Pe lângă c-a scos la iveală ce e mai rău în oameni, pandemia asta ne-a mai adus o nenorocire: părinții de mici genii. Serios, pentru că tot se plictiseau acasă, o grămadă de părinți au început să fabrice povești, numai bune de pus pe Facebook, despre cât de înzestrate, aproape tangențial cu genialitatea, sunt odraslele lor.

Și uite așa au apărut în viețile noastre virtuale copiii care n-au împlinit nici doișpe ani, dar le pun părinților întrebări filozofice existențiale. Sau copiii de grădiniță pentru care ecuațiile de gradul doi sunt niște chestii ușurele de rezolvat dimineața pe budă. Băi, pe scurt, poate mai exagerez și eu, dar pe Facebook este un continuu recital al părinților de copii care n-au nicio problemă să înțeleagă teoria relativității, deși încă nu se pot șterge singuri la fund.

Evident, pentru că genialitatea se întreține și se exersează, toți copiii ăștia citesc de rup. Citesc volume întregi, devorează literatură clasică si contemporană, mănâncă pe pâine autori ruși și scriitori renascentiști. Probabil mulți ar fi citit „Idiotul” în original, dar, na, zilele astea nu mai e așa de cool să știi rusă. Nfine, cred că știți și voi exact despre ce vorbesc, e imposibil să n-aveți măcar o cunoștință al cărei copil îngână „Eppur si muove” când vrea să-i transmită maică-sii că-i e foame.

Până la urmă n-am mai rezistat și am scris câteva cuvinte despre trebușoara asta. Speriat fiind, când mă uitam la fetele mele care, când aud de citit, mai au un pic și intră în greva foamei. Și bine am făcut c-am scris, pentru că am descoperit că există totuși o grămadă de părinți cu copii la fel de normali ca ai mei, copii care nu frizează genialitatea în niciun fel, sunt doar copii ca toți copiii. Din ăia pentru care cititul este pe ultimul loc, după gadgeturi, internet sau televizor.

Partea extrem de amuzantă este c-am mai descoperit și altceva. Respectiv, i-am descoperit pe oamenii ăia care intrau pe postare doar ca să comenteze: „Cine să-i mai înțeleagă pe copiii ăștia din ziua de azi? Eu, când eram de vârsta lor, citeam de rupeam. Citeam dimineața, la prânz și seara. Citeam și noaptea, la lanternă. Vagoane de cărți am citit.”. Ăștia toți fiind trecuți de 40 de ani, desigur. Și-o ziceau așa, foarte mândri de ei, de parcă nu făceam toți exact același lucru pe vremea aia când în afară de cărți nu prea aveai nimic altceva la îndemână.

Sunt curios câți dintre noi am mai fi citit în copilărie vagoanele alea de cărți, dacă am fi avut la îndemână măcar un sfert dintre următoarele chestiuni: televizor cu jdemii de canale, platforme de streaming cu sute de filme; smartphone cu internet, laptop/tabletă cu internet, console de jocuri, plus miliarde de modele de jucării. Ha? Câți mai comentam acum dojenitor: „Nțțț, copiii ăștia din ziua de azi?”.

Nici nu mai știu în ce an se întâmpla, dar cu siguranță eram în plină Epocă de Aur, cert este că n-am să uit niciodată senzația de beatitudine care m-a încercat în cele două zile în care mi-a lăsat cineva o consolă din aia preistorică de jocuri pe tv. Știți despre ce vorbesc, nu? Conectai consola la tv, după care așteptai să se încarce jocurile de pe o casetă audio vârâtă într-un casetofon.

Dura de la un sfert de oră în sus să încarci un joc și te lua disperarea când pierdeai, pentru că odată cu nenorocitul ăla de „Game Over”, trebuia s-o iei de la capăt cu așteptatul. Ca să nu mai zic că, în funcție de cât de uzată era caseta aia audio, exista și probabilitatea destul de mare să-ți dea eroare după ce-ai așteptat atât să se încarce. Și-o luai de la capăt.

Maximum două zile a stat la mine strămoșul ăsta al consolelor, dar, repet, au fost printre cele mai fericite din copilăria mea. N-am mâncat, n-am băut, n-am dormit, am stat numai cu ochii în ecranul televizorului. Spre norocul meu era vacanță.

Ai mei nu aveau video, dar, pe același sistem, au împrumutat unul de la cineva vreo câteva zile. Cine credeți c-a stat numai călare pe videoul ăla cât timp l-am avut în casă? Da, da, eu. Iar cu videoul era nasol, că-ți mai trebuiau și casete, altfel te uitai la cai verzi pe pereți. Dar m-am descurcat, am făcut rost de casete, după care iar n-am mâncat, n-am băut și n-am dormit cât am avut videoul, am stat doar să văd film după film. Chuck Norris, Rambo și Irina Margareta Nistor defilau voioși, de dimineață până noaptea târziu, pe la mine prin sufragerie.

La un moment dat și-a pus un prieten de-al alor mei antenă parabolică. Am tras si noi cablu de la el. Dar, pentru că omul avea telecomanda și receiver-ul, eram obligați să ne uităm doar la ce se uita el. Noroc că tipul era maniac și se uita doar la documentare în limba germană, limbă care, nici atunci nici acum, nu-mi spunea mare lucru. Bine, am zis „noroc” cu mintea de acum, că pe vremea aia îl înjuram de toți strămoșii când dădeam drumul la televizor și auzeam numai germana aia de kkt.

Mai am exemple d-astea cu duiumul, toate ducând la răspunsul întrebării de mai sus: dacă aș fi avut în casă tot ce are un copil din ziua de azi, probabil că m-aș mai fi atins de vreo carte doar sub amenințarea maică-mii.

Prin urmare, vedeți-vă de treabă, voi ăștia care în copilărie rupeați cărțile pe genunchi, că nu sunteți nici mai breji, nici mai deștepți, nici mai harnici, nici mai nimic decât copiii din ziua de azi. Ați citit, așa cum am citit TOȚI, pentru că altfel ați fi murit de plictiseală uitându-vă în gol la televizorul ăla pentru care exista program doar două ore pe zi, dintre care o oră și cincizeci de minute erau dedicate tovarășului, cel mai iubit fiu al poporului.

Acum sunt foarte curios sa vă aud și pe voi cum vă petreceați timpul liber în copilărie. Erați d-ăia geniali și erudiți? Sau nici voi nu știați cum s-o întindeți mai repede afară la prietenii care deja începuseră de zece minute meciul de fotbal.