Poate știați sau poate nu, dar în trecutul nu foarte îndepărtat au existat subiecte despre care era aproape imposibil să vorbești deschis cu cineva. Și când zic „cineva” mă refer inclusiv la părinți, rude, prieteni, cei care îți erau apropiați.
De ce? Pentru că riscai să nu te ia nimeni în serios. Riscai să-ți deschizi sufletul, să povestești prin ce treci și să primești numai ridicări din umeri și recomandări de genul să lași prostiile și să faci ceva serios cu viața ta: Apucă-te, dom’le, de muncă și n-o să-ți mai ardă de prostii din astea. Și nu, nu glumesc absolut deloc.
Iar dacă totuși te-ar fi luat cineva în serios, îți era teamă să nu fii judecat greșit, îți era frică de ce-o să zică lumea, sau, cel mai nasol, să nu râdă de tine, să nu ajungi să fii arătat cu degetul, să nu înceapă să vorbească pe la colțuri despre tine.
Probabil deja vă întrebați la ce naiba mă refer. Despre depresie este vorba. Depresia era unul dintre aceste lucruri despre care nu prea aveai cu cine să vorbești pentru că riscai să nu te ia nimeni în serios sau să fii privit ca un nebun.
Din fericire, s-au mai schimbat vremurile. Chiar dacă nu s-au schimbat de tot, chiar dacă până și în ziua de azi mai există oameni care nu cred că depresia e ceva cât se poate de serios, oameni care râd sau se strâmbă când aud de așa ceva, lucrurile stau infinit mai bine decât acum 30 de ani, să zicem.
Astăzi se poate vorbi deschis despre depresie sau anxietate, fără să mai riști să fii arătat cu degetul sau luat la mișto.
Astăzi mulți dintre oamenii care trec prin așa ceva au învățat să-i recunoască simptomele, au înțeles cât de greu e să ieși singur din depresie, prin urmare cer ajutor și merg la terapie, fac tot ce ține de ei și tot ce se poate ca să se vindece. Există o singură problemă: „mulți” nu înseamnă „toți”.
Așa că pentru azi vă propun să facem împreună ceva ce n-am mai făcut niciodată. Vă propun să vorbim despre depresie, vă propun să-i ajutăm pe cei care au nevoie sa fie ajutați.
Dacă ai trecut vreodată prin vreun episod de depresie cruntă, de depresie din aia care te face să te ghemuiești într-un colț și să-ți dorești să nu se mai facă mâine niciodată.
Dacă ai simțit vreodată cum e să n-ai putere nici măcar să te ridici din pat, să ți se pară infernal de greu să te concentrezi până și pentru cele mai banale lucruri, să ți se pară un efort imens să te speli pe dinți sau să deschizi un geam.
Dacă ai izbucnit vreodată în lacrimi în timp ce mergeai pe stradă, simțind din tot corpul că dacă nu le dai drumul să curgă, dacă nu plângi exact în momentul ăla, nu mai ai putere să faci niciun pas.
Dacă ai fost și tu în punctul în care niciunul dintre lucrurile care-ți aduceau cândva bucurie nu mai reușeau să te facă măcar să zâmbești.
Dacă știi și tu cum e să te simți trist și singur, deși ești înconjurat de oameni.
Dacă ai învățat pe propria-ți piele cum e să supraviețuiești cu câteva minute de somn pe noapte, și alea chinuite, venite doar atunci când creierul îți amorțea de la atâtea gânduri.
Dacă ai trecut măcar prin ceva dintre toate astea sau prin altfel de manifestări ale depresiei, spune-mi povestea ta. Dacă ai putere și chef să vorbești, deschide-ți sufletul, că s-ar putea să-ți facă bine.
Dar cel mai important este că s-ar putea să faci bine și altor oameni. Oameni care nu au puterea să admită că trec printr-un episod de depresie sau de anxietate. Sau, și mai rău, oameni care NU ȘTIU sau care NU-ȘI DAU SEAMA că li se întâmplă așa ceva. Ce, credeți că nu se poate? N-aveți idee cât de mulți oameni trec prin depresie fără să știe ce li se întâmplă. Oameni care n-au cu cine vorbi despre asta, oameni cărora le e teamă sau rușine să ceară ajutor.
Sunt convins că poveștile voastre le vor da putere sau îi vor face să-și pună întrebări de genul „oare și eu trec prin același lucru?”. Sunt convins că dacă se vor regăsi în comentariile voastre, unii dintre ei vor găsi și curajul de face pasul spre a cere ajutor. Sau vor găsi măcar puterea să-și deschidă sufletul aici, pe blog. Să rupă tăcerea, exact cum au făcut și cei care deja au avut puterea s-o rupă.
Da, știu că e un subiect sensibil, așa că dacă n-ai chef să știe nimeni cine ești, lasă comentariu anonim. Până la urmă povestea este cea care contează, nicidecum cel care o spune.
Articolul de astăzi este scris și susținut de Janssen, în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia”.
sursa foto: freepik.com
Am fost acolo,în iad.
Comentariu beton!39
Cred că am fost cu toții. Întrebarea este: cum ai reușit să ieși? Dacă ai chef să povestești, bineînțeles.
Wim Hof cu a lui cold therapy si fi-meu când a vrut sandvișurile alea mici, finisate în unt încins care i le faceam eu și sportul. Fi-meu si olandezul mi’au salvat viața.
Terapia la mine nu a funcționat foarte bine.
Medicamentația a fost ceva de vară, a renunțat destul de repede la ea nenea specialistul.
Comentariu beton!26
Subscriu si eu la Wim Hof, deși nu m-am luptat cu depresia, m-a ajutat enorm sa scap de insomnie, să – mi întăresc sistemul imunitar si rezistența la efort (sunt dependenta de sport, iar asta s-a lăsat cu ceva accidentări), de când cu gheața mi s-a schimbat viața 🙂
Am fost acolo mulți.
Din păcate am ieșit mai puțini.
Si e cumplit de nedrept.
Mama mea a murit din cauza depresiei. De fapt, corecție: nu a murit, s-a lăsat să moară.
Despre ce a însemnat asta pentru mine și ce impact a avut, nu pot vorbi. Șase ani de terapie ca să fiu funcțională, dar eu nu-mi pot da voie să fiu cu adevărat fericită. Nici măcar pentru o clipă.
De aceea, apelul meu este pentru părinți. Nu le faceți așa ceva copiilor voștri. Dacă pentru voi înșivă nu căutați ajutor, faceți-o pentru ei. Altminteri, îi condamnați la nefericire. Și nu este absolut nicio exagerare.
Comentariu beton!67
Eu întreb, tu răspunzi doar dacă vrei și dacă poți: de ce nu-ți poți da voie să fii cu adevărat fericită?
Probabil pentru ca depresia vine cu „ups and downs” si, avand in vedere ceea ce am trait din copilarie si pana cand mama s-a prapadit, creierul meu a „invatat” ca momentele de buna dispozitie si veselie sunt intotdeauna urmate de perioade sumbre – asa ca in subconstient ma feresc sa ma simt bine, ca sa nu ma simt rau ulterior.
Stupida si paguboasa chestie, dar simt ca efectiv nu am niciun control. Teama e prea adanc infipta.
Comentariu beton!56
Nici eu nu mă pot bucura pe deplin de momentele bune din viață, mi se pare că nu am suferit suficient ca să se compenseze cu lucrurile/întâmplările pozitive. Întotdeauna aştept o tragedie şi mai mare să apară de după colț. Mai am nevoie de multă terapie să-mi schimb modul ăsta negativist de gândire..
O îmbrățişare strânsă dragă Greta şi tuturor care ați trecut şi treceți prin asta 💞
Comentariu beton!29
Ametist, ai descris exact ceea ce simt și eu. De câte ori mi se întâmplă ceva bun, îmi spun că n-am suferit destul încât să compenseze… și practic trăiesc într-o frică permanentă. Uneori mă gândesc că trece viața pe lângă mine și nu mă bucur de ea, dar nu îndrăznesc s-o fac și asta sigur că mă deprimă. E un cerc vicios din care nu știu cum să ies.
Te îmbrățișez și eu, și ne doresc și mie și ție, să îndrăznim ne bucurăm… 🤗
Comentariu beton!15
Am fost exact ca tine. Mi-era greu sa ma bucur pentru că mereu pândea ceva terbil, mereu urma sa se întâmple ceva. Era totul in mintea mea. Am realizat că nu am cum sa controlez sau sa previn. Nu depinde de mine. Daca e sa se întâmple oricum se întâmplă.Si ca merit sa ma bucur.
Comentariu beton!13
Da eu am trecut prin asta timp de 3 ani fara sa stiu ce am pana cand intr-o zi la birou lucram si nu reuseam sa spun cuvintele cum trebuie.Stiti voi birourile alea gen celula din corporatie cate 4 si fiecare pe coltul lui.M-am intors catre colega din dreapta si ghici ce aveam gura stramba, o pareza.M-au trimis imediat la spital de teama sa nu fie un accident vascular rapud RMN fupa care la psihiatrie.Nu stiam ce mi se intampla acasa aveam un copil de 4 ani si un fost sotz abuziv si terorist psihologic.La psihiatrie o doctorita de greo 60 de ani ma aseaza pe scaun si ma intreaba scurt ce probleme am acasa.Evident ca am inceput sa o scald ca sunt ok etc fe faci cand iti este rusine sa spui adevarul.Mi-a spus asa direct ca fizic nu am nimic numai ca ea frede ca sunt intr-o depresie profunda iar creierul meu este obosit si pt a ma tine in viata inchide din butoane.Ca pareza va trece in max 2 sapt.Cand a vazut ca nu orea vorbesc a inceput cu cate ore dorm pe noapte erau max 3, decat timp 0ai cam de 4 ani si sa raspund la un chestiinar legat de partener.Am stat cu ea peste 1h si jumatate iar la sfarsit mi-a recomandat tratament si terapie.8 luni de tratament sa imi reinvat organismul sa doarma, 6 de terapie ca fostu a inceput sa tipe ca imi baga aia in cap numai tampenii si nu ar trebui sa ma mai duc.Am renuntat iar dupa ce intr-un final am reusit sa scap de el mi-au trebuit aproape 2 ani de terapie care m-au scos din intuneric.Da cunosc depresia si anxietatea stiu sa o recunosc si sunt atenta la mine si la cei din jur.De cand cu pandemia cirporatia ne-a dat terapie gratis ceea ce este bine e un serviciu oferit de un third party suni si te programezi incepi terapia pe mine nu ma anunta ca Line Manager cine ce si cum deci sunt protejati cei care apeleaza la serviciul acesta.
Comentariu beton!61
Sunt extrem de curios dacă există vreo corporație care le oferă asta angajaților din România. Iar dacă există, sunt și mai curios dacă apelează cineva la acest beneficiu.
Exista. Noua managerilor, nu ni se dau date clare despre cum cat este utilizata, pentru un anonimat total. Dar ni se spune ca este folosita.
Comentariu beton!36
@Morrissey, iată un răspuns la care nu mă așteptam. Bun, mă bucur.
In Ro nu stou dar Morrissey spune ca da inseamna ca este la fel ca aici se foloseste la greu pt ca avem un raport trimestrial cat dintre servicii sunt folosie caci au 3, pot spune ca terapia este cel mai mult folosita.Probabil ca lucrand in izolare de 2 ani aproape oamenii incep incet incet sa cedeze, onboarding ul se face remote si iti spun sincer ca nu e usor, business ul e intr-o dementa continua si colac peste pupaza la nivel global anul asta am trecut printr-un Reshape o reorganizare totala a companiei unde eu aveam Europa Russia si Africa mi-au bagat si middle east ca deh…cand activitati din USA sunt tranzitate aici si cate si mai cate.A fost si este greu pt oameni, unii divorteaza caci pandemia i-a terminat asa ca dah ploua cu depresii…
Comentariu beton!27
in Romania, cooperativa la care muncesc ofera un astfel de serviciu. Se poate face programare si apoi ai remote ceva sedinta/e. Din pacate nu stiu detalii pentru ca n-am folosit serviciul, inca…
Da, lucrez intr-o corporatie care ne-a pus la dispozitie o linie cu un astfel de serviciu. Insa e destul de veche treaba, din aprilie 2020. In Romania.
Sunt, unde lucrez eu se oferă terapie gratuită. Crede-mă, suntem destui care apelăm la serviciile doamnei.
Comentariu beton!17
Exista corporații care ofera suport psihologic. La mine la serviciu, de anul acesta, ai acces la sesiuni plătite de companie cu un psiholog. Inainte de pandemie, nu aveam asa ceva.
