Buzău, terasă centrală, ultra-centrală aș putea zice. La masa de lângă mine, doi oameni de afaceri buzoieni stau la o cafea și discută business. Nimic rău în asta, doar că din când în când pomenesc despre niște sume amețitoare, niște sume pe care eu personal nici nu știu să le scriu prea bine. Defilează la masa aia afacerile de milioane de euro mai ceva ca stolurile de cocori toamna târziu spre țările calde, de-mi vine să mă ridic și să plec la altă terasă, una unde să nu mă mai simt mic, amărât și, mai ales, extrem de sărac.

Tabloul este întregit de cheile mașinilor puternice și de telefoanele scumpe aruncate neglijent pe masă. Ce să mai, de la masa de lângă mine miroase pe toată terasa a prosperitate și belșug, miroase a oameni de afaceri care știu să speculeze oportunitățile de business, miroase a economie de piață capitalistă și a succes.

Noroc că-mi vin pastele (decente, surprinzător de decente), încep să mănânc și-mi mai trece supărarea. Că știți că io mă aprind rău de la foame, poate d-asta.

După o vreme, unul dintre cei doi biznismeni se hotărăște să comande și ceva de mâncare. Întrerupe discuția de afaceri și-i face un semn scurt ospătarului care se prezintă rapid să ia comanda. Are loc un scurt dialog din care nu aud mare lucru, că e mai mult pe mormăite. Dar nici nu e nevoie să înțeleg pre multe, că la un moment dat se aude tare, pe un ton spre surpriză extrem de neplăcută, vocea biznismen-ului flămând:

– De când e meniul zilei șaptișpe lei, nu era șaișpe?

Da, știu, v-a pufnit și pe voi râsul, cum m-a pufnit și pe mine acolo, la terasă. Ce naiba mai conta leul ăla în plus când tu tocmai dădeai drumul la vapoarele cu marfă? Doar că, vedeți voi, dragii moșului, n-am să uit niciodată cum în 2005, când am ieșit pentru prima oară din țară cu mașina, după câteva mii de kilometri prin Europa, aveam să constat cu stupoare că benzina de pe Coasta de Azur e mai ieftină decât oriunde altundeva în Franța.

Sau cum fostul meu șef se bucura de mama focului c-a prins nu știu ce frigider la reducere și l-a luat mai ieftin cu două-trei sute de lei. La vremea aia omul având atât de mulți bani c-ar fi putut să cumpere toată producția de la Arctic Găești pe o lună, fără să simtă.

Sau cum se puneau pariuri în Pizza Hut pe cât bacșiș o să-mi lase Dorinel Munteanu, pe atunci unul dintre cei mai bine plătiți și cei mai în vogă fotbaliștii români. Mi-a lăsat 50 de bani. No fucking joke.

Țineți minte de la mine, cel care v-am fost baci până la adânci bătrâneți: oamenii cu foarte mulți bani sunt printre cei mai zgârciți cumpătați când vine vorba despre banii lor.

sursa foto: freepik.com