Continuăm seria poveștilor din cretacicul timpuriu.
Imediat după ce am plecat de la Pizza Hut, m-am angajat la Sheriff’s. Apropo, mai ține cineva minte că în București a existat un fast-food cu acest nume? Nu de alta, dar dacă ții minte asta, cu siguranță ești în grupa de risc pentru covid. 😀
Acum aveți nevoie de un pic de context. Sheriff’s ăsta era al unor cetățeni arabi (nu mai rețin țara din care erau). Nu știu cum mai e acum în firmele patronate de cetățeni arabi, dar pe vremea aia, pe lângă cei din management atârnau în permanență prin restaurant mulți băgători de seamă de aceeași naționalitate. Nu erau angajați, nu nimic, erau rude sau prieteni care pur și simplu veneau și stăteau acolo toată ziua frecând izma cu spor.
Cum am ajuns acolo? Unul dintre patroni (era să scriu „acționari”, dar m-a pufnit râsul, în România anilor ’90 nu exista un asemenea concept) mânca frecvent la Pizza Hut. L-am avut de vreo câteva ori la mesele mele și de fiecare dată m-a ofertat. În sensul în care îmi spunea c-o să deschidă și el un restaurant asemănător și că să merg să lucrez la el, că-mi dă salariul triplu. L-am ignorat cu succes, să-mi dea salariul triplu nu era mare lucru, la Hut aveam salariul minim pe economie, dar io trăiam din bacșișuri. Ori pe astea i-ar fi fost extrem de greu să mi le dea și unu la unu, d-apăi dublu sau triplu.
Revenind. După plecarea intempestivă de la Hut, evident, l-am sunat pe omul cu Sheriff’s-ul, dacă tot mă voia atât de tare. La fix s-a potrivit. Tocmai terminaseră de amenajat localul, acum erau în faza în care făceau training cu angajații. M-a angajat în secunda doi. Dar ce zic eu „angajat”, m-a băgat direct pe post de supervizor, că doar aveam experiență. Chestie care inițial mi s-a părut o mare șmecherie, mă și gândeam „uite, dom’le, oamenii ăștia știu să mă aprecieze”.
Dar toată mândria mea a durat până am constatat că supervizorii trebuie să se prezinte la muncă la 05.00 dimineața (no fucking joke), în timp ce restul angajaților veneau liniștiți cu cinci minute înainte sa deschidem, adică la 07.55. Da, înțeleg că oamenii chiar mă apreciaseră și de-aia mi-au oferit pe loc, fără niciun fel de training, postul de supervizor, dar la douăzeci ș-un pic de ani, sincer, mă interesa mult mai mult să dorm două ore în plus decât aprecierea lor. Priorități, priorități.
Au urmat câteva luni pline de frustrări. Na, era greu, dintr-o dată veniturile mi se reduseseră la un sfert din cât câștigam la Hut, dar nu asta mă apăsa cel mai tare, cât programul ăla infernal de lucru. Boss, să te trezești în fiecare zi la 04.00, când ai 20 de ani, deci nu te culci la nouă jumătate, credeți-mă, este ceva de-a dreptul infernal.
Dar lasă, că mă răzbunam și eu cum puteam. Trebuia să vedeți de fețe au făcut toți din liota aia de arabi, care atârnau pe acolo, în ziua în care au scos prima pizza din cuptor (da, s-o fi numit el Sheriff’s, dar aveau și pizza în meniu) și m-au chemat, în calitate de specialist, că doar lucrasem la Hut, să-mi spun părerea. Mai erau câteva zile până la marea inaugurare, deci începuseră să testeze la greu cuptoarele și rețetele.
Eram în cealaltă parte a localului, îmi instruiam oamenii din subordine când m-au chemat. M-am dus. Arabii erau strânși toți în jurul cuptorului ăluia de parcă urma să iasă Allah din el, nu o bucată de cocă fierbinte, dar, pe măsură ce înaintam, se dădeau în lături să-mi facă loc. Vă zic, nici Moise n-a despărțit apele cu atâta artă cum i-am dat io la o parte pe toți gură-cască ăia.
