Iată în sfârșit una dintre puținele campanii, pentru adolescenți, care se fac în țara asta. Lucru pe care îl aplaud și-l încurajez pentru că adolescenții și frământările lor sunt aproape ignorați cu desăvârșire, deși jumătate dintre cazurile de tulburări emoționale apar în jurul vârstei de 14 ani.
Rezultatul? Tulburarea depresivă majoră la copii și adolescenți este subdiagnosticată, doar 50% dintre adolescenți primesc diagnosticul corect înainte de a împlini vârsta adultă. Asta în condițiile în care suicidul este principala cauză de deces în rândul adolescenților din Europa cu vârste între 10 și 19 ani.
„Nu da doar cu SEEN” este prima campanie (sau prima despre care aud eu) pentru creșterea gradului de conștientizare a depresiei la adolescenți. Cu ajutorul primului hub antidepresie din România își doresc să atragă atenția publicului asupra problemelor adolescenților, mai ales atunci când aceștia trec prin perioade dificile. Este un îndemn la empatie, la ascultare. Prin linia gratuită de telefon disponibilă pe deprehub.ro, campania îi încurajează pe toți cei implicați – părinți, adolescenți, cadre didactice – să ofere sau să ceară suport psihologic.
Iar acum o să vă las niște cifre care or să vă tulbure un pic liniștea:
👉 Organizația Mondială a Sănătății arată că jumătate dintre cazurile de tulburări emoționale apar în jurul vârstei de 14 ani, însă majoritatea sunt nedetectate și netratate și pot afecta profund domenii precum activitatea și frecvența școlară .
👉 Conform Eurofound – Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Muncă și Viață – la nivelul Uniunii Europene, 14% din tineri prezintă risc de a dezvolta depresie, iar 4% dintre cei cu vârsta între 15 și 24 de ani suferă de depresie cronică. Cel mai mare risc de apariție a depresiei în rândul tinerilor se observă în special în Suedia, cu o rată de 41%, Estonia (27%) și Malta (22%) . România se situează în a doua jumătate a listei, sub valoarea de 14%, media celor 28 de state UE.
👉 Deși vorbim despre o afecțiune cu implicații asupra funcționării din punct de vedere educațional, profesional și social, tulburarea depresivă majoră la copii și adolescenți este în majoritatea cazurilor subdiagnosticată, doar 50% dintre adolescenți primind diagnosticul corect înainte de a împlini vârsta adultă. O treime dintre adolescenții care se prezintă la medicul de familie prezintă o tulburare emoțională, iar 14% sunt diagnosticați cu depresie .
👉 Adolescenții se confruntă cu episoade de depresie majoră într-un nivel comparativ cu adulții, trei sferturi dintre cei deprimați suferind de tulburări mintale suplimentare. Până la vârsta de 24 de ani, jumătate dintre ei experimentează încă un episod de depresie majoră. Doar un sfert dintre cei care au avut antecedente de depresie majoră între 14 și 19 ani depășesc complet aceste probleme până la vârsta de 23 de ani, însă și aceștia sunt supuși efectelor reminiscente ale tulburărilor cu care s-au confruntat în timpul vârstei tinere. În plus, marea majoritate a adolescenților cu depresie (75%) nu primesc tratament sistemic.
👉 Suicidul este principala cauză de deces în rândul adolescenților cu vârste între 10 și 19 ani din țările europene cu venituri mici și mijlocii din regiune și a doua cauză principală în țările cu venituri mari. Cele mai multe cazuri sunt înregistrate în rândul băieților.
Cu toate aceste date la îndemână, sper că sunteți de acord cu mine despre cât de binevenite sunt campania „Nu da doar cu SEEN” și, mai ales, hub-ul antidepresie unde pot cere ajutor specializat și adolescenții și adulții din viețile lor.
sursa foto: freepik.com
Aia cu România in partea a 2-a a listei cred ca ești se acord cu mine ca e dor pt ca majoritatea cazurilor din România nu sunt diagnosticate, nu ca nu exista risc de depresie. Unde bullying-ul e la ordinea zicea (mai alea in liceele cu săraci-bogați), la fel și sărăcia etc…
Oricum, campania mi se pare foarte ok și necesară, trebuia făcută de acum 15 ani încoace.