@Mihai azi am primit raportul de EGH(GLOBAL EMPLOYEE HELP) va nah e pe cost center-ul meu si suna asa: eu am 11 direct reporti locati in Cracovia/EU countries si vreo 16 in restul regiunii ( rusia, africa, egipt si oman) 95% a fost cheltuit pt terapie restul pe consultanta taxe expati.Acum cred ca cei din middle east si rusia nu au cultura de a apela la astea deci cei din Europa.Asta ma pune pe ganduri ca Line Manager sa fac rapud ceva in afara de one to one si sa incerc sa tin moralul oamenii cu pandemia asta de 2 ani su ajuns la capatul puterilor.Aveam si inainte de pandemie asta dar nimeni ju il folosea sau poate cheltuiam 30% din buget cu postnatalele ce aveau nevoie de terapie pt reintegrare sau oameni cu probleme in familie.
In cartea Ipoteza Fericirii, Jonathan Haidt vorbeste despre loteria corticala, citand un studiu din anii 80. Sunt persoane cu activitate cerebrala mai intensa in emisfera stanga iar altii in emisfera dreapta. Acesti dreptaci celebrali sunt mai predispusi inca de la nastere unui stil afectiv negativist si sunt un teren fertil pentru depresie si/sau anxietate.
Eu m-am regasit total intr-un stil afectiv pozitiv, sunt o persoana pozitiva, extroverta, optimista etc.. si totusi, in ultimii 2 ani, m-am surprins gandindu-ma des la sinucidere. O data intr-o dimineata de iarna de weekend am condus singur pe drumul pe care s-a sinucis directorul Hexifarma si mi-am imaginat cum ar fi daca.
Nici nu vreau sa ma gandesc cum este in cazul altor persoane profund depresive.
Tot J. Haidt spune ca doar 3 lucruri pot ajuta: meditatia ( nu e pentru oricine) si ajutor extern: fie terapie cognitiva, fie Prozac-ul, cand nu creeaza efecte secundare nedorite la/ de catre acea persoana..
Este urat…:(
Dar ca sa inchei intr-o nota vesela totusi, stiti bancul cu canapeaua?
Am fost sa imi iau o canapea si cei de acolo mi-au zis ca pot incapea 6 oameni fara probleme pe ea. Acum de unde Dumnezeului gasesc eu 6 insi fara probleme???
Comentariu beton!68
Ai menționat ultimii doi ani. Are legătură cu pandemia sau e o coincidență?
Pandemia probabil sa o fi agravat. Are legatura cu copilul meu.
Comentariu beton!29
Gânduri bune pentru tine si copilul tău. Cuvintele sunt prea sărace ca sa exprime cât imi doresc sa ajungeți sa fiți bine.
Comentariu beton!16
in facultate am avut o materie la care am ramas „repetent” era noul sistem de credite si-am putut s-o rostogolesc insa n-am terminat materia in anul in care trebuia. Am si in ziua de azi la mai bine de douazeci de ani nopti in care ma trezesc student si in care trebuie sa ma pregatesc de examen. Senzatia revine la aproape toate marile „deadline”uri in care trebuie sa livrez ceva si/sau oridecateori trebuie sa dau piept cu ceva/cineva. sunt saptamani intregi in care dorm putin spre deloc si in care orice-as face ma simt blocat. Mi-e foarte clar ce am de facut care sunt pasii intermediari insa nu pot fizic sa pun mana si sa fac ceva. totul culmineaza cu o clacare fizica (de obicei o lipsa de magneziu si niste crampe monstru). Realizez lipsa chimica si uneori simpla trecere a timpului indeparteaza senzatiile. N-am ajuns niciodata sa beau pentru ca nu simt nevoia.
Da probabil sunt un caz”usor” dar asta nu inseamna ca-mi place senzatia.
Comentariu beton!28
Dar ai încercat să faci terapie pentru problema asta?
Inca nu. Intotdeauna am pus problema la o prioritate mai mica… am preferat sa evadez in ceva sport si de fapt in continuare sa ocolesc evidenta si doar sa aman rezolvarea.
Comentariu beton!16
Nu-ti poti da seama ce mult bine face sindromul omului din tren. Te intalnesti cu o persoana total necunoscuta cu care sansele de a te revedea sunt spre zero si iti versi tot sufletul intr-o discutie cat timpul intre doua statii de intercity.
E probabil ce simt unii mergand la preot…
Doar ca nu e o solutie de durata, doar un fel de „orgasm”
Comentariu beton!25
Da, am avut perioade nasoale, dar cea mai groaznica a fost la trei ani dupa ce ne-am venit in Aussie. Mi-am pierdut locul de munca, cu sanse minime de a-mi gasi alt job in orasul in care locuiam. Timp de aproape 3 luni am fost somer, dar adevarata problema era faptul ca trebuia sa ii platesc fiului meu studiile internationale, studii care nu erau ieftine deloc ($23000/an). Timp de aproape trei luni m-am simtit inutil, imi veneau in cap o gramada de ganduri, printre care si acela sa vindem apartamentul din Ro pentru a face fata situatiei. Nu a fost nevoie caci mi-am gasit de lucru, dar nu aproape de casa ci la multe mii de km distanta. Schimbam trei avioane sa merg la munca, si munceam 10/4, adica zece zile munceam si patru zile eram liber. Dar din acele patru zile o zi jumate eram pe drum, asa ca nu stateam cu familia decat cinci zile pe luna. Castigam multi bani, dar oboseala si stresul erau enorme. Au mai fost si altele, si pot sa spun ca primii cinci ani aici au fost foarte grei. Acum privind retrospectiv, imi vine sa zambesc, dar atunci numai eu stiu ce era in sufletul meu.
Comentariu beton!55
Lasă, @Emile, măcar acum ai soare tot timpul. 😀
Ai găsit puterea să faci față la tot pentru copilul tău. Si asta e remarcabil.
@Dyamisi, mulțumesc pt gândurile bune!
Pot sa scriu o întreaga poveste cu ceea ce am făcut și prin câte chestii am trecut, ca sa îmi vad copilul alături de noi. Am cheltuit enorm, și la un moment dat soția a făcut o depresie din aceasta cauza. Acum suntem cu toții fericiti, avem un nepotel, o minunăție de copil, iar copiii vor depune martea viitoare jurământul pt cetățenie. Asta a fost visul nostru de când am plecat.
Comentariu beton!18
Am avut o persoană cu depresie în familie. Nu poți să îi ajuți dacă ei nu vor să fie ajutați.
Comentariu beton!31
Asta este evident. Doar că uneori se întămplă ca delicul pentru a-ți dori ajutorul să vină din cauze externe. Asta încerc eu azi aici.
@Gabil, din pacate, de multe ori, familia nu are nici experienta, nici studii de specialitate, nici caderea necesara pentru a acorda „ajutor”…
Comentariu beton!17
Am o prietenă care ani de zile a suferit crunt,acum vreo douăzeci de ani. Niciun medic nu a făcut legătură între simptome și depresie. Și-a dat seama singură, urmărind, întâmplător, o emisiune TV. Am fost și eu pe aproape în anul acesta, in urma pierderii soțului. Dar, norocul meu au fost prietena care suferise, o altă prietenă – psiholog, familia mea, locul meu de muncă. Cred că am fost norocoasă, din acest punct de vedere. Când îți vine să plângi, apăi să plângi. Pe mine m-a ajutat. Și nu te izola, deși asta vrei, asta simți să faci. Ieși la aer, la plimbare, pur si simplu, dar nu singur. Dacă vrei să ajuți pe cineva în depresie, nu îi da sfaturi, nu il pisălogi, Doar fii lângă el. Ascultă-l, dacă simte nevoia să vorbească, sau doar petreceți timp împreună simplu, fără a încerca să minimizezi suferința, dar fără să-i plângi de milă. Par nonsensuri, dar la mine au funcționat. Neapărat îndrumă-ți aproapele la specialist, dacă vezi că ceva nu-i în regulă. Încă este privită depresia ca o boală rușinoasă. Surprinzător, chiar de către oameni pe care îi credeam educați si deschiși la minte.
Comentariu beton!40
Eu cunosc oameni educați și deschiși la minte care n-ar călca la un terapeut nici morți. Chestia este că se vede de la o poștă că au probeleme pe care terapia le-ar rezolva ușor, dar…
Am crescut langa o mama anxioasa si depresiva, toxica si intr-un abuz continuu verbal, slava cerului ca nu si fizic. Problema e ca inca nu realizeaza ce simte si evident nu are incredere in psihologi, de rusine, de gura lumii, etc. Spre fericirea mea nu am preluat modelul matern atat cat sa ma afecteze sa-mi desfasor viata, insa am episoade cand nu stiu cum sa reactionez si parca devin mama, crize, tipete, urlete. Fac terapie ca sa ma descopar pe mine, cea autentica si sa inlatur modelul de acasa, insa mama, pe langa toate cele e si obsedata de control, posesiva si e foarte greu de gestionat.
Asa cum a mai spus cineva, cei care au probleme pot fi ajutati, daca se lasa ajutati, dar sunt cei care cred ca e dreptul lor sa ii faca si pe altii sa se simta mizerabil doar pentru ca asa se simt ei. Este foarte greu. Tot am incredere ca lucrurile se vor aseza in viitor pentru celelalte generatii si “gura lumii” nu va mai fi un punct de referinta…
Comentariu beton!38
@Anonim, îmi pare tare rău. Pe mine faptul că sunt mamă si bunică m-au ajutat și mobilizat. Nu voiam cu nici un chip să le provoc suferințe și lor,peste suferința provocată deja de pierderea tatălui și bunicului. Mă bucur că ai conștientizat și ai reușit să nu copiezi modelul matern.
Comentariu beton!15
Problema principală a depresiei e conștientizarea ei și căutarea sau acceptarea ajutorului extern. Noi cei trecuți de 40 avem foarte înrădăcinate prejudecățile de care scrii în articol, nici părinții noștri nici bunicii nu au fost la terapie sau nu au urmat vreun tratament prin urmare nu ni se pare firesc ca noi să avem nevoie de așa ceva. Și cumva depresia e percepută ca un eșec, ca nu sunt în stare să fac față problemelor. Eu am avut două episoade dificile, primul în urma unor evenimente nefericite care s-au succedat mai rapid decât le puteam eu face față iar al doilea în starea de urgență. Prima dată am conștientizat ce e cu mine și am încercat să mă automotivez și cumva m-au ajutat și prietenii ridicându-mi moralul. În starea de urgență am realizat doar după aceea că au fost zile în care nu m-am pieptănat sau nu mi-am dat cu o cremă pe față, sau nu am simțit nevoia să vorbesc cu cineva. Eu sunt o fire veselă și sociabilă dar asta nu te scutește să ai momente de cumpănă, chiar sunt mai acute nefiind obișnuit cu starea de anxietate sau lipsa de speranță.
Comentariu beton!31
DE a lungul vietii toti avem perioade mai nasoale cand simtim ca se prabuseste cerul peste noi sau am vrea sa ne inghita pamantul.Facem tragedii si din o dragoste esuata,din o nota mica luata la nu stiu ce examen,de la o cearta cu parintii ,sotul,de la o problema cu banii sau cu jobul.Ceea ce ne face diferiti e felul cum trecem peste aceste probleme mai mari sau mai mici.Venind dintr o societate in care depresia era considerata un moft si in care am fost invatata ….da ti niste palme si ridica te ,am nimerit in alta societate unde toti sunt depresivi,unde la fiecare mica problema sunt intrebata ….esti bine,ai nevoie sa vorbesti cu cineva.Ori majoritatea celor de aici din Anglia sunt depresivi ,ori asa s a intamplat si eu cunosc mai mult persoane de acest fel dar toti urmeaza tratamente medicamentoase pentru anxietate sau ii aud ca si iau concedii medicale pe motiv de depresie. Recunosc ca este o boala dar uneori este ca atunci cand nu ti mai vine sa dai bani unuia care chiar ar avea nevoie pentru ca ai fost inselat de cineva care mima saracia.Eu ,personal sunt nesuferit de optimista si nu mi pierd starea asta pozitiva nici in cele mai naspa situatii ,mereu ma gandesc ca atata vreme cat respir si ma misc exista si o solutie ,doar moartea e definitiva si fara iesire.
