenii cu adevarat super dotati.
@Cucurigu, de acord cu ce zici. De altfel, în comentariul inițial eu am scris „careva”. „Tocilari” e tușa personală a maestrului posesor de blog.😉 În orice caz, eu copiam tema (când era cazul) de la cine se nimerea s-o aibă făcută, bine sau nu, tocilar sau nu. Esențial era să am timp să fac asta.
Comentariu beton!14
Inteleg, deci era perfect originalul. Tocilari pt mine are un sens peiorativ, si e acordat ca si titlu onorific celor ce sunt in stare sa recite lectia pt o nota de10, dar nu pot intodeauna sa rezolve probleme unde e nevoie de rationament, in plus fata de capacitatea de memorare.
E clar, iar m-am pus rau cu sefu, ca prea le stiu pe toate. Cand de fapt sunt multe pe care nu le stiu. Si aici nici macar nu incercam sa fac pe interesantul :D.
@Cucurigu, când io zic că nu există domeniu la care să nu te pricepi matale.
Mihai Vasilescu, nu mi-o lua in nume de rau am si io niste defecte, sper eu profesionale. O parte a jobului meu e sa ma asigur ca orice pleaca la client e asa cum trebuie. Din pacate nu reusesc mereu sa imi dau switch off cand nu sunt la job. Multi ani nu am citit anumiti bloggeri pt o singura chestie care m-a deranjat grav, gen nwradu cu topul lui de burgeri ce m-a dezamagit. Asa sunt eu, caut perfectiunea la altii ca la mine m-am saturat sa o mai caut si sa nu o gasesc. De asta si sunt cititor fidel al acestui blog si comentator chibitz de peluza 1.
Da, cred ca la nivel de blogging ai reusit prin perseverenta si continut sa fii singurul blogger pe care il citesc zilnic si la care verific articole fara sa astept sa primesc notificarea. idem pt comentarii.
Acuma imagineaza-ti ca ai primi doar laude si nici o critica, ce motor ai mai avea sa te impinga spre o perfectionare continua? Stiu, o sa imi spui ce ma freaca grija de planurile tale personale, si am sa iti raspund, asa sunt eu, un altruist incomensurabil :D. Vreau sa ii fac pe toti mai buni, cu sau fara voia lor.
Daca te deranjeaza zi si intru in silentio stampa.
Comentariu beton!25
@Cucurigu, nu mă deranjează, domle, nimic. Doar fac mișto de tine. 😀
Sper. Uneori recunosc ca am sindromul impostorului si am impresia ca esti satul de comentariile mele si cantaresti atent cand sa-mi dai decisiva 😀
BTW, aseara am descoperit un articol superb la Vali Petcu, blog pe care nu l-am mai citit de prin 2012. Articolul este cel legat de crypto, omul a scris 1:1 exact ce gandesc eu. Acu’ daca a scris asa impecabil, nu am mai gasit nimic de comentat pt ca e perfectiune. Nu am absolut nici o idee de a mai adauga ceva la ceea ce a spus el.
How bizarre is that?
Ai dreptate, tocilarii erau diferiți de cei deștepți. La noi careul era numai la început și sfârșit de an. Careu in fiecare zi era în perioada de practica agricola adică septembrie și jumate din octombrie.
In scoala generala (clasele 5-8) plecam cu 45 de minute mai devreme de acasa, desi scoala era in spatele blocului (faceam 3 minute daca nu ma grabeam ) 😅
Si cam toti faceam asta.
Ne strangeam in curtea scolii, dadeam ture de scoala si faceam tot felul de mistouri.
Aproape ca nu-ti mai venea sa intri la ora.