Comentariu beton!36
Da, da, da, sunt total de acord.
Asta voiam şi eu să spun, ,,România se situează în a doua jumătate a listei, sub valoarea de 14%, media celor 28 de state UE” doar pentru că nu sunt diagnosticaţi. Iar lipsa asta de diagnosticare se regăseşte în cazul tuturor afecţiunilor. Noi nu suntem bolnavi pentru că nu ştim că suntem. Sistemul sanitar, educația sanitară cât și prevenția la noi sunt o glumă proastă. De aici statistici cu date de intrare greșite, deci rezultate eronate.
Comentariu beton!29
Trebuie sa-mi răspund doar pentru a-mi corecta greșelile…
“…ca e doAr…”
“…ordinea zILEI…”
Tastatura-n alta limba, bat-o vina! Scuze
Stii ce este ciudat? Intr-una dintre cele mai prospere si fericite tari din Europa, rata depresiei la adolescenti este de aproape 1/2!
Si nu-mi da seama de cauza (oricum eu snt afon)!
Prosperitatea Suediei n-o contest, dar la „fericire” am o nelămurire. „Într-una dintre cele mai prospere si fericite țări din Europa.”
Oare tu ce ai în vedere când afirmi asta? Sondajele acelea de percepție bazate pe răspunsuri ale oamenilor din diverse țări, vreun studiu anume sau e o părere personală?
E dificil şi subiectiv să stabileşti ,,gradul de fericire” al unui grup de oameni. De aceea, pentru a face aceste rapoarte, se folosesc, evident, nişte criterii destul de obiective.
De exemplu, pentru raportul din 2012, realizat de către Universitatea Columbia, raport solicitat de ONU pentru ,,Conferinţa pentru fericire”, s-au luat în calcul următoarele aspcte: gradul de securitate a familiei şi locului de muncă, gradul de sănătate a popuIației, factori sociali (libertatea politică, gradul de corupere a autorităţilor).
Potrivit acestui raport, clasamentul arăta cam așa (cele mai fericite tări din lume):
1. Danemarca, 2. Finlanda, 3. Norvegia, 4. Olanda, 5. Canada, 6. Eleveția 7. Suedia.
Pentru anul 2021, Official 2021 World Happiness Report Ranking (este al 9-lea raport al fericirii; acest raport se prezintă de Ziua Mondială a Fericirii care are loc pe data 20 martie) arată cam aşa:
1.Finlanda, 2. Danemarca, 3. Elveţia, 4. Islanda, 5. Olanda, 6. Norvegia, 7. Suedia, 8. Luxemburg, 9. Noua Zeelandă, 10. Austria.
România e pe locul 46 (după Kazakhstan si înainte de Kuweit). Teoretic. Practic, cine știe pe ce loc mult mai jos om fi.
În mare, s-au folosit următoarele criterii de măsurare:
GDP (gross domestic product) per capita, Social support, Healthy life expectancy, Freedom to make life choices, Generosity, Perceptions of corruption, Dystopia (2.43) + residual.
În detaliu, rezultatele au avut la bază inclusiv comparații cu anii precedenți, cât și noua situație pandemică.
Link către raportul 2021: https://worldhappiness.report/ed/2021/
@Mihai, am alt comentariu dispărut.
@Mihai, am un comentariu mai lung in trash. Apăruse, dar am efectuat o editare si a dispărut. 😀
@Solandi, nope, nu e nimic în trash.
Lasă l naibii, oricum nu ne interesează.
@Marius Mî, vorbește doar în numele tău, stimabile. 🧐
Pe @Anduța observ că o interesează.