A scos pițarul pizza din cuptor, din trei mișcări a tăiat-o iscusit în triunghiuri și pe primul mi l-a întins mie. Perfect conștient de tot ceea ce fac, l-am luat, am așteptat un pic să se mai răcească, în timp ce ăia se bălăngăneau de emoții, am mușcat, după care am mestecat tacticos. Arabii mai aveau un pic și dădeau în clocot. Până la urmă, șeful ăl mare, cel care mă angajase, n-a mai rezistat și m-a întrebat cum e. Nice, am răspuns, dar se putea mult mai bine. Și-am plecat la oamenii mei.
O mică măgărie, ați putea spune, dar cum mie mi se luase deja de jobul ăla, deși nici nu-l începusem bine, aia e, aș fi fost ușurat dacă-mi spuneau să plec.
Dar, cum nu mi-a spus nimeni, lucrurile au continuat în același stil o vreme. Frustrările mele se amplificau, dar nici nu mă înduram să plec, să-mi caut altceva, că erau câțiva oameni pe-acolo cu care mă înțelegeam demențial.
Toate astea au durat până într-o zi în care m-a sunat un prieten din Vâlcea. Prieten care avea chef de mers o săptămână la mare. Gen, să mergem, că doar nu se ducea singur, ca animalele. Mănânci calule ovăz? Bineînțeles c-am percutat la propunere în secunda doi.
Așa că a doua zi m-am dus la onor șefii mei să-i anunț că în vreo săptămână așa, aș avea și eu nevoie de câteva zile libere. Ceea ce am și executat, la prânz, în cele câteva minute în care aveam pauză de masă. Well, care credeți voi c-a fost răspunsul? Exact: nici gând, nu putem să-ți dăm concediu. Mie mi-a picat instantaneu fața. Am scena în fața ochilor. La una dintre mesele din restaurant erau așezați șeful, cel care mă angajase, mâna lui dreaptă, și încă vreo trei-patru-cinci băgători de seamă, când am apărut eu cu cererea mea absurdă pentru câteva zile libere.
De-aia, când am primit răspunsul negativ, primul meu impuls, ăla instinctual, a fost să las capul jos, că mă simțeam în inferioritate, și să plec. Doar că ezitarea asta a durat un singur moment, după care m-am aplecat, mi-am cules coloana vertebrală de pe jos, și le-am spus că-i înțeleg, că știu că le greu, tocmai de-asta n-am nicio problemă dacă liberele vor fi neplătite, dar am musai nevoie de ele.
S-au uitat la mine cu ochi străini și goi, iar răspunsul a fost din nou negativ. Doar că de data asta era și însoțit de tot felul de argumente stupide de genul că „nu se pot descurca fără un om” (puteau, avem în permanență excedent de personal, angajau în neștire, tocmai pentru că oamenii plecau rapid după ce se lămureau ce e p-acolo).
Și atunci, pe loc, cu vena aia groasă zbătându-se la tâmplă și cu pulsul în 200, am hotărât că cineva trebuie să le dea oamenilor ălora o lecție. Am rostit calm: „ok, am înțeles, dar în condițiile astea eu am plecat de aici”. Am făcut o stângă-împrejur demnă de orice defilare de 23 august și-am plecat din local exact în momentul ăla. Am plecat așa cum eram, cu uniforma pe mine.
Pentru că, dacă nu știați, sau nu mai țineți minte, tot personalul de la Sheriff’s era îmbrăcat în uniforme de cowboy. Că, na, vindeau ei pizza și ayran, dar în sufletele lor erau niște johnwayne neînțeleși. Ar fi meritat să le vedeți fețele oamenilor din metrou când am intrat eu în compartiment, cu cizmele mele cu toc, cu pălăria mea neagră, lăsată pe spate, cu cămașa mea cadrilată vârâtă-n jeanși, și cu vesta mea neagră cu stea de șerif în piept. Da, ar fi meritat, jur că se uitau in spatele meu să vadă unde am lăsat calul. Am râs tot drumul.
A fost prima și ultima oară în această viață când am plecat în felul ăsta de la un loc de muncă, dar am simțit cu fiecare micron din ființa mea că a meritat.
P.S. Cămașa și pălăria au fost de calitate foarte bună, să știți, a purtat taică-meu la ele ani de zile. Mai ales pălăria era aur, vara, când mergea la udat grădina. Plus că se uitau ăia din sat la el cu un nedisimulat respect: domnu’ inginer era singurul din comună care avea pălărie de cowboy.