M-a intrebat tata o data de ce plec asa devreme, i-am zis ca sa nu intarzii si am fugit pe usa 😂
Comentariu beton!17
Foarte frumos punctat și scris! Am prins și eu careu, doar că era așa , mai mult la evenimente, nu zilnic. Asta cu punctualitatea a fost mereu boala mea ,în liceu eram prima in clasă dimineata, fără excepție . E adevărat că stăteam și relativ aproape de liceu iar mulți din colegii mei veneau din partea cealaltă a orașului pe jos, dar îmi plăcea clasa aia goală , nu știu de ce . Mi-a rămas chestia asta, dacă trebuie să mă întâlnesc cu cineva ,mă duc cu 10 minute înainte . Dacă întârzii , mă consum rău ,fiindcă de obicei nu e vina mea și mă oftic. În schimb , știu persoane -soțul de exemplu, și toate rudele lui- care n-au nicio treabă cu punctualitatea . Nu apreciază corect cât ar dura să ajungă undeva, nu se uită la ceas deși știe că tre să se vadă cu careva la o anumită oră, se trezește târziu etc. Așa că aplic următoarea strategie :dacă trebuie sa fim undeva la 12 fix,el știe că trebuie la 11.15. Evităm certuri, nervi etc.
Comentariu beton!20
„Ajungeai devreme, aveai timp să-ți copiezi tema nefăcută.” Printr-a VII-a, ne-au venit în clasă 2 băieți repetenți. Unul dintre ei, pe lângă faptul că era certat bine cu învățătura, era și agresiv, ba chiar bătăuș de-a dreptul, uneori. Eu stăteam în bancă cu o altă fată, el a stat în banca din spatele nostru o perioadă. Țin minte cum ne-a cerut odată să-i dăm să copieze o temă. Eu am refuzat elegant (pe sistemul ”fură-ți singur căciula, n-o să-ți fiu complice”), colega a refuzat și mai elegant, în sensul că i-a zis că nu-i dă să copieze, dar… că-l ajută să învețe. Și s-a conformat omul, a ascultat cu atenție indicațiile, explicațiile și și-a făcut tema singur-singurel. Cu supraveghere, desigur. Am chiar acum în minte imaginea micii blondine (o tipă extrem de la locul ei, blândă și suavă), privind scrutător peste umărul unui roșcovan pistruiat, concentrat să scrie cât mai bine, corect și frumos. Și cum venise el mai devreme, să aibă timp să copieze. Și când colo, a folosit timpul să învețe. Nasol cu „fie ce-o fi”-ul ăla, clar. :-))
Comentariu beton!34
E prea frumoasă povestea ta. Sigur nu ai cosmetizat-o puțin?
Poveste? 😀 Imagine!. Aia de a rămas în capul meu, fix așa cum am spus. În rest…poate că am păstrat selectiv unele elemente și le-am dat la o parte pe cele ce-ar fi dăunat grav cadrului. Mă rog, poveștii. 🙂
Toți am fost elevi, era mai plauzibil să îl fi refuzat și să fi copiat de la altcineva și apoi să vă streseze cu vreo broască pusă în bancă, decât imaginea asta idilică a unui vagabond reformat de o tânără ingenuă de clasa a șaptea.
„Să scrie cât mai bine, corect și frumos” mie-mi sună mai mult a clasa a iii-a, decât a vii-a. 🙂
GabiI, e prea mult spus „reformat”. Și „ingenuă”, de altfel. Vorbim totuși de o singură întâmplare, o singură imagine, să nu extrapolăm. Și mai vorbim de o școală din Vaslui, în care copilăreala aia candidă se împletea deseori cu violența, atât la băieți, cât și la (unele) fete. Vorba lui Ionuț, „intrai în curtea școlii, dar nu erai sigur că mai ieșeai.” :-)) Bine, ca să-ți maximizezi șansele de a ieși viu/vie și nevătămat/ă mai dezvoltai niște abilități combative și/sau de supraviețuire, mai creai niște alianțe strategice și tare utile la nevoie, mai apelai la ajutorul vreunui frate mai mare de era cazul, vorba aia, te descurcai. Broască în bancă? Eu n-am văzut, n-am auzit de-așa șicană, „pe viu”. „Am tras-o pe Roxana odată de codite, l-am mâzgălit pe Dragoș cu pastă pe mânuțe”, de-astea am auzit. Într-un cântec de la finalul clasei a IV-a. 🤭
Ady, exact așa! 😀
N-am văzut, n-am auzit, e klar … nu se egzistă 😉
Nestemata amintire careul, daaaaa. Frumos evocata amintirea. Nu careul, cel putin pentru mine. Pe mine, careul, de cele mai multe ori ma enerva teribil. Nu mai zic de faza cu bentita pe care nu o aveam niciodata, tot timpul ma apostrofau pentru asta si incepeam sa o caut lenes, prin ghiozdan. Cat despre ajuns mai devreme la liceu, o daaaaaaa, cu siguranta, pai unde puteam sa joc baschet?! Trebuia sa bat mingea putin inainte de ore sau dupa, ca altfel nu prea aveam unde.