Comentariu beton!35
In primul rand scuze de lipsa diacriticelor; sunt la job si mai folosesc si altii calculatorul asta. Apoi, pe repede inainte un pic de context: In martie 2020 cu cateva saptamani inainte ca lockdownul sa loveasca si Londonezia am gasit un job bun. Mai mult cam cu 20 la suta net fata de ce avusesem inainte si cam aceleasi indatoriri. Not too bad. Cand a lovit pandemia, baietii au zis asa: mergi in somaj cu 80 la suta din salar sau ramai sa dormi in institutia cu pricina pe 100 la suta din salar. No brainer. Am ramas. Am economisit cat in 4 ani de strainezia. Banuti ok, nu avere, dar ok. Man, apartament de o camera in hotel de 4 stele cu vedere la The City. Echipat full. Daca citeste frate-miu, ma omoara. Nfine Inca ma mir ca nu m-au dat afara la cat de minim mi-am facut treaba. Iti jur. Ieseam din casa cand nu mai puteam de foame. Ma spalam doar cand era musai sa ies din casa sau sa cobor la job. Coboram cu liftul. Imi lua 45 de secunde de acasa la job. 18 luni. Zero, adica 0 satisfactie, bucurii, interes. Ce sa mai vorbim de interes. Nu am scapat, sunt tot acolo. Nu a diagnosticat-o nimeni, poate nu e depresie, poate sunt doar un lenes crunt si un maxim procrastinator. Nu stiu. Cert e ca nu-i bai ca nu-s fericit, bai e nu-s nici impacat, nici multumit. Si nu e deloc-deloc vorba de bani. Vorba aia, sanatosi sa fim ca saraci am mai fost. E doar ca nu ma mai intereseaza nimic. De multi ani deja Craciunul e doar o zi cu luminite. Urasc bradul in Noiembrie (dar ma bucura un pic asa prin 23-24) si pozele de familie ale altora. Nu sunt sinucigas, nu am ganduri din alea. Cred ca tre sa fie ceva, interesant macar coming my way. Dar stau ghemuit in colt si astept in plm sa treaca o data. Fara judecati si fara mila. Nu imi plang deloc de mila, (Sunt drame mult mai mari in imediata mea apropiere) astept doar sa treaca sa pot sa ma bucur de job, bani, Londra si fking 40s.
Asta e long story very short, dar e la prima mana si sper ca e inteligibila 🙂
Peace.
PS inca tot nu cred ca e o idee buna sa dau trimite comentariu, da aia e.
Comentariu beton!61
Si eu urasc bradul si pe drept cuvant tot ce inseamna sarbatoare. Si cel mai mult ma chinuie faptul ca nu pot explica asta fetitei mele care iubeste sincer si neconditionat sarbatorile pentru ca vine iar Mosul si ii indeplineste macar o parte din dorinte.
Comentariu beton!16
@Alt V, nu îmi dau seama dacă am înțeles bine sau nu? Tu nu ai ieșit de 18 luni dintr-o „instituție” în care lucrezi, dormi, mănânci și toate celelalte?
Mihai, sunt manager de noapte intr-un hotel. M-au angajat cand a inceput pandemia si pt ca nu voiau sa mai angajeze, dar nici ca eu sa ma plimb prea mult si deci sa risc sa ma imbolnavesc, mi-au dat un apartament acolo. Am stat gratis 18 luni. Am mai iesit, scos de o prietena trecuta prin asa ceva, pe la mare, pe la Trafalgar Sq, ca oricum eram doar noi. Dar pt ca lucram 4 on 4 off erau zile in care ma dadeam jos din pat la 5 seara sa mananc si sa merg la baie. Apoi din alea cu perdele trase, intuneric pitch black, traininguri on line pe care nu le-am finalizat ever. Stari de panica absolut inexplicabile si fara vreo logica. Iar cand eram doar eu la job, privit peretii. Daca ieseam dadeam o tura de la un pod la altul (ca eram aproape) cand chiar simteam ca imi pute viata si creierul
Comentariu beton!27
@Alt V, acum am înțeles.
Ca sa fiu inteles. Angajatorii sunt super, nici o problema pe partea asta. Nu a fost gen sechestrare sau ceva, nu. Ci doar panica totala, dezinteres total, si o inertie de iti sparge timpanul. Its not you, its me. Adica nu e ceva determinat din afara, cinall the way din interiorul meu. A fost cea mai buna perioada ever. Jur pe viata mea, nu m-am bucurat o secunda. Si cum arata City noaptea 😍😍
Comentariu beton!17
Da, o foarte buna prietenă. În urmă cu aproape 3 ani i-a murit soțul. Apoi a trăit un calvar social, un compot de succesiune+piedici administrative+pandemie.
A apelat la ajutor, inclusiv psiholog (online). Acum e mult mai bine, a ieșit din zona neagră, e într-o zonă gri spre roz.
Comentariu beton!22
Azi nu imi voi pune nick name-ul adevarat, pt ca cel drag citeste pe aici. Am fost langa cineva aflat in aceasta situatie. M-am simtit zdrobita, si complet depasita. O mare problema este ca psihologii sunt ca toti oamenii, unii mai pregatiti,unii mai putin pregatiti. Si pt ca un subiect tabu, nici nu poti afla care e un profesionist bun. Cand cel de langa tine isi pune streangul de gat, ai nevoie de foarte multe:sa afli care e profesionistul care te poate ajuta,sa ai bani pt asta,sa poti fi suficient de abil sa poti convinge persoana depresiva ca are nevoie de ajutor calificat, ai nevoie de timp pt a supraveghea, ajuta, daca esti la munca 10 ore, te intrebi daca acasa nu gasesti muerte. De fapt tremuri de cate ori iese pe usa. Iti trebuie toata puterea din lume pt ca ceidin jurul tau vor vedea acea persoana la fel ca ei, cu un corp, cap, 2 maini si 2 picioare. drept urmare vor avea pretentia sa functioneze la fel ca ei. Scoala, ooo, da,cata nedreptate. Sunt convinsa ca profesorii de care m-am lovit, nu erau pregatiti in acest sens. Cat rau au facut acei profesori. Unii dintre ei au dezvaluit in batjocura diagnosticul. Din partea lor era pedeapsa, pedeapsa, pedeapsa. Iar cei depresivi de multe ori sunt amortiti de pastile, de nesomn, de incertitudini. Nu vor functiona. Sa ii lasi in urma, inseamna sa le agati inca un pietroi de gat. Unii vor reusi sa iasa, unii nu.E UN IAD.
Comentariu beton!43
Si e iadul inertiei
Un iad. Să realizezi cât de fragil e cel drag. Să speri că-l poți ajuta dar să-ți fie teamă că nu e destul.
Cumplit.
Gânduri bune și să reușiți să depășiți tot răul ăsta.
Comentariu beton!11
Am trecut de vreo două ori prin episoade neplăcute, chestii în urma cărora alții ori sau apucat de băut, ori au rămas cu sechele psihice, ori sau sinucis, ori, au comis crime, ori… Am prieteni de încredere și buni ascultători, care m-au ajutat si m-au susținut, astfel încât am depășit destul de repede momentul neplăcut fără să fie nevoie de specialiști (adevărul că nici nu prea se găseau la acea vreme). Cu ajutorul lor ( si al meu) am reușit să trec repede peste episoadele neplăcute. Zic și de ajutorul meu pentru că este foarte important să ai curajul de a vorbi deschis si cu sinceritate, nu trebuie sa te ascunzi după prejudecăți de genul că e rușine sau vai! ce o să zică lumea?. E timpul să fiu egoist, dă-i in plwa mea pe restul! Oricum, nu mi-a păsat niciodată de gura lumii.
Si chestia cu du-te dom’le la muncă are oarece explicație: atâta timp cât ești ocupat cu o activitate productivă, în care te implici și care cere atenție, îndemânare și responsabilitate, cam uiți de problemele din jur.
La al doilea episod (generat de o cu totul altă cauză) principalul susținător a fost sotia, apoi și prietenii.
Din punct de vedere psihic am depășit ambele episoade relativ repede, aproximativ o lună. Urmările în plan material au fost de mai lungă durată dar au trecut și acelea. Rămân doar amintirile care, parțial, se estompează și nu sunt atât de periculoase cum poate cred unii.
Din punctul meu de vedere, cine are prieteni și se poate baza pe ei nu are nevoie de psiholog. Totul se rezumă la curajul de a vorbi, sinceritate, eliminarea prejudecăților.
Pentru cei care sunt roși de curiozitate, este vorba de un divorț și o demisie în urma unor presiuni prin care se încerca scoaterea castanelor din foc cu mâna mea.
Comentariu beton!24
Am jucat în filmul ăsta acum 5, 6 ani. Cu fiul meu cel mare. A fost tare greu să-mi văd copilul suferind. Dar ca să-l pot ajuta, am fost eu prima care a mers la terapie. Abia după un timp a mers și el. A fost un proces destul de anevoios și de durată. Acum totul e bine dar eu sunt mereu în alertă. Mai ales că de aproape un an nu mai stă cu noi și nu sunt cu ochii pe el 24/7🙂. Spun că este bine, deoarece conștientizează eventualele momente, vorbește despre ele și astfel reușește să treacă peste.
Comentariu beton!34
Traiesc cu depresia de cand ma stiu. Nu o depresie crunta, imobilizatoare, ci cronica, mereu acolo, cu crize si acutizari in anumite momente. In copilaria si adolescenta ii faceam fata vorbind, mult, cu prietenii mei despre problemele mele. Ai dreptate in ceea ce priveste stigmatul cand vorbesti despre asa ceva, dar pe mine m-a salvat, impreuna cu cititul si mai apoi, pe la 20-22 de ani cititul si filmele.
Am avut o experienta urata pe la 23 de ani, care m-a izolat complet de prieteni si mi-a afectat starea mentala, identitatea, pe scurt tot si inca ma afecteaza si azi, 7 ani mai tarziu.
De 1 an si jumtatate fac terapie si am inceput sa ma simt iarasi eu, chiar daca depresia e tot acolo, e din nou sub control si pot sa spun ca is pe drumul inapoi catre mine.
Pe scurt, ajuta mult cititul, filmele si terapia. Eu am incercat pe langa terapie sa inteleg defapt si conceptele din spatele terapiei si asta m-a ajutat sa progresez mai repede.
Si nu vreau sa uit sportul, care imi stabilizeaza de multe ori sentimentele.
Cand eram adolescenta ma plimbam pe strazi ore intrege si ma uitam la case, acuma nu mai am timpul sa o fac zilnic, dar in momente de stres ajuta.
Vreau doar sa fac o mica precizare, cartile si filmele ajuta, daca nu inlocuiesc realitatea.
Comentariu beton!29
Da cititul si filmele ajuta eu am perioade din astea in care nu vreau sa vb cu nimeni sau sa ies din casa…s-au acutizat cu pandemia.Singurul lucru pe care il fac in afara sa am grija de cei 2 copiii si sa lucrez este sa citesc si sa ma uit la filme.Stiu ca nu e bine sa ma izolez insa cititul, haladuind pe blogul lui Vasilescu si filmele ma ajuta sa trec de perioadele cand simt sa intru auto izolare.
Comentariu beton!18
As ucide niste profesori din ro. Din diferite generatii
Comentariu beton!19
Daca nu trece com inteleg
Am trecut de vreo două ori prin episoade neplăcute, chestii în urma cărora alții ori sau apucat de băut, ori au rămas cu sechele psihice, ori sau sinucis, ori, au comis crime, ori… Am prieteni de încredere și buni ascultători, care m-au ajutat si m-au susținut, astfel încât am depășit destul de repede momentul neplăcut fără să fie nevoie de specialiști (adevărul că nici nu prea se găseau la acea vreme). Cu ajutorul lor ( si al meu) am reușit să trec repede peste episoadele neplăcute. Zic și de ajutorul meu pentru că este foarte important să ai curajul de a vorbi deschis si cu sinceritate, nu trebuie sa te ascunzi după prejudecăți de genul că e rușine sau vai! ce o să zică lumea?. E timpul să fiu egoist, dă-i in plwa mea pe restul! Oricum, nu mi-a păsat niciodată de gura lumii, sunt mai nesimțit, așa…
Si chestia cu du-te dom’le la muncă are oarece explicație: atâta timp cât ești ocupat cu o activitate productivă, în care te implici și care cere atenție, îndemânare și responsabilitate, cam uiți de problemele din jur.
La al doilea episod (generat de o cu totul altă cauză) principalul susținător a fost sotia, apoi și prietenii.
Din punct de vedere psihic am depășit ambele episoade relativ repede, aproximativ o lună. Urmările în plan material au fost de mai lungă durată dar au trecut și acelea. Rămân doar amintirile care, parțial, se estompează și nu sunt atât de periculoase cum poate cred unii.
Din punctul meu de vedere, cine are prieteni și se poate baza pe ei nu are nevoie de psiholog. Totul se rezumă la curajul de a vorbi, sinceritate, eliminarea prejudecăților.
Pentru cei care sunt roși de curiozitate, este vorba de un divorț și o demisie în urma unor presiuni prin care se încerca scoaterea castanelor din foc cu mâna mea. Astea fiind cele două mari episoade. Că au mai fost și altele (de mai mică importanță pentru mine, dar care pot avea efecte nebănuite asupra unor oameni mai sensibili) repetentie din cauze de orgolii intre profesori, decese… cine le-a mai băgat în seamă?
Cum am spus, important e să ai curajul să vorbești celor apropiați, prietenilor, oricui e dispus să te asculte pe gratis. Dacă nu, la psiholog, la psihiatru la psihiatrie…
Comentariu beton!12
Buna dimineata, Mihai!