Il Buono, il brutto, il cattivo ? Care erați dvs ? 🤪
Comentariu beton!21
Toți trei, șerif. 🤣🤣🤣
Imi aduc aminte de local. Cand coborai spre Unirii. Era mereu haos acolo si aveau o pizza infecta. Ba, tot timpul cand ni se facea pofta de pizza, mereu propunea un tembel sa luam de acolo. Mie imi placea mai mult de la Panipat, alta mizerie. Dar era omor mereu acolo.
Cat priveste partea cu „actionariatul si asociatii”: ce vrei, anii 90-00, un haos generalizat.
Noi ne faceam ucenicia vara, dupa sesiune, la Spring, alti arabeti. Astia au fost mai organizati. Nu era de bani, era de ce hamburgeri nesimtiti ne faceam noua si prietenilor care veneau sa cumpere.
Comentariu beton!21
Ăia de la Spring au fost cei mai fraieri din Univers. Spring a fost primul fast-food apărut în București, Mac-ul a venit abia după vreo trei ani. Puteau să umple Bucureștiul de Spring-uri.
A mai fost un Sheriff la intersectia Bld Basarabia cu Nicolae Grigorescu si Bld Chisinau,
E posibil, n-am de unde să știu, că nu ajungeam n zona aia a Bucureștiului decât dacă plecam în drumeție, cu merinde la mine.
Eu știu spring-ul de la universitate și unul pe Ștefan cel Mare, vreo 2 stații de mașină mai spre obor față de Dinamo. 2000-2001-2002.
Mie-mi plăceau „salatele” acolo.
Nu țin minte Sheriff’s, dar țin minte cum întorceam banda casetelor cu creionul. Deci tot în grupă de risc sunt, la naiba. :-))
Ceva similiar mi-am adus aminte și eu ieri, mi s-a părut inacceptabil să nu mi se aprobe zile de concediu ca să merg acasă de Crăciun, în condițiile în care aranjasem deja ca munca să nu aibă de suferit. Din fericire, la angajare, le spusesem că prioritatea mea e familia și apoi munca, că eu la 18 max trebuie să ajung la grădiniță să iau copiii, așa că, la 17 fix voi pleca zilnic (deși se stătea peste program big time în general) și managementul mare fusese de acord. Ăla mai mic fusese și el, dar era mai în vârstă și memoria îi mai juca feste.
Comentariu beton!22
Am lucrat și io într-o firmă în care șefii credeau că în zilele alea dintre Crăciun și Revelion or să rupă cu vânzările. Nu știu cum naiba, dar nu se întâmpla niciodată.
La noi nu trebuia să rupem, ci să ne îndeplinim targeturile de vânzări lunare și anuale setate. A fost cel puțin un an în care în final de decembrie am rupt cu vânzările, că trebuia. Țin minte și acum primul meu wfh, 31 dec, la ai mei, toată lumea în living la hăhăială, eu închisă într-o cameră și pe telefoane cu clienții, să verific stocuri și să storc orice comănduță posibilă de la fiecare în parte.
Comentariu beton!15
Ei, uite asta n-am putut să fac niciodată. Nu sunt genul răzvrătit sau care abia așteaptă să conteste deciziile șefilor, dar când a fost vorba despre zilele mele libere, de fiecare dată am plecat de la premisa „ia mai duceți-vă în plm”. N-aș fi stat în vecii vecilor să iau comenzi pe 31 decembrie.
24 și 31 decembrie până la ora 18:00, sărbătorile naționale până la ora 24:00 că atunci rupea românul la cumpărături, inventar pe 2 ianuarie… Ehee, vremuri frumoase în hypermarket! Trei ani am dus-o așa, trai pe vătrai extra! 🤣🤣
Comentariu beton!24
@Ioane, tu măcar erai în hypermarket, unde sunt convins că apăreau destui rătăciți chiar și pe 24 sau 31. Dar eu vindeam cd-uri, dvd-uri și cartușe pentru imprimantă. Nimeni, niciodată n-a dar vreo comandă care oricum o i s-ar fi livrat tot în ianuarie. 😇
Eh, mie îmi era mai ușor să obțin zile libere suplimentare la nevoie decât să las obiectivele firmei neîndeplinite.