Băi, să moară bibicu dacă am văzut aşa ceva pe la noi. Careu în fiecare zi?!? da ce plm, în Bucureşti şcolile erau cazarme? Mă rog, poate că de aia ieşeau defilările alea mişto de 23 August, pentru că aveaţi antrenamentu şi disciplina în sânge 🙂
Comentariu beton!17
@Shoric, nu știu în alte cazuri, dar la școala mea era simplu: suprapopulată, se învăța în 4 schimburi, ore de 35 de minute cu 5 minute pauza, pe fiecare an erau minim 7 sau 8 clase cu câte 30 – 32 de elevi fiecare. Așa că trebuia găsită o soluție, bănuiesc, ca sutele de copii dintr-un schimb să nu bântuie de nebuni prin școală până termina celălalt schimb. Așa că un schimb se aduna la careu în curtea școlii care era în spate, iar celălalt ieșea prin față. Bănuiesc că asta era logica.
De ce atât de mulți copii într-o școală atât de mică? Fiindcă erau o grămadă de blocuri noi în zonă, majoritatea populate de familii tinere cu copii (vorbim de sfârșitul anilor ’80 când luaseră avânt construcțiile, iar majoritatea erau muncitori mutați din alte părți), și doar două școli în zonă, dintre care una cam paradită și cam veche, mereu în renovare prin unele părți.
Practic, când se schimbau turele, era atâta copilărime în jurul școlii că, dacă aruncai un ac, nu cădea jos.🤣🤣
Comentariu beton!26
Noi ieșeam la careu doar o dată pe an, de 23 august.
Cu toate că locuiam la 20 minute de școală, n-am întârziat niciodată, întotdeauna, la 8 fără un sfert eram în bancă.
Careul la noi se făcea doar la începutul anului şcolar şi la sfărşit când se împărţeau mizeriile ale de cărţi pe care nu le citea nimeni.
Sunt punctuală dintotdeauna, și la școală, și la serviciu. La liceu se închidea intrarea la 8 fix. Dacă nu ajungeai la timp, trebuia să te duci pe la intrarea profesorilor și să dai notă explicativă. Am întârziat odată (din cauza autobuzului supraîncărcat a trebuit să-l aștept pe al doilea). Prima oră aveam psihologia, profesorul nu întârzia niciodată și nu admitea să intre cineva după el. Toată clasa a complotat, unele colege l-au așteptat în fața clasei să-i ceară niște lămuriri, altele mi-au deschis geamul (laboratorul era la parter) și m-au tras efectiv în clasă că era parterul înalt, tocmai la timp. Dar n-am avut timp să mai închidem geamul. Profu’ s-a prins, era uns cu toate alifiile, a apreciat solidaritatea, dar ne-a pus să scoatem o foaie de hârtie. Careu se făcea periodic când trebuiau beștelite cele care la controlul de dimineață, numai așa se intra, nu avuseseră dresuri conforme, lungimea corespunzătoare a sarafanului și matricola cusută, nu în capse. Dar am avut câțiva profesori de exceptie, cărora le datorez modul în care m-am format și mi-am făcut treaba.
De când mă știu am urât colegii care nu vin mai devreme la școală. Dacă orele încep la 8, de bun simt este să fii măcar la 7.45, chiar dacă ai totul pregătit. Când îi văd pe geam că aleargă(sau sunt foarte relaxați) la 8 fix prin curtea școlii, mi se ridică tensiunea. Și, de obicei, sunt aceeași.
Comentariu beton!16
Careu am avut doar în gimnaziu și nu era o bătaie pentru primele locuri, deoarece stăteam în ordinea înălțimii (cică să ne poată vedea pe toți). Eram cea mai scundă din clasă (nu sunt înaltă nici acum, am 1.50 m) și stăteam cu vârful pantofului chiar la linie. Probleme cu întârziatul nu aveam, că plecat cu 20 de minute înainte de începutul orelor de acasă și făceam de la ușa apartamentului și până în curtea școlii 5 minute de mers relaxat.