Da, am trecut prin asa ceva cind am venit in Abu Dhabi si singurul loc in care ma simteam in siguranța era in intuneric total. M-am trezit pentru ca am conștientizat ca am copii care au nevoie de mine si pentru care am plecat din Romania.
Cu timpul nu doar copiii au avut nevoie de mine, ci si eu. Am învățat sa trăiesc departe de părinți, de familie, de cei citiva prieteni.
Am găsit un loc de munca, viata a mers mai departe. M-am ridicat cu greu de jos, l-am avut lingă mine pe soțul meu in tot timpul asta. Cred ca trebuie sa gasesti ceva de care sa te ancorezi ca sa nu cazi de tot.
Comentariu beton!23
Eu am trecut prin iad. Iar acum pot și vreau să vorbesc despre asta.
Familie disfuncțională și abuzivă. Violență domestică, bătaie, urlete, scandaluri, insulte, umilință în fiecare zi. „Nesimțito, bleago, putoare împuțită, cu cine semeni așa de proastă, nu ești bună de nimic, nu meriți nimic, mănânci mâncarea degeaba etc.” Pentru restul lumii eram un copil model – cuminte, politicoasă, premiantă. Pentru părinții mei, nu eram niciodată „destul de”.
Aveam 9 (nouă) fucking ani când am decis că vreau să mor. Am scris și un bilet de adio. Două tentative, la 10 și la 12 ani. Ați auzit de planta numită turbarea câinelui? Face niște bobițe mici, albastre, extrem de otrăvitoare. Un copil din vecini ajunsese la spital fiindcă mâncase câteva. Eu m-am gândit că, dacă mănânc un pumn mai mare, rezolv problema definitiv. Doar că… cineva a măturat curtea (inclusiv sub scară, unde le ascunsesem) și le-a aruncat. Apoi am golit juma’ de tub de medicamente. Nu știu ce am luat, dar, în afară de ceva disconfort abdominal, nu am pățit nimic. Nu îmi amintesc cum am depășit perioada.
Depresia a fost prezentă tot timpul, dar gândurile de suicid au revenit în forță la 19 ani. Taică-meu, care are grave probleme de autocontrol, mă luase la țintă. Mă căuta, efectiv, prin casă, doar ca să urle la mine, din motive care frizau nebunia și absurdul. Am trăit într-o permanentă teamă. Mergea în vârful picioarelor și tresăream la cel mai mic zgomot. Mi-era ciudă pe mine că nu mă pot concentra mai mult la școală, că nu am energie, dar nu făceam legătura. În acea perioadă, am întârziat de multe ori la facultate, fiindcă eram convinsă că, dacă mă apropii de marginea peronului, o să sfârșesc strivită de metrou.
Să zic și care au fost efectele asupra mea, ca om, în relațiile cu alții? Vreți să auziți? Nu e nimic plăcut sau ușor de digerat. Uneori mă mir și eu că am atins frumoasa vârstă de 40 de ani.
Am mai trecut prin episoade depresive, dar niciodată atât de rele ca la 9, respectiv 19 ani. Uneori aveam impresia că tot răul ăsta e o prezență fizică și că mă așteaptă dimineața, la capul patului. Am căutat mereu ajutor, inclusiv la biserică și la „practici spirituale orientale”. (De-aia evit să-i iau în derâdere pe cei care-și caută iluminarea, descoperirea sinelui și alte d-astea.) Am avut prieteni (unii dintre ei medici) care m-au luat la mișto: „termină, dragă, cu prostiile astea”. Însă abia de câțiva ani am ajuns unde aveam nevoie. De când fac terapie am remarcat clar niște schimbări în bine. Parcă și oamenii din jur sunt de altă calitate.
Mesaj pentru cei care au trecut sau trec prin asta: vă îmbrățișez strâns. Nu pot să vă zic „nu sunteți singuri”, fiindcă eu m-am simțit singură de fiecare dată. Dar căutați ajutor. Căutați până simțiți că vă este (mai) bine. Dacă nu e ce vă trebuie, căutați din nou. Pentru că iadul care vă apasă nu vă definește. Sunteți mai mult de atât, și meritați mai mult. HUGS.
Comentariu beton!93
Praf m-a făcut comentariul ăsta, praf și pulbere. Copil de 9 ani care să-și dorească să moară. Nu că la 19 ani ai fi fost vreun adult… Praf și pulbere. 🙁
Cunosc sentimentul venea nu de la familie ci de la fostul sotz pt care nimic nu era good enough.Eu eram urata, banii pe care ii aduceam acasa nu erau sufucienti cu toate ca el nu lucra de 4 ani, casa nu era suficient de curata, copilul era un plod si o povara cu toate ca el si l-a dorit si a vrut sa intrerup contraceptia si tot asa.Sa mergi ca pe coji de oua in propria casa sa nu se nasca un scandal plini de jigniri, acuze si teroare, gelozii absurde etc este infiorator.
Comentariu beton!34
Praf si pulbere m-a făcut si pe mine.
Cutremurător.
Si cât curaj sa reușești sa vorbești despre iadul in care ai fost.
Multe îmbrățișări și gânduri bune.
Comentariu beton!13
Hai ca incet o punem de un club
Comentariu beton!17
Am fo’ prin zonă și mai ales am avut pe cineva drag rău de tot în zona aia. La prima tentativă de suicid a persoanei respective am reușit să intervin telefonic într-un mod salvator. Au mai urmat vreo câteva. A ajuns până la internare. Mulțumesc lui Dumnezeu că a reușit să „depășească” momentele critice. Deși sunt vreo 2 ani de atunci tot stăm cu ochii pe ea ca pe butelie.
Eu îi mulțumesc aproape zilnic lui Dumnezeu în felul meu pentru că mi-a deschis ochii să văd și urechile să aud și uneori mulțumesc providenței pentru întâlnirile cu câteva persoane de p’aci de pe blog, persoane care mi-au deschis ochii asupra toxicității dintr-un anumit moment al vieții mele și au contribuit la schimbarea opticii mele asupra vieții. Mulțumesc.
Nimic nu e întâmplător. Call it karma, God, Life … 😜🤗
Comentariu beton!47
Uneori umorul ascunde tristeți nebănuite. Cine ar fi crezut?
Sper ca ești bine. Acum.
Și multe ganduri bune de la mine.
Comentariu beton!12
Gata,nu voi mai fi suparata pe viata grea pe care am dus-o ! Am avut voința necesara sa merg mai departe,dar când citesc suferințele celor care scriu,…doamne,se poate și mai rău? Se pare ca da !
Comentariu beton!22
Dacă sunt alcoolic se poate spune că am scăpat de depresie? Deși am toate manifestările pe care le descriu mai sus toți care au trecut (sau trec) prin boală…
Comentariu beton!15
Din punctul meu de vedere, n-ai scăpat de nicio depresie. Dimpotrivă, ai două probleme în loc de una.
Știu asta, era o întrebare test. Deși tind să cred că a doua o generează pe prima. Am dilema clasică, cine a apărut prima dată, oul sau găina? Lăsând la o parte gluma, cred că ajutorul din exterior este subsumat, dacă e să scapi de depresie cel mai mult te poți ajuta tu, nu psihoterapia sau medicamentele. Totul e să vrei, să-ți găsești resurse și motivație pentru a te scăpa de autodistrugere. Primul pas este să conștientizezi că vrei să mori încet, așa scapi de gândurile suicidale.
Desigur că, dacă ai resurse, poți scăpa și singur de autodistrugere. Dar nu e ok să neglijezi ajutorul exterior, există extrem de mulți oameni care DOAR cu ajutor exterior au putut scăpa de deepresie. Pentru că, să vezi ce, deși și-au identificat problema, n-au găsit și resursele să scape singuri de ea. Sau n-au știu cum.
Prima data cand scriu aici deși citesc blogul de ceva timp. Long story short: anxietate, nu cred ca am ajuns la acea depresie diagnosticata. Adusă la suprafața de pandemie – lucru de acasa din Martie 2020 – , lipsa (sau mai degrabă mult mai putina) interacțiune socială, deși înainte aveam zile cand pur si simplu nu îmi doream sa văd oameni. Primele episoade marcante au fost toamna 2020 (2-3 atacuri de panica in timp ce eram la cumparaturi cu iubitul) + stări de anxietate foarte mari si dese acasa. Primul gând a fost ca e posibil sa am ceva la tiroida, analize, medici, etc, nimic. A venit Crăciunul, cumparaturi, plimbări si socializări mai des, mi-am mai revenit. In luna Aprilie 2021 atac de panica acasa fix cu o zi înainte sa plecam la ziua iubitului meu. Am încercat sa ma adun, următorul moment s-a petrecut fix de ziua mea (luna mai) cand eram împreuna la tata si pur si simplu nu am putut sa ma abțin si am început sa plâng si sa ma gândesc la tot felul de scenarii in legătura cu restul vieții mele. Acela a fost momentul cand am decis sa merg la psiholog. Din mai anul acesta merg săptămânal la psiholog si pot sa spun ca m-a ajutat foarte mult chiar dacă anumite chestii le-am mai citit si eu separat. Foarte important: exprimarea sentimentelor, indiferent ca sunt bune sau rele (eu nu am fost Învățată sa fac asta, din contra) si socializare (macar 2-3 pe săptămana cu alte persoane decât cele de acasa) pe mine m-au ajutat foarte mult. Accept toate stările pe care le am, le analizez si trec de la sine mai repede sau mai încet. Cel mai ușor ma descarc prin plâns.
Comentariu beton!26
Pot doar să spun că-mi pare rău că doar un astfel de subiect te-a făcut să ieși din carapace. Dar, mă si bucur, în același timp. Toate comentariile de azi mă bucură, în tristețea lor.
Fiica mea a trecut in adolescență prin depresie, anxietate si atacuri de panica. Nu am știut cum sa o ajut. O găseam plângând în hohote și nu înțelegeam motivul care o determina să acționeze așa.E frumoasă , aveam o situație financiară bunicică, avea cațiva prieteni.Având toate astea, nu găseam explicații pentru comportamentul sau. In loc să o ajut, să o susțin ,o îndepărtam cu expresii gen ‘nu mai plânge’, ‘ce s-a mai intâmplat acum’…. Cu trecerea anilor, îmi dau seama cât de mult am greșit ca părinte. Nu iți poți imagina ce-i în sufletul meu când mă gândesc la asta. Mă doare inima când mi-o imaginez in întuneric ,singura ,să lupte cu demonii ei imaginari.
Am o fată cu suflet mare.M-a iertat si am luat-o de la capat. Ba chiar mi-a spus ca nu e vina mea, eu doar atât am știut sa fac la momentul respectiv.Nu numai că m-a iertat, dar mă și invată ea pe mine.Mulțumesc cerului pentru așa copil minunat!
Comentariu beton!57
Toate pleaca de la baza, de la copilărie.
A mea a fost crunta. Tata alcoolic și abuziv și cu mama și cu mine. Verbal, fizic. Cu mine și sexual. Primele mele amintiri, cele mai vechi: una de la grădinița, alta cu tata în pat. E prima data când scriu asta și tremur, nu am vorbit despre asta ever. Îmi bate inima in gât.
Nu îmi amintesc câți ani aveam când mi-am pus cuțitul la stomac, uitându-mă pe geam cum vine iar beat acasă, și ma gândeam dacă s-o fac sau nu.
Îmi cereau veșnic sa fiu bună în toate, când aduceam rezultate bune, raspunsul era „meah, e bun”.
La 14 ani am plecat departe de ai mei, cu frica pt mama ca rămâne singura cu nebunu’.
Am locuit cu frate și sora mai mare, ambii m-au abandonat și am rămas singura la 16 ani, după ce nebunu’ murise într-un mod dubios și acum.
Am trăit adolescenta singura, făcând greșeală după greșeală.
Prima depresie a fost în liceu, nu mai dormeam. Medic prost, medicamente, am dormit 3 zile.
M-am pus pe picioare cu greu.
Am depășit faza.
Am devenit cel mai vesel și social și optimist om din lume. Am fost bine multi ani.
Pana am devenit mamă, și au reînceput episoadele de depresie. Au trecut după 2 ani de nesomn, dar au lăsat urme. Pandemia mi-a adus noi episoade de atacuri de panică și anxietate maximă.
De 2 ani lucrez de acasă și ma ucide statul în casă, nu mai am deloc chef sa ies,nu ma mai îngrijesc, abia mai am chef sa fac un duș.
Sunt perioade care apar și dispar. Momentan sunt bine, terapia e soluția, deocamdată apelez la psihologul companiei.
Comentariu beton!49
Acum 30 de minute am aflat că l-au găsit pe un coleg de muncă, mort, după 3 zile de căutări. Se pare ca nu mulți știau ca e în depresie. Un om bun, calm și pe care nu l-am auzit niciodată înjurând. Am avut și încă mai am câteodată episoade.. Dar sper sa nu am niciodată curajul (sau lașitatea, încă nu înțeleg care e „mecanismul”) să fac pasul ăsta..
