Vă simt cam tensionați așa, și-am zis să vă las aici o poveste care să vă mai destindă, să nu dați naibii în alte alea.

În firma în care mi-am petrecut o bună parte din viață era mare agitație pe motiv că acționarii se pregăteau pentru semnarea unui contract baban cu o societate care la ora aia aparținea de statul român. Pe scurt, urma semnarea unui contract pe niște milioane bune de euro, prin urmare cei doi acționari ai firmei erau cât se poate de tensionați în perioada aia când negocierile erau în toi. Dar se părea că totul merge ca pe roate, oferta noastră era ce trebuie, nimic nu putea să impieteze asupra deznodământului: semnarea mult-doritului contract.

Dar a venit și ziua când doi sus-puși în organigrama respectivei companii de stat au fost invitați, pentru încă o rundă de negocieri, la noi în firmă. Na, știți și voi că un contract cu statul nu se obține atât de lesne, prin urmare, vizita celor doi musafiri de vază, un bărbat și o femeie, urma să fie strict secretă.

Imediat ce a fost înștiințat că ăia doi or să vină la noi, general managerul a sunat scurt la directorul de logistică

– În jumătate de oră să fie o mașină neinscripționată la sediul companiei X, să preia doi oameni pe care să-i aducă la noi.

Precizarea cu „neinscripționată” era cât se poate de necesară, pentru că toate mașinile din flota noastră erau branduite, prin urmare nu puteai să trimiți așa ceva, c-ar fi bătut prea tare la ochi.

Singurele mașini care nu se regăseau în situația asta erau cele două ale acționarilor și niște Dacia papuc (din alea pentru cărat marfă) care abia fuseseră cumpărate și nu apucaseră să fie branduite.

Directorul de logistică spune „am înțeles”, după care ce credeți voi c-a ales să trimită după cele două persoane importante? Exact, un papuc. Că doar erau neinscripționate toate.

Trece vreo oră, ajung invitații la noi și sunt introduși în una dintre sălile de protocol, pentru discuții. Apare și managerul nostru general și intră în sală, tot numai un zâmbet, gata să dea drumul la treabă. Doar că atmosfera era tensionată de puteai s-o tai cu cuțitul. Ăia doi nu reacționau la nimic din ce le spunea, erau negri la față, se simțea pe ei că ceva nu le convine la modul dramatic. Până la urmă, n-a mai rezistat doamna invitată și-a explodat:

– Cum vă permiteți să trimiteți după noi o mașină pentru marfă, fără scaune?

Băbăieți, mi-aș fi dat ani din viață sau aș fi plătit bani grei să fiu acolo să văd fața managerului general. Pur și simplu a înghețat cu gura deschisă, nu înțelegea ce l-a lovit și ce i se întâmplă. A bălmăjit niște scuze, dar ce naiba poți să mai spui când habar nu ai despre ce e vorba și-i vezi p-ăia în fața ta fierbând de nervi? Unde mai pui că imediat după asta invitații s-au ridicat și-au plecat. Negocierile erau sistate și nici nu păreau că s-ar mai putea relua vreodată. Și pe bună dreptate, voi ați încercat să mergeți vreodată într-o dubă de marfă fără banchete?

Vă dați seama că după toată faza asta cu plecarea în trombă a celor doi, tensiunea din firmă ajunsese la cote paroxistice. Nimeni n-avea curajul nici măcar să respire mai tare, nu știam exact ce s-a întâmplat (aveam totuși niște bănuieli), dar nici n-aveam curaj să întrebăm. Doar că și așa, fără să știm exact de ce, se simțea în aer un acut miros de concedieri. Nu mai era o chestiune de „dacă”, ci de „când”, și nimeni nu voia să se afle în bătaia focului când începeau.

Pe această stare de spirit colectivă, e chemat la managerul general șoferul care-i adusese p-ăia doi în dubă. Ăsta, șoferul, era efectiv un munte de om, pe la doi metri așa, extrem de solid, cu palmele cât un capac de veceu. Omul lucrase și ca bodyguard mulți ani, ca să înțelegeți despre ce vorbim. Dar era un tip bun ca pâinea caldă, genul ăla care-și împărțea mâncarea cu câinii vagabonzi de prin curte și n-ar fi făcut rău nici măcar unei muște. Doar că nu era cel mai ascuțit creion din penar, că, na, în viața asta nu poți să le ai pe toate.

A venit, a intrat în biroul conducerii și stătea în picioare cu sufletul făcut mic-mic, frângându-și degetele. Știa exact de ce fusese chemat și înțelegea perfect că era posibil să fie ultima lui zi la noi. După câteva momente de tăcere plină de tensiune, GM-ul răbufnește:

– Cum ai putut să-i bagi în spate, chiar nu ți-ai dat seama că e ceva în neregulă?

– Ba da, zice stins șoferul, mi-am dat seama, dar era prea târziu.

– Cum adică prea târziu? CÂND ȚI-AI DAT SEAMA?

– La curbe, c-o auzeam pe doamna cum țipă când încerca să se țină de pereții dubei.

– … (insert here fața GM-ului cu ochii holbați aproape să-i iasă din orbite)

– Da’ pe urmă s-a liniștit.

Ăsta a fost momentul când s-a terminat tot. General managerul a izbucnit într-un hohot de râs din ăla de nu-l poți ține în tine. Știți despre ce vorbesc, da? Ești într-o situație extrem de tensionată și deodată spune cineva ceva de te umflă râsul și orice-ai face nu te mai poți abține, deși ar fi mai indicat să-ți tai o mână decât să râzi. Dar creierul tău refuză să accepte și orice ai face nu mai te mai poți controla. Și râzi, și râzi, și râzi, chiar dacă toată lumea se uită la tine ca la un nebun. Ce, n-ați pățit? Că eu am pățit, și nu o dată.

Exact așa cu și cu GM-ul nostru. A ieșit din birou râzând cu lacrimi, iar noi toți ceilalți nu înțelegeam ce se întâmplă. Ne era extrem de clar de ce fusese chemat șoferul și care urma să-i fie soarta, deci nu ne așteptam să iasă nimeni râzând de acolo, cu atât mai puțin cel care urma să-l dea afară. A venit în mijlocul firmei și, printre lacrimi și horcăieli de râs, a izbutit să ne povestească faza cu „doamna care țipa la curbe, da’ pe urmă s-a liniștit”.

Acu’, nu știu, ori că faza în sine e foarte amuzantă, ori ca o defulare de la toată tensiunea aia acumulată, cert e c-am început toți să râdem cu strigături.

Cred că ăsta a fost și norocul bietului șofer: sinceritatea aia dezarmantă. Nu l-a mai dat nimeni afară. Mai mult de atât, peste ceva vreme cei doi invitați au revenit la sentimente mai bune, negocierile s-au reluat, iar contractul a fost în cele din urmă semnat. Cert e că n-au mai calcat la noi în firmă niciodată, iar GM-ul ne-a spus că s-a râs mult la întâlnirea în care le-a povestit și lor cum „țipa doamna la curbe, da’ pe urmă s-a liniștit”.

Mno, cam atât pentru azi. Vă urez o zi fără curbe.