La liceu, care era la 6 stații de tramvai de casă, îmi luam o marjă de 30 de minute ca, pe de-o parte, în caz de vreun accident sau ceva, să am timp să fac drumul pe jos și să ajung la timp și, pe de altă parte, mijlocul de transport cu care mergeam venea de 2 ori pe oră, fapt pentru care, împreună cu o colegă, l-am botezat Sfântul Graal🤣. Tot în perioada aceasta, am devenit și mai disciplinată în privința punctualității și asta datorită a 3 profesori, care puneau foarte mare preț pe acest aspect și aplicau chiar pedepse întârziaților. Prima a fost diriginta mea care, în secunda în care începea ora intră în clasă și în momentul în care începea pauza ieșea din clasă. Întrucât ne era dirigintă cu tot pachetul (ne lua apărarea în fața profesorilor, ne scotea din toate rahaturile în care intram și nu erau puține, motiva absențelor care nu erau chiuluri nesimțite, ne explica cum să ne raportăm la fiecare profesor și cum să rezolvăm noi problema), prezența la orele dânsei era sfântă. Dacă totuși întârzia cineva, persoana respectivă era primită în clasă, dar trebuia să scrie de 1000 de ori: I must be in class before the teacher (diriginta preda engleză), să numeroteze propozițiile și să le aducă a doua zi la 7:30. În caz contrar nu mai știu ce se întâmpla, dar nu era ceva foarte plăcut. O singură dată a întârziat un coleg în a doua săptămână de școală în clasa a IX-a, a executat temă și a păstrat-o până în clasa a XII-a, când a adus-o la Ultimul clopoțel. Ceilalți doi predau română și istorie și nu primeau întârziații în clasă. Și ce mare chestie, ați putea zice? O absență n-a omorât pe nimeni. La istorie nu se anunțau testele, în sensul că puteau fi date oricând (chiar și pe 23 decembrie). Dacă lipseai de la o lucrare, dădeai după singur, iar testul era infinit mai greau. În cazurile excepționale în care absență nu era chiul sau întârziere, individul dădea lucrarea la o altă clasă. Cu româna e ceva mai simplu. După un chiul sau întârziere (chiar verifica cu diriginta de ce n-a venit X la oră), erai ascultat până uita. Și nu prea uita. Conchizând, atât din respect, cât și din alte motive, făceam orice să fiu punctuală.
Cât despre teme, cele grele se făceau împreună cu întreaga clasă înainte de ore (întâlniri la care punctualitatea era o miză destul de mare). Aveam și grupuri de studiu, în care ne explicam reciproc materia și veneam fie de la 7 la liceu (mai des), fie stăteam o oră peste program (mai rar, mai ales că aveam zile cu 7 ore și foamea învingea orice instinct care ne-ar fi putut conduce la învățat).
Când am ajuns la facultate, o parte din profesori n-au avut calitatea asta, fapt pentru care nici cursurile/seminariile lor nu erau prea mult frecventate (eu eram șefă de grupă și nu prea aveam de ales în privința mersului la astfel de activități). Vorba aceea, respectul se câștigă, nu se impune.
Comentariu beton!20
În liceu, în clasa a zecea, aveam un profesor de română care avea pretenția să cântăm imnul, dacă aveam româna prima oră. (În 1984 – 1985). Iar dacă cineva întârzia, cânta imnul singur. E, cum era să cânți imnul singur, în fața clasei, mai ales băiat fiind? Un deliciu!
Dacă ți-aș zice că eu cunosc o învățătoare la clasa 1, maxim 25 de ani, 2021 – 2022, care face același lucru cu elevii (adică treaba cu cântatul imnului zilnic)…🤣🤣🤣
@Ionuț, uimitor! Nu pot zice ca e nostalgică, pentru că e prea tânără. Chiar nu înțeleg sensul. What, se teme că n-or să știe cei mici versurile când o fi nevoie?!?! Aaa, poate se pregătesc pentru cor!!