În plus, săptămâna trecută am cam tras chiulul, recuperez azi. Ca să am ce bani să primesc la final de lună. 🤪
Până apare comentariul pierdut, „Wellbeing & Happiness: Defining A New Economic Paradigm”, așa s-a numit inițial conferința, nu „Conferința pentru fericire”. Iar „fericirea” din definiția ONU este, de fapt, bunăstare. Plus că acest raport se dorește o încurajare pentru guvernele lumii să aibă în vedere starea de bine a cetățenilor, nu doar creșterea economică. Nu zic că abordarea ONU nu este una ok, doar că parcă nu e vorba despre fericirea individuală acolo, ci despre cea colectivă.
Marius M, ce nu te/vă interesează este strict problema ta/voastră. Altfel, ia zi/ziceți, ce e fericirea?
Comentariul pierdut făcea un micro-rezumat al variabilelor folosite pentru a genera datele finale ale raportului cât și un top 10 al celor mai ,,fericite ” țări.
Variabilele erau: Life Ladder, Positive affect, Negative affect, Log GDP per capita, Social support, Healthy life expectancy at birth, Freedom to make life choices, Generosity, Perceptions of corruption.
Fiind vorba și de un sondaj , primele 3 variabile sunt destul de personale și pot da tendința întregului.
Evident, nu e vorba de fericire, cât mai ales de mulțumire cu viața pe care o au oamenii. Pentru că fericirea e de fapt o Fata Morgana. Ia chipuri diferite, azi o vezi și mâine nu mai e. Revine iar peste o vreme și dispare iar. Și tot așa. Încât uneori te întrebi ce ai văzut de fapt și dacă acest cuvânt are sau nu un corespondent în realitate. Iar răspunsul poate că nu-l afli niciodată.
@Mihai, înseamnă că a dispărut în neant după ce l-am editat. Nu-i nimic, i-am făcut un rezumat mai sus.
@Adib Din pacate nu e doar o cauza, sunt chiar extrem de multe. Una ar fi educatia copiilor in Suedia care lasa mult de dorit si in plan familial si scolar. Este atat de permisiva incat aproape ca ii banuiesti pe adulti de indiferenta si de delasare. Ingineria sociala initiata in anii ’60 plus feminismul turbat, formeaza societatea in sensul ca parintii lasa educatia copiilor in grija statului. Lucru criminal de-a dreptul pentru ca scoala suedeza este lipsita de resursele care se cer ca toti copiii sa aiba parte de o pregatire scolara rezonabila. Cei cu greutati la invatare sunt exclusi cam din start din cursa, ajutorul pentru ei exista doar in discurs. Asa cum exista doar in discurs si alte lucruri precum toleranta fata de imigranti, integrarea lor etc.
In felul asta, copiii iasa din scoala fara nici o pregatire si dau in depresii pentru ca la varsta adulta, societatea nu mai este permisiva, te arunca in somaj sau la locuri de munca ce te ucid incet si sigur prin lipsa de perspectiva.
Alte cauze sunt consumul de alcool si droguri. Aproape toate petrecerile de adolescenti includ droguri, alcool si sex facut aiurea. Se stie ce efect devastator au alcoolul si drogurile de obicei si mai ales la o varsta atat de tanara la care creierul este inca in dezvoltare.
Modelul suedez este in colaps si restul lumii e tot pe acolo. Se pare ca nici crizele nu ne mai salveaza, nu mai suntem capabili sa renastem. Suntem blocati intr-o lume fara perspectiva de mai bine.
.. iar la noi, bietii copii, dau in depresie din motive de saracie, violenta, droguri, prostitutie si nu in ultimul rand, un sistem de invatamant nenorocit ce-i exclude fara mila de la orice posibilitate de a face ceva cu viata lor.
La ce povesti de viata am citit pe net de unii din copiii astia, ce relatii dezastruoase, disfunctionale au cu parintii, dam si noi, restul, in depresie.