Comentariu beton!15
@4503568, 🌸. Nu știu ce cuvinte aș putea folosi. Dacă ai ajuns până aici, trebuie să fii incredibil de puternică. Mult succes în continuare!
Comentariu beton!14
Viața bate filmul. Și câte ar mai fi de spus. Ai trecut prin atâtea experiențe teribile si ai reușit să le depășești. Multe îmbrățișări și gânduri bune de la mine.
@Blanche,nu mă las orice ar fi. Nu putem trăi in trecut.
E nasol când revin stările, dar știu ca trec. Cum au spus și mulți alții aici, comedii, citit, muzică.
Și petrecut Timp cu oamenii.
Pe mine m-a luat mai rău de când cu pandemia pt ca nu socializez.
Oricum, citind atâtea și atâtea povesti…. Nu mă mai simt singură.
Adică nu ma bucur ca și altora le e rău, dar acuma chiar parcă mă simt mai apropiată de toți.
Comentariu beton!12
@Dyamisi, o bate rău. Mulțumesc pt cuvintele de încurajare. 🖤
La ce ai trăit ești chiar binișor. Deci esti puternică și te rog mult să continui terapia,ideal ar fi dacă ai găsi pe cineva specializat în tratarea traumelor prin care ai trecut. Dacă vei fi fericită, ai învins tu, nu trecutul
@Jeannie, am învins deja oricum.
Sunt doar un om normal ca toți ceilalți, cu un bagaj mai mare să zicem, dar fiecare îl cara pe al lui.
Mulțumesc pt cuvintele tale. 🤗
#rezist :)))
Am trecut acum mai bine de 10 ani printr-un episod diagnosticat drept ”depresie ușoară”. Am ajuns la psihiatru, speriată în special de lipsa somnului care devenise o problemă, în sensul că dormeam doar 1-2 ore pe noapte, deja de vreo 2 săptămâni, legat. Era ceva pe bază de stres acumulat, ce a culminat și cu un eșec, simțit ca și cum aș fi ajuns în fața unui zid pe care nu vedeam cum să-l trec. Din fericire, nu am fost singură, nici nu m-am simțit singură și am avut de la cine să primesc ajutor. Psihiatrul mi l-a găsit cineva în care am încredere și am mers împreună. Singură mă tem că aș fi amânat mult mai mult momentul mersului la doctor și nici nu vreau să mă gândesc unde s-ar fi putut ajunge. Faza e că de unde mă așteptam să-mi recomande și ceva terapie, doar am vorbit puțin, mi-a spus niște lucruri și mi-a prescris un tratament medicamentos, după o schemă. Parcă 3 luni l-am ținut, deși cu somnul m-am reglat suprinzător în câteva zile și am început să văd lucrurile mai clar, mai optimist, cu soluții, cu alternative, nu ca pe-un zid. Acel episod, fie el și de depresie ușoară, a fost pentru mine un steguleț roșu care m-a pus în gardă în privința depresiei și a situațiilor în care m-ar putea acapara. Când a venit pandemia, mai ales în perioada de lockdown, mi s-au aprins toate beculețele. Toată incertitudinea aia, lipsa majoră de control individual, soluțiile incerte, perspectivele sumbre ale viitorului, nu le vedeam deloc cu ochi buni și mi-a fost destul de teamă să nu se declanșeze vreun alt episod de insomnii. Din fericire, până acum nu s-a întâmplat. Dar dacă e să fie, după maximum 3 zile, direct la terapie cu mine. De gura lumii mi se rupe, de insomnii, nu.
Comentariu beton!37
La mine a fost in felul urmator. Intai mi-au atras atentia colegii si seful separat ca „nu mai sunt fericita”, in vremea aia nu eram nici fericita, nici nefericita, doar eram. Apoi am observat si eu ca, intr-adevar, nu mai simt aproape nimic, la modul ca si atunci cand faceam sport vag simteam endorfinele (fac sport regulat din adolescenta). Am tinut cu dintii de sport ca sa ma mentin pe o linie de plutire. Apoi anxietatea a preluat controlul asupra vietii mele iar pandemia a pus capac. Intr-o seara cand copilul meu, de varsta fetelor tale, a spus ca vrea sa plece de acasa (si a si iesit din casa singur pe strada) pt ca tatal lui il imbrancise si injurase din nou, iar eu n-am reusit sa-l apar, am stiut ca nu pot iesi singura la lumina si ca am nevoie de ajutor.
Am inceput terapia, iar acum sunt intr-un loc complet diferit, cu mult mai bun, dar nu au disparut ca prin magie problemele prin terapie. Am descoperit ca intru in niste tipare relationale toxice incercand sa rezolv niste chestii din copilarie si asta m-a ajutat sa ies din rolul de victima. Am invatat sa pun limite si sa le sustin, sa ma respect si sa ma tratez cu blandete, sa imi dau voie sa nu vreau, nu sa ajung sa nu mai pot, am reusit sa imi apar copilul, mi-am recapatat independenta (si financiar), am schimbat jobul.
Cel mai important insa e ca mi-am dat seama ca detin resurse sa ies din orice situatie, daca am iesit din groapa neagra in care eram atunci, stiu calea sa ies si alta data. Inca evaluez relatia de cuplu, am hotarat sa imi dau timp si sa ii dau cu adevarat inca o sansa, sa nu regret apoi ca am aruncat la gunoi o relatie de peste 20 de ani cand am dat de greu, dar pe masura ce trece timpul imi este clar ca oamenii nu se schimba decat daca vor ei sau sunt constransi. Nu a mai injurat si nici imbrancit copilul din seara aceea, dar nici nu cred ca vreau sa imi petrec restul vietii cu un om imatur emotional, cu un astfel de temperament si care probabil ca sufera si el de depresie, dar pt care refuza sa caute ajutor specializat si prefera sa si-o anestezieze in felul lui. Am iesit si din rolul salvatorului, am inteles in terapie ca nu e raspunderea mea persoana lui, doar el singur se poate ajuta, tin minte ca psihologul mi-a spus ca facerea de bine cu forta e de fapt tot rau, nu facere de bine…
Asa ca lucrez la mine in continuare si lasat acest lung comentariu in speranta ca ajuta pe cineva, asa cum si pe mine ma ajuta uneori sa citesc experientele altora
Comentariu beton!38
Iar eu îți mulțumesc c-ai avut puterea să-l lași.
Din păcate ştiu ce înseamnă depresia şi anxietatea şi încă mă lupt cu ele.
Toată povestea a început la 16 ani, după n investigații, odată cu diagnosticul de lupus, comunicat pe un ton dur, de genul „zi mersi că ai venit când ai venit, altfel crăpai”. Toată viața mi-a fost dată peste cap, nu mi-a explicat nimeni că voi putea duce, cu medicație adecvată şi anumite rezervări, o viață cât de cât normală. Voiam încă din perioada respectivă să studiez medicina, dar asta ajunsese un vis îndepărtat, eu putând doar să încerc să supraviețuiesc. De internările din anul acela crunt (2004) nici nu mai vreau să-mi amintesc: de la procedurile şi tratamentele exagerate până la modul absolut execrabil de comportament al cadrelor medicale, totul este un coşmar din care sunt recunoscătoare că m-am putut trezi. Au fost atunci câteva luni în care am evitat soarele, ieşind din casă doar înainte de răsărit şi după apus, că marele dom’ profesor credea că produsele de protecție solară sunt apă de ploaie. Nu aveam chef de nimic, nici de citit/privit filme/orice altă activitate plăcută, aşteptam să treacă timpul şi să vină noaptea, măcar în somn să nu mă mai gândesc la viața mea fără viitor. Dar şi aşa îmi amintesc un vis în care stăteam în vârful unui turn şi cineva de jos mă întreba de ce nu mă bucur, că doar e vacanță-la care eu am răspuns „pentru ce să mă bucur??”. Îmi devenise indiferent dacă trăiesc sau mor, ba chiar mă gândeam prin ce metode pot să îmi închei socotelile mai repede: să-mi înfig un cuțit în piept sperând să nimeresc inima, să sar de la balcon, ori (urmărind un serial medical cu elicoptere de intervenție), îmi imaginam cum ar fi să mă pălească o elice de-aia. Totuşi nu am recurs la fapte, gândindu-mă la părinții şi bunica mea, care erau şi aşa amărâți. M-a ajutat şi faptul că am mers la bunică-mea, care m-a pus la lucru prin casă şi grădină să îmi mai ia gândul de la prostii.
După lunile astea de chin, care au culminat cu recomandarea de a veni la București cu trenul în plină hemoragie digestivă, i-am zis lui taică-meu în timp ce ne plimbam prin curtea spitalului că indiferent ce se întâmplă eu nu mai vreau să rămân sau să mai am de-a face cu secţia respectivă. El m-a externat pe semnătură şi până la urmă, cu ajutorul prietenilor de familie am ajuns la un reumatolog din Germania, care a constatat că boala nu este într-un stadiu atât de avansat şi mi-a redat încrederea în viitor. Dar tendințele depresive au rămas. Am trecut prin facultatea de medicină şi primul rezidențiat cu dureri fizice (din cauza bolii şi a efectelor adverse ale medicamentelor) şi dureri emoționale care evident că nu treceau cu antiinflamatoare. Aveam zile bune şi zile mai rele, în care mă trezeam plângând şi mă culcam plângând întrebând retoric ce am făcut să merit atâta suferință şi aş fi preferat să mă dau cu capul de pereți, durerea fizică fiind deja uşor de suportat. În tot timpul acesta am refuzat ideea de consult psihologic sau psihiatric, până acum 2 ani când am primit un nou diagnostic (insuficiență renală cronică) care a fost mult mai greu de digerat. După ce ajunsesem să nici nu mă mai ascund să plâng pentru că lacrimile îmi veneau instant, de ajunseseră pacienții să mă consoleze pe mine, colega mea a chemat o doamnă psiholog să stea de vorbă cu mine. Discuția m-a ajutat pe moment, eu am considerat că mai departe mă descurc singură, eu sunt puternică, eu pot. Apoi..a venit pandemia. Şi am luat-o de la capăt, dar mult mai rău. În afară de plânsul zilnic, la orice discuție în contradictoriu, orice chestie deranjantă, mă pedepseam pe mine însămi, dându-mi palme şi pumni pe genunchi, coapse şi cap (la ultima am încercat să renunț sau măcar să-mi cârpesc câte una mai blând, asta după ce m-a durut capul o după-masă întreagă). Îmi mai rădeam câte una şi cu tava, tocătorul de lemn sau alte ustensile din bucătărie. Am ajuns în sfârșit la terapie după ce am dezvoltat şi simptome anxioase, ajungând să-mi fie frică să ies pe stradă (simțeam o frică inexplicabilă, o tensiune constantă, puls crescut, transpirații, uneori o stare de rău general şi cel mai deranjant, nevoia imperioasă de a merge la toaletă). Ajunsesem să circul exclusiv cu taxiul şi să mă apuce disperarea dacă nu era niciunul în stație sau venea încet. Aveam de asemenea probleme cu aşteptatul la semafor şi la casă în supermarket. Terapia m-a ajutat mult, dar am avut nevoie şi de tratament antidepresiv de la psihiatru, deoarece depresia este întreținută de unul dintre medicamentele care mă ajută să nu mai am dureri şi să nu progreseze boala renală. Acum pot spune că în sfârșit îmi este bine şi fac terapie în continuare, pentru că mai am multe tipare greşite de gândire de care vreau să scap (între altele mi-au ieşit scoruri mari de sdr post-traumatic).
Ca o concluzie la acest letopiseț, vă spun din suflet: dacă vă regăsiți în ce am povestit aici sau alte simptome asemănătoare cereți ajutor! Psiholog+/-psihiatru. Nu mai contează părerea lumii când pe tine nu te interesează dacă mai vine ziua de mâine..
Comentariu beton!49
Mi s-a strâns sufletul citind ce ai scris. Și cand ma gândesc prin câte ai trecut si treci. Parcă tot ce-mi vine să-ți scriu e nepotrivit. Am povestea mea cu depresia, dar nimeni nu te poate înțelege cu adevărat prin ce treci si ce simți. La mine a funcționat sa inteleg ca trebuie sa-mi doresc cu adevărat sa-mi fie bine. Si sa fac pasi infimi zilnic. Iti trimit ganduri bune si sper sa ajungi sa retraiesti cu adevărat. Si scuze daca am scris ceva deranjant fara sa vreau.
Comentariu beton!24
Îți mulțumesc pentru cuvintele tale dragă Dyamisi ☺ nu ai scris absolut nimic deranjant, dimpotrivă! Uneori un singur cuvânt bun spus la momentul potrivit poate însemna enorm. Îți doresc şi ție numai bine, hugs 💗
Vă mulțumesc şi vouă celor din această comunitate în frunte cu şeriful şef MV, citind aici mai uitam de problemele proprii.