Când eram în anul 1 de facultate aveam într-o după-masă lucrare practică de anatomie. Ajung eu la şi 2 minute, uşa închisă. Mă strecor discret, bâigui un „mă scuzați că am întârziat” şi păşesc în vârful picioarelor până în spate la masa mea de lucru. Toți se uită la mine ca la felul 14. După câteva secunde de confuzie (ce caută fețele astea noi la masa mea?!) privesc spre ceas..era cu o oră mai devreme şi evident altă grupă. Din păcate nu am mai repetat performanța 😂
O da, cu cele careuri a fost poveste. Am avut și în școală generală , învățam în 3 schimburi, cu foarte multe clase, exact cum a pomenit Ionuț, și asta fără sa fiu din București.
De asemenea, eram tot asa așezați pe rânduri, și pe literele de la clase.
Noi nu aveam miza „cine intra primul” însă, era mai bine sa intri printre primii, deoarece aveai în clasa mai mult timp la dispoziție sa ți repeți lecțiile.
Și asta conta enorm în „babilonaria” aceea de copii.
Mai târziu, am avut și la liceu careu, însă numai la început și final de an școlar, sau dacă situația o impunea, adică „calcase pe bec” careva, și trebuia făcut „celebru”, pentru ca, era făcut celebru.
Nu am probleme cu punctualitatea în general, deoarece îmi iau timp „de manevră”, plec în general mai devreme, ca să ajung la timp, unde am nevoie, și da, am oarece probleme, cu „întârziați”.
Tot din liceu am rămas și eu cu o punctualitate care uneori ma sperie.
De cele mai multe ori ma bănuiesc de vre-o tulburări obsesiva 🤣 pt ca am prea multe figuri…. nu suport dezordinea în sertarul cu tacâmuri… dacă un tricou e pus la bluza sau invers deja încep simt ca iau foc!
Careu am prins doar pana în clasa a8a dar și atunci se făcea la inceput/sfârșit de an și când aveau ceva de anunțat. Era o chestie plăcută pt ca scăpat de o anumita materie cât ținea careul însă înțepeneai acolo pe loc pana termina de zis toată povestea… Apoi la liceu am ales sa merg în alt oraș și pt ca nu m-am înțeles deloc cu traiul la comun din internat (oroarea mea Băile comune), am ales sa fac naveta zilnic deși asta a însemnat ca 4 ani sa plec de acasă la ora 5:30 și sa ma întorc la 19. Ajungeam mereu prima în clasa la 7:15 asta dacă nu mai zăboveam în tren cu alți colegi de naveta pana schimba locomotiva sa facă retur trenul. Iarna era cel mai greu, fiind de multe ori frig, liceu mic de arte, 2 clase pt fiecare an, atelierele fiind în alta clădire mai departe, școală era deschisa în momentul când ajungeam și eu….chiar ma gândeam uneori ca poate ar fi mai bine sa le cer cheia și deschid eu liceul dacă tot ajung mai repede ca portarul🤣🤣🤣
Acum dacă trebuie sa ajung undeva la 12, la 11:30 sunt deja îmbrăcată și gata de plecare, agitată deși pana acolo fac 5 minute…mereu ajung mai repede oriunde și ma agit/enervez când vad ca se face fix ora stabilita și nu apare nimeni în zare…lipsa de bun simț!
@Andreea dezordinea tăcâmurilor din sertar îmi trezește amintiri duioase. Am scăpat de compulsivitatea asta după aranjatul catralionului de piesulici Lego a copiilor mei (fără exagerări, au un dulap plin) că peste câteva ore să fie iar răvășit … Nie wieder!
Da lego…. Lego land la mine acasă…
Am și eu un băiețel pasionat de lego. Pana la vârsta lui, 7 ani, avem cumpărate cred ca de ordinul zecilor de seturi… Uneori mă doare sufletul când ma gândesc câte milioane reprezinta criminalele alea care îmi ucid tălpile.😵
Avem o regula sa zic asa, seturi doar pana în 200 ron deoarece ne-a făcut odată sa dăm destui bani pe setul de baza de la super Mario ca mai apoi sa ne zică ca defapt e nevoie de ceva extensii care la rândul lor costau destul de mult și cu asta nu are ce sa facă mare lucru….🤔
Le face foarte încântat la început apoi le dezmembrează după 2 zile! Doar câteva au rămas intacte, restul sunt depozitate fiecare intr-o cutie per culoare… La început era sceptic la organizarea asta însă acum zice că le găsește mai ușor când vrea sa reia vre-un pliant cu instrucțiuni de la un set mai vechi.