Și link spre secțiunea Happiness, trust, and deaths under COVID-19:
https://worldhappiness.report/ed/2021/happiness-trust-and-deaths-under-covid-19/
unde sunt prezentate pe larg datele colectate prin The Gallup World Poll (Life evaluations, Positive emotions, Negative emotions) => bunăstarea subiectivă.
Acestea sunt explicate prin cei 6 indicatori pe care i-am scris mai sus, plus un al 7-lea: Dystopia (2.43) + residual, unde Dystopia reprezintă o țară imaginară cu cele mai mici valori observate din lume pentru fiecare dintre cele șase variabile (scorul său pentru evaluarea vieții prezise de model fiind 2.43), iar ,,residual” este eroarea reziduală, partea din media națională rezultată în urma sondajului Gallup dar pe care modelul statistic nu o poate explica.
Dacă ți-ai păstrat memoria intactă, dacă îți aduci aminte cum gândeai la adolescență, dacă tratezi puștiul ca pe un om normal, nu care pe unul cu retard, dacă reușești să îi fii amic, nu să încerci să îi fii stăpân, nu vei avea probleme cu pruncul, este deajuns de mare ca să hotărască singur în majoritatea problemelor.
Părerea mea, la al patrulea adolescent de care mă bucur.
Comentariu beton!38
Am o amică, avocat, care s-a zbătut toată tinerețea să le ofere fiicelor ei tot ce își doresc. La 14-15 ani aveau ultimul iPhone, Ipad, Ipod, playstation, Wii și toate mofturile posibile. Fetele erau mai tot timpul singure acasă, aveau ore de balet și călărie la care nu ajungeau chiar de fiecare dată, fiindcă deh, mamă ocupată.
Cea mare a făcut dreptul, cea mică un an de psihologie în care și mama și sora mai mare au convins-o că psihologia nu e de viitor și s-a mutat la turism. La 21 de ani lucra la Red Bull, era studentă, avea un mini cooper și un prieten minunat.
Viața ei părea perfectă. Până într-o zi urâtă de noiembrie când nu a mai putut să se dea jos din pat. Pur și simplu nu avea puterea să se ridice pe marginea patului. Simțea că are nevoie de un efort imens să facă asta si îi parea imposibil. A urmat o perioadă cu dormit 10-12 ore pe noapte, psihologi, terapie, pastile cu serotonină, crize gen tantrumul copiilor de 3 ani (se agăța de piciorul mamei plângând și nu o lăsa să mearga nici la baie, facea tot felul de istericale din motive puerile, se speria de mine când mergeam în vizită și credea că sunt un spion infiltrat). Vreo 6 luni au fost imposibile, apoi treptat părea că și-a revenit. La fix un an de la primul simptom a căzut iar in depresie.
Mamei i-a fost foarte greu să accepte că totul era din cauza lipsei prezenței și afecțiunii mamei, lipsa figurii paterne în copilărie și faptul că nu a fost lăsată să ia decizii și să facă greșeli.
Credea că își protejează copiii și le oferă o copilărie fericită. Uitându-se în urmă recunoaște că ar fi fost semne că ceva nu e ok; dar cine să le observe? Se gândea doar că așa e ea, mai dificilă un pic.
Acum e bine (la 4 ani de la primul semn), încă ia pastile dar e ok.
Comentariu beton!23
Totul era din cauza… Probabil ca nici nu sunteți specialist, dar faceți astfel de aprecieri.
Fania, acesta a fost, pe scurt, răspunsul psihologului care a avut ședințe și cu părinții fetei pentru a stabili un diagnostic.