Să fiți (fim) bine cu toții!
Comentariu beton!13
@ametist, un big hug de la mine 🤗 și nu numai pentru tine
Comentariu beton!13
@Ametist, îmi ești dragă de când scrii aici pe blog. Nu cred că am întâlnit vreo undă de malițiozitate în comentariile tale. Îmi pare tare rău că ai trecut prin atâtea. Multă putere în continuare!
Comentariu beton!11
@Baghera şi @Blanche
Mulțumesc pentru cuvintele voastre 😇 hugs şi vouă!
Şi eu citesc cu drag intervențiile tale dragă Blanche 😊 în general încerc să comentez fără răutate, mai degrabă le bat unora obrazul cu ironie. Aici pe blog uşor malițios am comentat vizavi de colegii care pare că au făcut medicina pe Marte.
Şi pe Facebook mă abțin să scriu tot ce-mi vine, nu se ştie când te raportează careva sau AI-ul se simte lezat în pudoare de vreo expresie. Singura dată când m-am dezlănțuit într-un grup de medici (mă şi mir că nu m-au raportat/blocat 😛) a fost când unii anti-restricții, anti-vaccin „s-a oprit planeta, lagăr, oioioi” mâncau desert turcesc despre cum stau lucrurile în alte țări europene chiar când eu eram în Viena şi vedeam cu ochii mei ce se întâmplă. Am răbufnit într-un comentariu scriind că m-am săturat de toți ăştia cu ideile lor crețe şi le-aş crăpa capetele..
Comentariu beton!11
Desi te citesc de multa vreme, nu am lasat niciodata comentarii, dar o sa imi fac curaj acum. Cand aveam cam 22 de ani, am fost diagnosticata cu depresie anxioasa, dupa cateva luni in care aveam constant atacuri de panica, plangeam din orice si nu intelegeam ce mi se intampla. Nu a fost dificil sa mi se dea un diagnostic, partea grea a fost sa invat sa il gestionez si sa nu il las sa ma defineasca. Mi-a luat enorm de mult sa invat asta, nici acum nu imi iese mereu. Primul psihoterapeut mi-a scris pe bucati de hartie „Frica mea nu este reala! Nu mi se poate intampla nimic!” si mi-a spus sa le citesc de cate ori am un atac de panica. Evident, nu a fost o solutie buna. Raspunsurile initiale de la cei din jur, chiar si din familie au fost de genul „Impune-ti sa nu iti mai fie frica si gata!” sau „se vede ca ai prea mult timp liber sa analizezi toate prostiile”. Ajunsesem sa petrec minute in sir in fata usii de la apartamentul in care stateam, incercand sa trec de prag si sa ies din casa, ceea ce era extrem de dificil in unele zile, chiar si cu mult Xanax in organism. Nu consider ca am avut mari traume in copilarie sau in adolescenta, motiv pentru care ma convisesem si pe mine ca sunt prea slaba, ca nu am niciun motiv sa sufar de anxietate sau sa am zile in care un dus e un efort incredibil. Am crezut mult timp ca e vina mea, ca nu fac eu ceva bine, ca nu sunt suficient de puternica, suficient de capabila, suficient de…anything. Am inceput incet incet sa merg la cateva sedinte de terapie, sa citesc mai mult despre ce mi se intampla, sa caut sa constientizez triggerii si sa ma controlez cat pot de mult. E o lupta constanta si nu exista un buton pe care sa il apas si sa dispara tot. Nu sustin ca abordarea mea este cea mai fericita, pentru ca ma izolez destul de mult si nu exteriorizez intotdeauna ce simt, dar am invatat ca asa sunt eu si ca nu imi doresc sa fortez socializarea sau sa iau un tratament agresiv pentru a nu mai simti nimic (cu toate ca ii inteleg necesitatea si este o optiune in cazul in care nu mai pot). Incerc sa gasesc un echilibru in permanenta. Sa ma pun in situatii care imi declanseaza anxietatea ca sa ies din zona de comfort si sa nu ignor episoadele de depresie, dar si sa ma retrag si sa imi dau timp de redresare, la nevoie. Sunt norocoasa ca am posibilitatea de a „lua o pauza”, ceea ce multi nu au si sunt extrem de recunoscatoare pentru asta. E greu sa pun in cateva randuri toate evenimentele sau episoadele prin care am trecut sau din care am invatat, dar pot spune ca sunt mult mai multi oameni care se confrunta cu depresia si anxietatea decat ne dam noi seama. Si cel mai mare ajutor vine din interior si din a accepta ca este un lucru perfect normal, mai ales intr-o societate in care ni se transmite exact contrariul. Cel mai bun sfat pe care as putea sa il dau cuiva care priveste din „cealalta parte a baricadei” este sa fiti empatici. Chiar daca nu intelegeti prin ce trece persoana de langa, chiar daca pare o prostie, just listen, just be there, fara prejudecati, ajuta enorm.
Comentariu beton!26
Tor ce sper este să citească acest coemntariu oameni care se vor regăsi în el. Mulțumesc și sper să mai comentezi și cu alte ocazii, pe subiecte nu atât de grele.
Exact asa.Eu on februarie la un prieten drag acasa la un pahar de vin am intalnit o fata de 24 ani care s-a lipit de mine si a inceput sa vorbeasca fff mult si pe cat era de tanara si frumoada pe atat de nefericita.Am ascultat-o 2h cum se plangea de relatia cu mama ei care avea 70 ani ( a murit in Septembrie) cum cat de ibexistent a fost tatal care le-a parasit cand a nascut-o mama ei.Cum job si master si cate si mai cate.Mi-am dat seama ca este in depresie dupa debitul verbal si faptul ca s-a lipit de mine cautand o figura materna mai normala ( eu fiind 43 ani ea 23).Am indrumat-o catre terapie pe care inca o face am ascultat-o, am tinut-o in brate sa planga de zeci de ori, cand a inceput sa fie ok i-am spus cat sunt de mandra de ea si toate cele.Acum este f bine ma bucur ca am putut ascukta and just be there pt ca stiu cum este sa nu fie nimeni.ca a reusit sa isi imbunatateasca relatia cu mama ei si sa se uerte pana cea din urma s-a stins.Eu am ajutat putin dar terapia a facut mai mult cred.
Comentariu beton!20
M-ați făcut praf cu comentariile de azi. N-aveți idee ce mândru sunt în momente de genul ăsta. Vă mulțumesc că v-ați făcut curaj să scrieți (știu că trebuie mult curaj). Dacă toate comentariile de azi au ajutat măcar un singur om, scopul meu a fost atins. Dar eu sunt convins c-au ajutat mai mulți.
Pălăria mea se află în cobul de la picioarele voastre! ❤️
Ajuta doar daca cei ce s-au regasit vor cere ajutor de specialitate. Daca nu, e degeaba. Doar demonstreaza ca e al naibii de greu sa umpli canapeaua aia
Dane o sa incerc sa tin cu tine si o sa zic asa: oameni moderni, boli moderne. In secolul 21, nu mai suferim de raie, paduchi, varicela sau sifilis dar incepem sa ne fie afectat etajul superior.
Ce trebuie sa intelegi tu este ca depresia este o afectiune a creierului. Iar creierul este o necunoscuta, o mare necunoscuta chiar si pentru medicina moderna.
De aceea, oamenii afectati nici macar nu fac tratament, fac terapie.
Adica nu li se promite nimic, se incearca insa.
Daca am fi la o tuica, ti as spune si mai pe scurt: afectiunea e in capul lor, iar ce-i in capul unui om nimeni nu stie cu adevarat, uneori nici macar posesorul acestuia.
Mihai, asa cum exista oameni afectati, exista si oameni ca Dan, care cred ca depresia e un moft. Ne arata cum vede treaba o parte a societatii.
Gandeste te ca depresia este accentuata de anumite reactii ale societatii, ar trebui sa cunoastem cum apar ele.
Respungand oamenilor dreptul la opinie sau atacandu-i la virgule, pe o pagina plina de romglezisme (long story, bullying, huge) e cam de porc.
PS
Respect pentru toti cei care au avut curaj sa scrie.
Sa curga minusurile, sau, sa vina direct radiera.
Vreau sa fac o precizare referitor la depresie si capacitatea ta de a te ajuta singur. Depresia, e in general insotita de dezechilibre chimice in creier, de aia se si prescriu medicamente in cazuri severe de depresie si nu e suficienta doar terapia.
Terapia medicamentoasa nu e o solutie pe termen lung si nici nu iti rezolva problema, ea doar ajuta cu dezechilibrele chimice de la nivelul creierului. Psihoterapia e singura solutie viabila pe termen lung.
In general depresia apare pe baza la traume pe care nu le putem procesa, traume pe care nu vrem sa le procesam si le ingnoram, traume pe care uneori nici nu stim ca le avem, sau disonante intre ceea ce suntem si ceea ce vrem sa fim. Este o tulburare a sinelui nostru. Psihoterapia este cea mai buna unealta care o avem momentan, din punct de vedere obiectiv vorbind.
Subiectiv, daca tu nu crezi ca ceva merge nu va merge, in alte cuvinte daca nu vrei sa faci terapie si esti trimis acolo fortat nu te va ajuta cu nimic. In aceelasi timp pentru multi oameni functioneaza / functiona religia, cel putin la noi in tara.
Altii recurg la alcool si narcotice. Fiecare fata face traumei diferit, unii cu mecanisme bune, altii cu mecanisme nu tocmai bune.
Depresia in sine e un simptom al unei boli, cam ca si febra la covid. Iti semnaleaza ca ar fi cazul sa te tratezi altfel risti sa iti pierzi mintile.
Comentariu beton!24
Așa-numita criză de la 40 de ani a însemnat pentru mine o cruntă depresie. Cei care au scris mai sus că au fost cu-adevărat în Iad n-au mințit deloc. Am fost și eu acolo.
Trei ani mai tîrziu, după multă muncă cu mine, lecturi, căutări (medicația și terapia nu mi s-au potrivit, am renunțat destul de repede) sînt într-un loc cu mult mai bun, deși în clipele cînd depresia se-ntoarce uit.
Încerc de vreo jumătate de an să mă adun și să încep să povestesc, pe blogul părăsit în mare parte tot din cauza ei, experiența mea, deși uneori mă întreb, dacă am tăria de a mă întoarce în infernul de-atunci. Mă îmbărbătez spunîndu-mi că poate povestea mea îi va alina ori le va oferi speranță și altora.
Comentariu beton!15
..si rautatile noastre contribuie la depresie si la agravarea ei, tot asa si cu alte boli. Multi suferinzi au parte de bullying (scolile sunt un cosmar la aspectul asta si chiar si locurile de munca), de lipsa de empatie, indiferenta. Sunt destui care ridica acuzator un deget, spunand ca suferinzii si-au cauzat boala, ca e vina lor.
Am intalnit persoane care credeau ca cancerul se ia asa cum se ia o raceala si au luat distanta fata de suferinzii din familia lor.. 😔
Exista persoane care ignora total ca unii au necazuri, ca poate sunt intr-o situatie disperata, persoanele astea tin neaparat sa exceleze in prostie si nesimtire ranind astfel si mai mult pe cei care sufera. Si uneori, cei care sufera, nu mai fac fata la atata mizerie si apeleaza la gesturi fatale. Cred ca trebuie sa gandim de 2 ori inainte sa lansam unii spre altii lucruri dure.
Comentariu beton!20
Si eu ma confrunt cu anxietate si depresie. Si e nasol. Starile de anxietate imi fac rau, fizic: senzatie de ameteala, de valuri de caldura, transpiratii, de rau general, nu ma pot concentra, si tot ce vreau in moementele alea e sa fiu acasa la mine.
Anxietatea apare fie cand sunt la birou, in tramvai sau in supermarket. Mi-e greu sa stau la coada in supermarket, sau la semafor: pur si simplu simt ca mi se face rau, ca urmeaza sa se mi se intample ceva rau.
In 2019 am ajuns la psihiatru dupa multe nopti nedormite. Am primit tratament pe care l-am urmat pana in august 2020. Dupa asta am fost ok, mai mult sau mai putin, pana in iulie anul acesta cand am aflat ca barbatul pe care il iubesc ca o nebuna urma sa plece, cu serviciul, timp de cel putin 2 ani in Africa.
Si de atunci mi s-au declansat iar starile nasoale de depresie si anxietate. Ma apuca plansul pe strada, sau in autobuz. Mi se face rau in mall sau in biroul sefului meu, in timpul unei sedinte: simt ca nu mai am aer si am sa lesin.
Tatal meu a fost/ este tata doar….cu prezenta: nu am putut sa ii spun niciodata ” tata”. Nu m-a imbratisat in viata lui, si nici eu nu pot, nici macar acum, cand are 77 de ani si mai multe boli.
