În primăvara anului 1988, vestea a căzut ca un trăsnet asupra micului, dar inimosului, oraș în care am văzut lumina zilei: vine în vizită de lucru, la Vâlcea, tovarășul Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului, ctitorul României moderne, făuritorul Epocii de Aur.

Evident, din acel moment pentru toată suflarea din Râmnicu Vâlcea n-a mai constat nimic altceva. Din fericire, pentru că era luna mai (cred), n-a mai fost nevoie să vopsească nimeni iarba în verde. Doamne ajută, că dacă era început de noiembrie, parcă văd că ne puneau bidinelele în mâini și ne obligau să vopsim în verde brotac de orezărie tot ce era petec de iarbă de pe traseul cuplului prezidențial. Pentru că, da, se anunțase oficial, tovarășul nu venea singur, era însoțit și de tovarășa.

Iar în ziua vizitei, toate resursele umane ale orașului au fost scoase pe străzi. Tot ce era cetățean viu, care se putea ține pe două picioare, era aliniat la marginea drumului, pe traseul oficial. Pentru că cu toții trebuia să avem parte de bucuria imensă de a-l aclama si a-l primi cum se cuvine pe întâiul fiu al poporului.

Bănuiala mea este că au mai adus si oameni de prin satele și comunele din județ. Altfel nu aveai cum să acoperi tot traseul cu cetățeni comuniști voioși, așezați strategic de o parte și de cealaltă a drumului. Iar traseul ăla oficial avea niște kilometri, nu glumă.

Nfine, partea proastă e că nu se știa clar la ce oră era anunțată sosirea oficială a mărețului conducător, dar pe noi ne-au scos pe străzi încă de dimineață. Ca să fie siguri că nu cumva apare cel mai iubit fiu al poporului, pe neașteptate, și găsește străzile goale, fără comuniști de nădejde care să-l aclame de pe margine. Ar fi fost de porc și nu se făcea.

Eu și toți colegii mei de clasă, uteciști și viitori cetățeni de nădejde ai patriei, fuseserăm repartizați în centrul orașului, undeva în primul sfert al traseului. Doar că, după vreo câteva ore de așteptare, pe lângă oboseală și foame, ne-a luat o plictiseală din aia soră cu moartea. Prin urmare, în lipsă de altceva mai bun de făcut, m-am apucat să spun bancuri. Cu voce tare, ca să audă si colegii care erau așezați mai la marginea dispozitivului. Lucru deloc complicat, de altfel, pentru că, pe lângă că eram o enciclopedie de bancuri (încă sunt), mă ajuta și vocea.

Toate bune și frumoase, eu dădeam la rafală automată banc după banc, ăia râdeau de se pișau pe ei, ce să mai, reușisem să-i scot cumva din plictiseala aia nenorocită. O singură problemă ar fi existat. Și anume, pentru că la vârsta aia eram complet lipsit de creier si de instinct de conservare, bancurile erau toate cu și despre cel mai iubit fiu al poporului, tovarășul Nicolae Ceaușescu.

N-am să uit niciodată cum, în cele din urmă, când a văzut că nu încetez și nu încetez, profa de franceză, care ne era supraveghetor în ziua aia, s-a apropiat pe tăcute de mine și m-a strâns puternic de un umăr, în timp ce-mi șoptea apăsat în ureche:

– Vasilescule, termină odată, că e păcat de părinții ăia ai tăi! Vrei să-nfunde pușcăria?

În ziua aia, și ceva vreme după, n-a mai zis nimeni bancuri.

P.S. Pentru toți ăia care cred că înainte era mai bine.