Îmi cer scuze, 2NA, am dat un nu comentariului dumneavoastră. Din greșeală. Scriu de pe telefon, nu mi-am pus ochelarii și m-am cam grăbit, iar cele două variante sunt prea aproape. Cum să nu dau un like comentariului, având în vedere că eu însămi am trecut printr-o depresie la 23 de ani, nu m-am tratat cum trebuia fiindcă eram cam încăpățânată, medicul psihiatru era o doamnă iar eu, la vârsta aceea nu suportam medicii femei, deși sunt femeie, în plus era și cam solidă, și asta m-a deranjat, deși, la rândul meu nu eram și nu sunt o slabuță. Colac peste pupază, era și de altă naționalitate. La fel cu a mamei mele. Nu am urât-o pe mama, dar tatăl meu era român, noi acasă am vorbit numai limba română. Nici măcar bunica din partea mamei nu ne-a învățat limba maghiară. Înțeleg un pic, dar nu vorbesc prea mult, nu am talent. Motive puerile dacă nu chiar prostești de a refuza tratamentul psihiatric. La prima întâlnire cu acea doamnă doctor mi-au plăcut doar pantofii ei roșii. Perforați și fără toc. După 4 ani, mi-a venit mintea acasă și m-am împrietenit cu doamna doctor, îmi făceau chiar plăcere vizitele la dânsa. Acum locuiește în altă țară. Nu am uitat-o. Revenind la depresie sau orice altă boală psihică, dacă reușești să o accepți, cum ar veni, vindecarea sau ținerea ei sub control e mai simplă. Evident că există și boli psihice foarte grave, pe care nu poți fi capabil din punct de vedere mental să le gestionezi. Eu am fost o norocoasă. Familia m-a ajutat, în special mama, tatăl meu (care, cand m-am îmbolnăvit a întrebat de ce ni se întâmplă nouă și de ce Cami, eu având o soră mai mică cu doar 1 an), a murit la 2 ani de la declanșarea bolii mele. Acel an a fost unul foarte trist. Murise în primăvară tatăl unei prietene.
I-am scris că e groaznic să îți moară tatăl la 25 de ani. In iulie am aflat și eu cum e să îți moară tatăl la 25 de ani. Iar in septembrie a murit un medic psihiatru la care am mers de câteva ori cu tatăl meu. Ei fumau, atunci era permis, iar medicul vorbea cu mine. A fost un mare șoc și acesta. Cât despre tatăl meu, el era pentru mine un Zeu. L-am iubit la nebunie. Pe mama am iubit-o altfel. Gândeam cam așa. E mama mea, trebuie să o iubesc. În plus, la 17 ani I-am scris tatălui meu o scrisoare. Începea așa. Tati, știi că întotdeauna te-am iubit mai mult decât pe mami. Mama a găsit scrisoarea și s-a supărat pe mine. I-am replicat dur. Dacă îți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala? Și totuși mama nu m-a abandonat la greu. I-am spus, la un moment dat, că pe tatăl meu l-am iubit 25 de ani, să trăiască și ea măcar 25 în plus. Spre fericirea mea, au trecut 26. Acum suntem cele mai bune prietene. Deși glumește că sora mea e fiica ei preferată și i-a și comandat un tort cu acest mesaj la o aniversare, dar era deja o glumă în familia noastră, mie îmi spune toate secretele ei, nu surorii mele, deși ele două păreau că trăiesc în simbioză, iar când sora mea s-a mutat acum 8 ani în alt oraș a fost o adevărată dramă. Și pentru mine, recunosc. Așa cum recunosc că v-am scris un adevărat roman fluviu. Îmi cer mii de scuze. Dacă nu ajungeți la partea cu scuzele e ok. Începutul mesajului era mai important.
Evident că e o inițiativă lăudabilă, dar ce te faci cu părinții, că oricum de la ei sau de la „educația” dată de ei pleacă totul…
Și aici trebuie lucrat un pic. Informație este destulă, dar degeaba dacă nu e selectată.
Subiect cu bătaie lungă , așa mi se pare.