Nu stiu ce sa fac, ma oboseste cumplit sa traiesc cu atacuri de panica, anxietate, depresie. Nu cred ca medicamentele sunt chiar o solutie, proabil psihoterapia este, insa nu imi pot permite sa platesc in jur de 200 de lei in fiecare saptamana.
Comentariu beton!20
Dacă sunteți în România, cu trimitere de la medicul de familie puteți merge la psihiatru gratuit. Apoi, cu diagnostic de la psihiatrie și recomandare de psihoterapie, se pot face ședințe gratuite la psiholog. Casa de asigurări decontează un anumit număr de ședințe de psihoterapie lunar (2 sau 3, nu-mi mai amintesc – au trecut 5 ani de când am beneficiat de astfel de servicii)
Comentariu ascuns de spiriduși!
[Click aici]
Lumea zice că aberezi.4
Da, păi eu ce-am zis în articol? Trăim în România, era absolut imposibil să nu apară cineva care să spună exact ce-ai spus tu acum. Trist.
Te asigur ca nu este deloc asa. Depresia si anxietatea sunt boli, nu sunt mofturi. Nu isi aleg victimele doar dintre cei…bogati, cum spui tu.
Comentariu beton!17
@Charlotte Daca cercul apropiat de oameni nu exista, parintii, fratii, surorile, bunicii, propria familie cu partener si copii ca sa ne ajute, atunci trebuie sa cautam mai departe. Ma intreb daca nu sunt grupuri pe FB cu persoane care sunt acolo la orice ora si te sprijina neconditionat. Doar ca trebuie sa fii atenta ca grupul sa fie ceva real si ca nu vreun fake cu scopuri mizerabile, adica gandit sa profite de vulnerabilitatea ta. Poate terapeutul iti poate recomanda ceva in sensul asta. Poate ai o prietena buna sa fie prezenta cand ai nevoie. Nu sta singura, cauta pe cineva care sa te inteleaga cu adevarat si sa te ajute. Zic de toate astea pe langa ajutorul profesional, desigur.
Comentariu beton!12
Nu știți ce spuneți, @Dan.
Doar tatăl meu a mai spus așa, dintre oamenii pe care îi cunosc, și i-am demontat teoria întrebându-l cum a fost prin ’92, când din stâlpul familiei devenise șomer, când avea 3 copii (de 9, 12 și 15 ani) și când a intrat într-o depresie urâtă vreme de câteva luni. Mi-a răspuns doar că nu vrea să își amintească acea perioadă. Clar nu era bogat, de ce nu l-a evitat depresia?
Trăiesc lângă o persoană lovită de depresie.
Habar nu am cum de mai e funcțional în câmpul muncii, însă acasă e praf, în lumea lui, mai mereu absent. Nu e agresiv, nu jignește, nu nimic. Dacă nu i se cere să facă ceva anume, zace în colțul lui liniștit. Are și momente în care e înapoi el, însă nu sunt de durată momentele astea, din păcate.
Am incercat să abordez problema pe toate căile, am urlat, am reproșat, am plâns, am dat sfaturi nesolicitate, sau am tăcut și doar am oferit o îmbrățișare. Asta fac în ultima vreme. Doar îi spun că îi sunt alaturi și că nu mă mai sperie deloc depresia lui.
Adesea nici nu vrea să vorbească despre ce îl macină, spune doar că știe că problema e la el, că e „un pic defect”, dar că încă nu are puterea de a și face ceva în sensul ăsta.
Pandemia cred că pe toți ne-a cam dat peste cap, cu atât mai mult pe cei predispuși la episoade depresive.
Știu că depresia lui m-a afectat și pe mine, însă sper și îmi doresc să își revină. La început mă simțeam chiar vinovată, credeam că eu îl fac nefericit. Acum mă simt doar neputincioasă.
Am evitat toată ziua să scriu pe tema asta, este un subiect dificil.
Depresia este o boală, una urâtă chiar. Dacă noi – cei care nu am avut vreodată parte de ea – o negăm, nu e ca și cum ar dispărea. E fix ca și în cazul în care, după aproape doi ani de pandemie, se mai găsesc oameni care să susțină că nu există covid.
Comentariu beton!27
Comentariu ascuns de spiriduși!
[Click aici]
Lumea zice că aberezi.2
@Dan, PE.
Lucruri PE care.
@Mihai, cred că lipsurile la gramatică/sintaxă sunt cea mai mică problemă a lui Dan…
Comentariu beton!19
@Ilinca, mda, aia cu „așa dai în depresie” pe motiv că începi să-ți dorești lucruri pe care le vezi la alții și pe care nu le poți avea e maximă. Poate-i explică cineva că depresie pot avea și cei mai bogați oameni din lume. Gen, care-și permit ce văd la alții.
Nu vreau sa fiu mitocan, mai ales aici la tine acasa, insa chiar crezi ca ajuta corectiile astea?
@Dan, păi eu de unde să știu? Tu să-mi zici dacă rămâi cu ceva în cap sau Acuzativul va rămâne în continuare un mister de nepătruns pentru tine.
Imi place strategia de a duce discutia in zone mai confortabile. Deformare profesionala sau mecanism declansat instinctual?
Oricum o sa ma pun cu burta pe carte de gramatica , mai ales ca anul viitor am un junior care incepe clasa a 5-a. Ar fi pacat sa mosteneasca exprimarea lui tacsu.
Atunci vezi cum faci și cu virgulele alea. Mai precis cu spațiul dintre cuvânt și virgula care-l urmează. Spațiul ăla NU SE LASĂ.
Clar am mult de recuperat.
Băi, cam ai. Dar cel mai nasol e că nu musai pe gramatică. După cum perfect zicea o ante-comentatoare.
Am am. Nu incerc sa fiu ala care musai sa aiba ultimul cuvant, insa chiar crezi ca sa iti plangi de mila ajuta la ceva? Atunci cand suferi de anxietate si depresie si mai stiu eu ce , asta ajuta?
Cand o sa ma apuce depresia , o sa incep sa invat gramatica.
Ca sa imi ocup mintea cu ceva.
Boss, tu n-ai înțeles ce e cu spațiul ăla dinainte de virgulă, chiar crezi că am pretenția să înțelegi cum e cu depresia și anxietatea? Plm, ai spus de la început că nu crezi în baliverne din astea, cum te-aș fi putut convinge eu. Îți doresc să nu ajungi vreodată să te convingi singur, pe pielea ta sau a celor din familie. Și nu glumesc, chiar nu doresc nimănui să se afunde în iadul ăla care e depresia. Și acum, drumurile noastre se despart. Adio!
Asa cum spuse un clasic in viata , bo$$ adio! Ne-om mai plange alta data, cu virgule si spatii, deprimati fiind ca nu da vaca lapte.
Iată. Măcar ai pus corect două virgule din trei. Felicitări!
Baby steps. Nu se poate totul deodata.
Una dintre persoanele toxice de care am invatat sa ma feresc are un comportament similar. Daca ii spui ca te doare capul, incepe sa iti explice cat esti de gresit pt ca te doare capul, ca pe el nu-l doare niciodata – el demonstrandu-si astfel superioritatea, fiind si singura modalitate prin care iti poate arata cat de bun e el. Trist.
Comentariu beton!24
Am doi copii cu diferența de doi ani între ei. Ambii sunt programați, nu a venit niciunul din întâmplare. Am făcut depresie post-partum la al doilea copil. Mama și sora cea mare îmi spuneau să îmi dau două palme și să mă adun că și altele au crescut doi sau mai mulți copii. De ajutat nu s-a pus problema. Soțul era și el extenuat, serviciu-casă, treziri noaptea (când plângea un copil, plângea și celălalt), numai că nu alăpta, în rest făcea de toate… O lună înainte să mă internez m-am gândit zilnic la sinucidere, plângeam ghemuită pe covor și ore întregi. Într-o zi am sunat pur și simplu la ambulanță, pe urmă pe soțul meu care era la muncă. Am stat internată 4 zile la secția de psihiatrie, în perioada asta se împlinesc șase ani de atunci, mă trec fiorii de câte ori îmi amintesc. Am ieșit însă alt om din spital, am luat antidepresive un an și jumătate, de-atunci maxim câteva zile pe an (și nu legate) am gânduri negre, dar nu de sinucidere, ci de revoltă. De ce băiatul meu suferă de hipotiroidie (cu analize dese pe care le urăște) și autism?! Tot eu mă încurajez că face progrese din ce în ce mai multe, că fata e un copil atât de cooperant…c
Comentariu beton!25
E cumplit de greu să treci prin ce ai trecut tu. Și îmi doresc doar să-ți spun că ești o mama minunată și faci tot ce poți pentru copiii tăi. Iar depresia post-partum împreună cu problemele de sănătate ale copilului sunt un bagaj incredibil de greu de dus de către oricine.
O îmbrățișare si multe gânduri bune de la mine.
Comentariu beton!14
Mulțumesc, Dyamisi! O îmbrățișare și pentru tine. Când citesc ce li se întâmplă altora, am senzația că eu nu aș putea duce, că aș claca pur și simplu. Dar oamenii au o putere uriașă de a se adapta. Sper că acum ești într-o perioadă mult mai luminoasă, deși știu că rănile din trecut nu dispar, doar se estompează. Pupici și zile pline cu zâmbete alături de gemeni!
Mama cu diagnostic de cancer la sân.
Socrul cu diagnostic de cancer in gât.
Ambii în aceeasi perioadă.
La mama au urmat operatiile de masectomie si histerectomie. Spitalizari, tratamente, stres incredibil.
La socrul meu tratamente fara rezultat, radioterapie, spitalizari multiple, totul fără prea multe sperante.
Mama a mai trăit 8 ani după evenimentele astea, socrul meu s-a stins după trei ani in care a devenit o umbră din omul care a fost.
La mine totul a debutat cu insomnii. La început ma trezeam de câteva ori pe noapte, ca apoi să nu mai dorm decât două sau maxim trei ore si acelea fragmentat.
Au venit atacurile de panică si s-a declanșat anxietatea. Ma loveau exact când ma asteptam mai puțin. In pat, pe drum, la birou, in baie. Erau din ce in ce mai frecvente. Au început gândurile intruzive. Mereu aveam senzația ca urmează sa se întâmple ceva rău. Mie sau celor dragi. Mereu erau puseuri de adrenalină. Si panica, pur si simplu e imposibil de descris si sufocantă. Ajunsesem sa cad in genunchi, cand incepeau atacurile de panică. Efectiv nu ma mai tineau picioarele. Ma inchideam in baie la birou si asteptam sa treacă.
Nu am avut suficient curaj sa cer ajutor. Am crezut ca pot duce singură. Eu, cea care m-am luptat si am reușit sa o tin pe mama in viața, nu aveam voie sa fiu slabă. Trebuia sa fiu puternica pentru ea, pentru familia mea, care suferea atât de tare. Dar am avut momente in care nu reuseam sa ma ridic din pat. Sau orice pas însemna un atac de panică.
Am fost singură cu toate. Nu am lăsat pe nimeni sa înțeleagă prin ce trec. Am citit enorm in perioada respectivă si m-am scufundat in muncă. Orice imi tinea creierul ocupat. Orice ma tinea departe de gândurile care nu-si aveau rostul.
Am realizat că eu sunt singura in măsura sa ies din asta. Că trebuie să fac pași mici si să-mi propun realizări in fiecare zi. Am reușit cu foarte multă încăpățânare si voința.
Dar a fost cumplit de greu. Aproape imposibil. Dacă ar fi sa dau timpul înapoi, as alege medicația si terapia.
Una din metodele care au funcționat la mine a fost un fel de terapie prin râs. Cu vizionat de comedii si citit orice avea umor.
Cam așa am ajuns pe blogul ăsta și am rămas.
Ajută mult în momentele acelea sa realizezi că prin ce treci tu, trec si alții. Că nu ești nebun. Că e normal sa ceri ajutor. Că nimeni nu te va privi diferit. Si că poți. Depinde doar de tine sa te spargi in bucăți si sa te recompui.
Vorbiți. Cereți ajutor.
Încet, încet, chimia din creier se reface iar viața chiar merită si trebuie trăită.
Poate povestea mea ajută pe cineva.
Comentariu beton!25
O să ajute. Poate nu azi, poate nu mâine, dar google indexează. Articolul ăsta va fi citit de foarte mulți oameni care vor da search după „depresie” sau „anxietate”.
Am trecut de două ori prin asta. Prima dată mi-am găsit motivație să rezist și mi-am dat seama prin ce trecusem abia când mi-am revenit, după vreo doi ani.
A doua oară am știut de la început ce mi se întâmplă. Pentru că nu găseam altă explicație pentru plânsul în hohote care m-a apucat într-un magazin, în timp ce cumpăram iaurt. Am trecut prin toate simptomele încercând cu disperare să-mi revin. Știam că prima oară reușisem, deci trebuia să mai reușesc o dată. Dar totul se agrava. Și am vrut să apelez la psiholog, dar fostul a considerat asta o prostie pe care nu merită să dăm banii. Reacția și disprețul din vocea lui m-au doborât de-a dreptul.
