La noi în casă există doi copii și două pisici (mă rog, un motan și o pisică). Problema e că fetele, mini-fashionistele, au în permanență plângeri legate de faptul că cele două mâțe nu prea vor să vină la ele sau să stea cu ele. În timp ce cu mine sau cu maică-sa stau liniștite, dorm câte jumătate de zi lângă unul dintre noi.

Lucru care are și o explicație oarecum logică zic eu, în sensul că e greu să vrei să te duci la cineva care te ia pe sus, te frichine pe la coaste, te gâdilă, te trage de lăbuțe, mă rog, îți face cam ce ar face orice copil unei pisici pe care o are la dispoziție în casă.

Io le înțeleg frustrarea copiilor, dar e greu (ca pisică, zic) să vrei să alegi hârjoneala, când în aceeași casă ai la dispoziție și doi adulți care te lasă să-ți faci mendrele cum vrei tu și când vrei tu. Ba chiar, unii dintre adulți te lasă să dormi pe ei până nu-și mai simt membrele de la atâta stat în aceeași poziție, ca să nu cumva să te deranjeze. Nfine, detalii.

Desigur, toate aceste impedimente nu le fac pe fete să se dea bătute. Ar fi culmea, cum să renunți, când miza este să transformi o mâță reală într-un pluș cu care să te joci?

Prin urmare, în fiecare seară, lucrurile se desfășoară în felul următor: fetele capturează pisicile, fiecare își atribuie câte una (în general regula e că Ioana o ia pe Suzana și Maria pe Vasile), după care se bagă în pat, fiecare cu pisica ei, încercând să le țină cât mai multă vreme acolo. Evident că mâțele nu sunt foarte încântate de acest regim de penitenciar semi-deschis și la prima secundă de neatenție au zbughit-o de acolo.

Bine, avem și noroc de cele mai bune mâțe din Univers, că, dacă la prima tentativă de genul ăsta s-ar fi lăsat cu urme de gheare pe obraz, a doua n-ar mai fi existat. Dar nu, ambele stau și rabdă, așteptând ocazia cu ajutorul căreia să evadeze.

Dar toate astea au durat până într-una dintre serile trecute când, după o mică repriză de puzzle, fetele s-au dus și și-au capturat fiecare pisica ei, după care, urmând regula, s-au retras la culcare cu pisicile în brațe.

N-au trecut cinci minute și-a intrat Maria în living, cu Vasile în brațe, dar și cu o față foarte tristă:

– L-am adus aici, că la mine nu e fericit.

Mi l-a pus în brațe și-a plecat repede, ca să nu văd că-i dăduseră lacrimile. Mai bine, că imediat am început să simt și eu curent, sau nuș’ ce naiba, pe la colțul ochilor.

Pentru că asta, oameni buni, este o lecție de inteligență emoțională pe care nu reușesc s-o învețe mulți dintre oamenii maturi într-o viață întreagă: nu poți face pe cineva fericit dacă-l ții lângă tine cu forța. Lasă-l să plece, ajută-l să plece, dacă asta își dorește, indiferent cât de trist te-ar face asta să te simți.

Avem niște copii tare buni și sunt foarte bucuros că pot să-i cresc, încercând să-i fac și mai buni.

sursa foto: freepik.com