Salut inițiativa … 🤗😍🥰
Am auzit de deprehub anul ăsta, prin ianuarie, cred. A fost menționat într-un un podcast în care o mamă a povestit despre fiica ei adolescentă, care a suferit de depresie. Pe mine m-a răvășit. Las link aici. Avertizare: povestea e cumplită și greu de ascultat. Și totuși, trebuie să vorbim mai mult despre subiectul ăsta, conștientizarea e primul pas – https://www.youtube.com/watch?v=yEUGJCuSwIk
Mutumim pentru informare! Deja il trimit care adolescentii pe care ii cunosc, inclusiv fie-mii. E foarte importanta sanatatea mentala mai ales in perioada asta dificila.
La 23 de ani am fost diagnosticată cu o depresie atipică. A fost ciudat deoarece am făcut-o din prea multă fericire. Pare ciudat, dar așa a fost. Eram puțin, puțin mai mult, îndrăgostită de un bărbat puțin, puțin mai mult căsătorit. Locuia în alt oraș și cum nu puteam să îi trimit scrisori, le-am scris într-un caiet. Vreo lună am cam uitat să mănânc și să dorm. Scriam în special noaptea. După o lună, am clacat. Fizic și psihic. Nu știam nici măcar cum mă cheamă sau cât fac 1 plus 1. Din fericire mi-am revenit. Am făcut și șocuri electrice, nu sunt ca în filmele de goază. Ca la resuscitare, și creierul meu avea nevoie de un șoc ca să își revină. Mi-au trebuit 4 ani ca să accept că am o boală. 4 ani și câteva internări de urgență. De 24 de ani mă tratez la psihiatru. Mi-am acceptat boala. O tratez ca pe un copil. Trebuie să mănânce, să doarmă și să ia medicamente dacă e bolnav. Eu am avut noroc în primul rând de o familie grijulie și în al doilea rând am parte de un soț minunat care mă înțelege și mă sprijină și pe care l-am cunoscut la spital, unde era internată mama lui. Deci, boala aceasta mi-a adus în viață un bărbat deosebit.
Sper că ești bine acum. Ai grijă de tine. Hugs 🙂
Am si eu o nedumerire. Stii cumva ce vrea da insemne “nu da doar cu seen”? Chiar nu pricep…
„A da cu seen” este expresia folosită atunci când citești un mesaj primite pe chat sau pe whatsapp și nu-i răspunzi celui care ți-a scris. Dar el știe că i-ai văzut mesajul pentru că aplicația îi confirmă că mesajul lui a fost văzut, adică „seen”.
@Alexia, mulțumesc! Da, sunt bine, foarte bine chiar. Cine mă vede prima oară nici nu bănuiește ceva. Dar am avut o perioadă când oricine își putea da seama că e ceva în neregulă cu mine. După ce am acceptat să mă tratez, multe au revenit la normal. Da, am mai trecut prin perioade dificile. Diagnosticul s-a agravat o idee. Dar un asistent medical care mă cunoștea de la 25 de ani, mi-a spus la un moment dat că sunt un caz unic în cariera lui de 30 de ani, în sensul că am evoluat în bine. De altfel, o altă doamnă doctor, căreia îi datorez punerea mea pe picioare, îi spunea mamei, când am fost internată cu o altă ocazie, că după manuale ar trebui să fiu tristă, în schimb eu eram veselă. Spuneam bancuri, înveseleam lumea, eram optimistă. Dar recuniosc că am avut și faze în care mi-a fost foarte rău și credeam că nu îmi voi reveni niciodată din starea aceea. Acum sunt ok. Din toate punctele de vedere. Lucrez cu cifre, mă descurc, sunt împlinită sufletește și mă bucur că am descoperit cum e să îți iubești mama. Am și un soț minunat, chiar dacă nu suntem căsătoriți oficial. Sunt foarte fericită. Iar țelul meu în viață era să fiu fericită. Și nu glumesc. Asta mi-am dorit mereu, din adolescență. Să fiu fericită.