Atunci am început să citesc blogul ăsta. Asta a fost salvarea mea. De la cei de aici am prins încredere în mine, cei de aici m-au ajutat să văd imaginea de ansamblu.
Acum sunt mai bine. Mult mai bine.
Comentariu beton!31
Băi… 🙏
Anouk, te rog frumos, nu ai vrea sa iti detaliezi povestea? Iarta-ma ca indraznesc, daca nu poti inteleg..
Va incurajez sa mergeti la un psiholog. Nici nu trebuie sa stie partenerul, daca va e teama ca va va ironiza. Este vorba despre Dvs.!!! Mergeti!
Poate veti gasi si resurse sa gasiti alt partener care sa va respecte si sa va sprijine atunci cand aveti o problema atat de serioasa cum e depresia.
Acum vreo 10 ani a fost. Rau. Nu ieseam din casa, nu vroiam sa vad oameni. A trecut fara medicatie sau terapie.
Citesc de ceva timp pe aici dar e al doilea comentariu. Sincer, cititul articolelor și al comentariilor mă destinde și aduce un zambet pe fața aproape zilnic. Ăsta e un subiect greu. Deschide răni…
Dupa ce am șters de două ori „povestirea mea”, vreau doar să atrag atenția asupra faptului că ultimii doi ani au adus probleme noi și le-au accentuat pe cele vechi. Soțul meu este la pământ și simțim cum ne îndepărtăm de copii. Statul sub același acoperiș 24/7, când viața personală, serviciul și școala sunt în același spațiu și timp, cand nu le mai poți delimita prin zone „tampon”, te afectează oricât de atent ai fi. Cel mai afectat este el și îi este frică de un eventual diagnostic scris negru pe alb. Știe ce se petrece, vorbim despre asta, dar gândul că ar trebui să ia medicamente îl sperie.
Cu toate astea, căutam un terapeut care să ne îndrume în relația cu cei mici și, sper eu, care să îl facă și pe el să vadă și lumina de la capăt…
Cum am zis…grea temă…
Comentariu beton!20
Eu sunt exemplul din categoria celor care „nu știu/nu își dau seama” că trec prin așa ceva. Culmea, le-am bifat pe amândouă, atât anxietatea, cât și depresia, în varianta light. Da, există o variantă mai ușoară, de depresie funcțională, în care îți poți desfășura activitățile aproape la fel ca înainte. Mergeam la birou, mă vedeam cu prietenii și familia, dar doar din inerție. Eram veșnic obosită, dormeam în prostie, și oricât aș fi dormit, nu mă simțeam odihnită. Nu aveam pic de energie sau poftă de viață, și plângeam ușor din orice. Eram ca în reclama cu ciclul birou-pat, ajungeam acasă și mă prăbușeam în canapea cu ochii în televizor, până adormeam. Eram complet nefericită și în negare. Dar cumva dracul nu era atât de negru, că doar funcționam în rest, chiar dacă o făceam la cote de avarie. Și deși vorbeam despre asta, nici nu părea că mă plâng atât de mult, încât să apară un real semnal de alarmă, pentru mine sau pentru cei din jurul meu. Eram într-o zonă gri, și am stat acolo mult timp. Probabil 2 ani. Tocmai pentru că nu mi-am dat seama ce se petrece cu mine.
În acești 2 ani, am găsit puterea să-mi schimb jobul. Schimbare mare, care a atras după sine anxietatea, pe care am confundat-o cu probleme gastrice. Norocul meu este că am obiceiul de a merge la doctor, când ceva nu merge bine. Medicul a recomandat tratament, regim alimentar și mai multe investigații, printre care și unele endocrinologice. Abia medicul endocrinolog, după ce m-a ascultat și mi-a făcut o ecografie, m-a întrebat, foarte direct, dacă nu cumva simptomele mele fizice sunt anxietate. M-am blocat. Eram ferm convinsă că am o gastrită, și ceea ce simt sunt niște arsuri de la stomac. Înghițisem deja o grămadă de antiacide, și cu toate astea, încă aveam senzația că mă strânge ceva de gât.
Analizele au ieșit ok, of course, era doar somatizarea emoțiilor. Lucrurile s-au așezat, doar după ce am adresat toate problemele din viața mea. Mi-a mai luat aproape un an sa fac asta.
Așa că da, pentru mine a fost foarte ușor să găsesc scuze, sau chiar explicații plauzibile, pentru stările prin care treceam. Pentru că nu mă uitam unde trebuie, dar și pentru că nu știam ce presupun, sau cum se pot simți, anxietatea sau depresia funcțională.
Ulterior am constatat că nu eram singura străină de aceste subiecte, așa că vreau să-ți mulțumesc mult pentru acest articol! Oricâtă teorie am citi, exemplele personale au mereu cel mai mare impact. Iar postarea asta și toate comentariile, ne ajută pe toți să fim mai atenți la noi, și la cei dragi.
Comentariu beton!16
@Dan, iti doresc sa nu ajungi niciodata la depresie, nici tu, nici cei dragi tie! Si sunt sincera.
Pt ca depresia e ca o umbra, la inceput pare ca e umbra ta, e soare si-ti pare normal sa ai umbra. Apoi soarele apune si ramane umbra, deasa, grea, cleioasa, si umbra aceea esti tu. Si e atat de grea inca sa pui un picior inaintea altuia iti pare competitie la un sport pe care nu ca nu l-ai practicat niciodata, dar nici macar n-ai fi crezut ca exista. Si umbra creste, creste, creste, ii cresc radacini si ramurele, ramuri mari, urate, negre, ce nu stiu sa-nfloreasca, sunt ca niste metastaze, nu ca te cuprind, dar te patrund, iti sfasie carnea si sufletul. Intr-o dimineata ti-e greu sa cobori din pat. Si oricum, ce sa faci? Sa repeti, in felul tau, ziua cartitei? La ce bun? Asa ca ti tragi patura pana sub ochi. Ai vrea sa plangi, crezi ca plansul te-ar mai usura. Si plangi, plangi, strangi din pumni neputincios, unghiile iti ranesc palmele, curge sange, intr-un tarziu te ia somnul, un somn chinuit si bantuit de vise rele, tresari, scrasnesti din dinti, te trezesti cu umbra care nu se lasa dusa pe jumatate in interiorul tau, pe jumatate lipita de fata ta, de pieptul tau, te apasa si nu te lasa sa respiri, te strange de gat, e-mpleticita pe tine, pe bratele tale, pe picioarele tale. Si umbra aceasta esti tu. Si nu esti tu, in acelasi timp. Intelegi ce scriu eu aici, @Dan? Intelegi ca depresia nu e doar un moft, ci o boala, o boala grea si urata? Depresia se vindeca, uneori. Alteori devine doar o umbra mai lejera, de vara, spre care noi, astia „rasfatati” si „mofturosi”, intoarcem din cand in cand capul si-i facem prieteneste cu ochiul. Si nu, n-o tratam cu tuica (caci aceea e alta boala, alcoolism se numeste), o tratam cu medicamente care regleaza niste procese chimice, ajuta creierul sa functioneze aproape normal; o tratam cu intelegere, cu informare*, cu autocunoastere, cu acceptare, cu muuuulta psihoterapie (si Dumnezeu stie ce greu e sa gasasti un psihoterapeut compatibil cu tine, cu starea ta).
@Dan, eu am invatat sa nu-mi mai pese de gura lumii, dar pana aici a fost un drum lung si anevoios. Alti „mofturosi” inca se mai uita in jur si se lasa sabotati de lipsa de intelegere a societatii, o societate profund bolnava si fara pic de empatie, o societate avariata si total, dar total lipsita de dorinta vindecarii. Pentru ca se crede sanatoasa, normala… hmm! Din societatea aceasta faci si tu parte si contribui la proasta ei functionare. Pe ei, pe fratii mei „mofturosi”, ii strang in brate si ii asigur ca da, depresia poate fi domesticita. Curaj, oameni buni!
Multumesc, Mihai! Si scuze pt balbe si lipsa diacritice, atat s-a putut 🙂
––––––––––––––––––-
* daca citez doar Demonul amiezii si tot e Cevahttps://humanitas.ro/assets/media/demonul-amiezii.pdf
Comentariu beton!14
Citit cartea acum cativa ani, dupa ce am avut o prietena intr-o depresie severa. Mi-era teama ca isi va lua viata. Boala foarte urata! Sper ca ati reusit sa gasiti un echilibru si sa nu mai aveti episoade grave.
Am fost și eu prin iadul acela. Aprilie 2016. Bifez aproape toate simptomele descrise mai sus. Am slăbit 14 kg într-o săptămână. Nu mâncam. Nu dormeam. Nu vorbeam decât când era neapărat necesar. Plângeam. Zile întregi. Nopți întregi. Speram ca fiecare noapte să fie ultima. Să nu mă mai trezesc. Mergeam la serviciu și după 1-2 ore mă apucau crizele de plâns și plecam acasă (am niște șefi extraordinari, care au înțeles situația).Cum am ieșit? Una dintre prietenele mele, directoare la o policlinică privată din orașul meu, m-a chemat la ea la birou să îmi înapoieze un card. Când am ajuns la policlinică, m-a luat de mână și m-a dus așa până în cabinetul psihiatrului. I-a spus că despre mine e vorba (nici acum nu știu ce i-a spus despre situația mea) și m-a lăsat acolo. Nu prea îmi amintesc discuțiile. Știu că am cerut medicamente pentru a rezista la serviciu fără să izbucnesc în plâns și să fiu nevoită să plec acasă. Mi-a dat. Pentru 2 sau 3 zile, apoi a trebuit să revin la cabinet. Diagnostic: episod depresiv sever. Am făcut tratament cu antidepresive 4 luni. Plus benzodiazepine și somnifere. Și psihoterapie – 6 luni – decontată de Casa de asigurări de sănătate. Apoi am fost mai bine. Am învățat să gestionez stările neplăcute. Nu-mi iese de fiecare dată. Păstrez legătura cu psihiatrul. Îi mai cer ajutorul uneori.
P.S. de când mă știu, a contat extrem de mult „ce-o să zică lumea?”. De când cu episodul depresiv, nu-mi mai pasă. Mă „lăudam” cu psihoterapia și recomand ori de câte ori văd simptome.
Treaba foarte serioasa depresia. Am o prietena care-a fost intr-o depresie nasoala. Nu stiam ce as putea face sa o pot ajuta. Prin urmare, am tot citit despre depresie. Atunci am citit si cartea lui Andrew Solomon: Demonul amiezii – o anatomie a depresiei si am reusit sa-mi explic foarte multe lucruri.
De cand cu pandemia si cu fiu adolescent, am inceput sa experimentez diverse stari neplacute si cel mai des probleme cu somnul asa incat ma duc la o psiholoaga astfel incat reusesc sa ma tin pe linia de plutire si nu am avut vreun episod depresiv si nici nu vreau. La psiholoaga asta am mers si inainte de pandemie, am inceput cu ea de cand am divortat si am fost obligata sa ii fac lu’ fi’miu o evaluare psihologica, mi-a placut tipa si am ramas sa fac eu terapie cu ea. Am mers constant anumite perioade, intrerupte de alte perioade in care nu am mers deloc. Cand am simtit nevoia, m-am dus. Am apreciat ca de multe ori, imi pune anumite ganduri sau decizii de-ale mele intr-o perspectiva la care nu m-as fi gandit. Intre timp am reusit s-o conving si pe prietena mea sa faca terapie si a avut chiar si ceva medicatie, acum e mult mai bine dar inca mai are o depresie usoara. E una dintre cele mai pacatoase boli si te macina pana te termina de tot, atat pe tine cat si pe cei din jurul tau. Nu e de glumit si nu e nici o rusine sa apelezi la ajutor. Pe mine nu m-a tras inapoi vreodata ideea ca ce va spune lumea, dar asta a fost la mine, stiu ca sunt foarte multi care au inca indoieli sa apeleze la un psiholog sau chiar psihiatru ca poate afla lumea si ce va spune?! Fuck it! E vorba despre tine, important este sa iti dai seama ca ai o problema si ai nevoie de ajutor, n-are importanta ce zice lumea!!! Iar cei care au cunostinte, prieteni, rude care se afla in aceasta situatie – cel mai mare bine este sa ii indrumati si incurajati sa ceara ajutor cuiva care se pricepe. Da, unui psiholog sau psihiatru! Mai am si o prietena a carei mama a murit de depresie – a incetat sa se hraneasca, pur si simplu. A fost sfasietor sa o vedem cum se stinge pe picioare…
Am trecut prin noapte neagra a sufletului. O depresie care ma ținut destul de mult timp ancorata în suferință, nopți nedormite, plâns și urlat în perna. Când mi am dat seama cât îmi afectează relația cu fiica mea am început procesul de vindecare a copilului meu interior.