În perioada asta o să vorbim mai des decât de obicei despre tot felul de lucruri care țin de acest subiect delicat. Pentru că fratele vostru e la cură și în felul ăsta își mai alină dorul de carbohidrați. Și nu numai de ei, în general își mai alină dorul de haleală multă și gustoasă. Numai că, ce să vezi, haleala multă și gustoasă duce aproape întotdeauna la un singur rezultat.

N-o să dezbatem acum care sunt motivele pentru care am intrat la cură, o să revenim pe subiect când mă voi reîntoarce la greutatea de dinainte de pandemie. Promit. Doar că asta o să mai dureze un pic.

Revenind la mâncare, voiam să vă fac o mărturisire. Carnea la grătar a devenit o constantă în viața mea, pentru că, na, ce să și mănânci? Doar că am ajuns la concluzia că nu prea mai suport altă carne în afară de cea de vită. Și asta nu doar acum, în cură, mi se întâmplă de ceva vreme. La pieptul de pui nici nu mă mai pot uita, nu-l pot mânca indiferent cât îmi e de foame. Prefer să rod doi morcovi și-o frunză de salată, dar de piept de pui nu mă ating nici mort. Am rămas cu sechele de data trecută.

Dar, chiar dacă scoatem pieptul din discuție, am observat că nu mă mai atrage carnea de pui în general, indiferent că vorbim despre pulpe, aripi sau orice altceva. Pur și simplu nu-mi mai place. Însă cel mai ciudat este că mi s-a întâmplat același lucru și cu cea de porc. Nu mai pot cu ceafa, nu mai pot cu mușchiulețul, nu mai pot cu nimic din ce e de porc.

Repet, că poate nu e foarte clar, mă refer la carnea macră, nepreparată în niciun fel, doar pusă pe grătar. Că mici de porc aș putea să mănânc cu tona, doar că nu prea se încadrează la ideea de „cură”. Peștele iese și el din discuție, nu mi-a plăcut niciodată, l-am mâncat doar de nevoie. Oaia, berbecuțul și alte cornute, pe care le mai fac românii la grătar, sunt pentru alții, nu mă pot hrăni în mod regulat cu așa ceva.

Prin urmare, în ecuație a mai rămas doar carnea de vită. Iar cu carnea de vită la grătar, după cum prea bine știm cu toții, e problematic. Lasă că trebuie să fii destoinic ca să-ți iasă un grătar de vită de la decent în sus, dar nici nu prea ai materia primă din care să scoți așa ceva. În sensul că tot ceea ce găsește prin comerțul de super-market, la prețuri cât de cât normale (încă n-am câștigat la loto ca sa dau câte 100 de lei pe o friptură de vită cât palma), nu prea e ce trebuie. Pe scurt, la vită îți trebuie o grămadă de noroc ca să dai peste vreo bucată care, odată pusă pe grătar, să nu fie tare și fadă ca o bucată de talpă de bocanc militar. Am pățit asta și cu mușchiul de vită, ba chiar și cu carnea de vițel.

Rar de tot am găsit ceva ce să-mi placă cu adevărat, dar, ce să vezi, asta se întâmpla o singură dată. A doua oară, deși am cumpărat exact același produs, vita nu mai semăna deloc cu ce luasem data trecută. Pentru că, na, e greu cu furnizorii, e greu cu materia primă, diferă loturile de carne, deci diferă și calitatea.

O să mai subliniez o dată că vorbim despre super-market-uri, pentru că, pandemie fiind, de acolo comand cel mai des. Am amânat pentru vremuri mai sigure partea aia cu „vai, dar știu eu o măcelărie mică de cartier unde au cea mai bună carne”. O fi, dar o să colind măcelăriile mici de cartier după ce se mai duce pandemia sau după ce mă vaccinez.

De-aia m-am și hotărât cu greu să scriu astăzi pe subiectul ăsta. Pentru că, să știți, inițial am vrut să tac mâlc, să păstrez informația doar pentru mine, dar până la urmă mi-am zis că n-am cum să nu vă spun. N-am cum să merg pe burtă și să nu vă zic despre ceea ce cred eu că este, cel puțin la această oră, friptura de vită numărul unu din tot ce se găsește în super-market: ceafa marinată de mânzat Black Angus by Chef Adi Hădean.

Băbăieți, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, credeți-mă pe cuvânt, nu există în comerțul mare, de super-market, ceva care măcar să se apropie de vita asta. Și dacă mă pricep la ceva, apăi la mâncare mă pricep cu siguranță.

În ultimul an și jumătate, am încercat niște zeci de sortimente de carne de vită, toate la grătar. Nimic, absolut nimic nu se compară cu ceafa asta marinată de mânzat. Nici ca gust, nici ca textură, nici ca nimic. Pui grătarul în farfurie, iei prima gură, și primul gând care-ți vine îmi minte este că nici pe la restaurante cu ștaif n-ai mâncat vită din asta. Ceea ce este perfect adevărat. Dacă nu mă credeți pe cuvânt, n-aveți decât să vă convingeți singuri. O să vă lămuriți voi cum stau lucrurile.

Din păcate, pentru că nu e totul așa de simplu, există și niște impedimente în procurarea acestei minunății. Primul ar fi că se găsește exclusiv în Mega Image, deci rămân în discuție doar Bucureștiul și încă trei-patru orașe. Dar asta nu e tot, pentru că imediat vine și al doilea impediment major: nici măcar la megaimaj nu se găsește peste tot, ci doar în magazinele Concept Store. Ceea ce mă enervează teribil.

Dar chestia care mă scoate efectiv din minți este că n-o au nici ca produs disponibil la comenzile online. Lucru care mă frustrează la maximum și nu-l pot înțelege. Ce te costă să listezi produsul pe site și sa vezi dacă vin comenzi pe el?

Prin urmare, de fiecare dată când mi se apropie rezervele de finish, sunt nevoit să mă urc în mașină și să mă duc până la mama naibii, adică până la cel mai apropiat Concept Store. Și când zic că sunt nevoit, nu glumesc, că fără minunăția asta cura mea ar deveni o chestie insuportabilă. No fucking joke.

Cam atât pentru azi.

P.S. V-am lăsat mai jos cum arată produsul, ca să nu cumpărați altceva și să mă înjurați. Vă uitați după caserola asta în frigiderele alea mari unde se ține carnea de vită.