Ce fauna era pe acolo, cam tot ce avea mai bun Bucurestiul in anii 90: arabi, valutisti, interlopi, minoritari, cersetori.
Nu mai stiu ce am mancat/baut cand am intrat prima oara (si ultima parca?) acolo, dar tin minte ca ma scapa pipi dar nu m-am dus la toaleta. Mi-era ca ma violeaza vreunu pe-acolo.
Comentariu beton!21
Pot doar să spun c-ai făcut alegerea corectă.
Deci pizza, arabi și cowboy 😁
Sper că ai notat în CV experiență vastă în proiecte multiculturale pentru întrepătrunderea și domesticirea aromelor!
Comentariu beton!18
E pe primul loc la mine în CV, bolduit.
Tu aveai un fix cu plecatul pe litoral. 😝
Comentariu beton!22
Da, aveam și io un fix la douăzeci de ani: să merg vara la mare. Nebun.
Tânăr și neliniștit cu aspirații, de la un weekend la o săptămână!
Mihai, jur că nu îmi pot scoate din cap imaginea cu cowboy ul în metrou, râd cu lacrimi! Azi îmi iau și o pizza!
Cam tot prin anii ăia se purtau cizmele înalte, din piele întoarsă, pe stil mușchetar. Și apar io la muncă, mândră tare (apropo, dacă nu erau ai mei mâncam apă vreo 2 luni, la cât au costat) și individu’ care îmi era șef, mă privește și mă întreabă: calul unde l-ai lăsat? I-aș fi făcut franjuri mustățile dar aveam apucături de doamnă de pe atunci.
Comentariu beton!32
@Mona, mi-aduc aminte cizmele alea. Mi-au mâncat sufletul. Nu-mi permiteam să-mi iau unele ca lumea și am cumpărat din alea „de carton”, din bazar, pe care nu le puteam purta decât pe vreme uscată. Îmi înghețau picioarele în ele și le purtam cu trei perechi de colanți, că aveam bețele prea subțiri și arătăm ciudat cu ele.
Da’ nu mai conta. Cine avea cizme înalte, ă? 😎
Comentariu beton!29
Acum parca regret ca nu am intrat sa mananc niciodata intr-un local de-al lor…cel putin pentru a admira uniformele astea :)) ma bucur in schimb ca am imaginatie sau ca descrii tu prea bine totul… am citit si trait scena de parca am fost de fata 😂
Păi, localuri aveau doar două. Ăla de la Unirii și încă unul prin Militari, parcă.
Mai bine că n-ai intrat. La un moment dat dăduseră ăștia niște filmări cu o gașcă de șobolani care își luaseră flotant în cel de la Unirii. 😜😜
Definitoriu ptr. sclavagismul, din constuctii:cârcă și lopata👺rachiu și tutun👹(pe caiet) 😷
Băi, ce mă enervau turiștii de weekend, care dădeau buluc vara pe litoral. Mai ales ăia tineri. N-aveai loc de ei, nene, să faci și tu o baie cinstită noaptea, în mare, că stăteau ciorchine și căscau gura. Io propun să se mai construiască o mare, special pentru vizitatori. 😛
Comentariu beton!28
Păi au construit, dar s-a stricat. 🤭
Să mai facă una, șefu, că nu suntem pe sărăcie. Avem apă din belșug. Sare vă aduc eu în buzunar, dacă e. 😁
2, ar fi ok
Acolo m-a scos „la restaurant” prietenul meu care, între timp, mi-a devenit soț. Deh, așa erau vremurile. Și m-a întrebat de care pizza vreau. Ca să nu-l pun la cheltuială, am spus medie (în ideea c-o mâncăm amândoi), dar el… a venit cu două medii (pe care n-am reușit să le terminăm, căci erau f mari). Și acum ne mai amuzăm pe chestia asta!
Comentariu beton!18
Da’ de turci, ce zici?
P-aici, turci cam peste tot. Sunt cartiere in care te poti plimba o zi intreaga fara s-auzi o vorba in germana; numai turca.
Magazine, frizerii, fast-food cu döner (versiunea turco-germana pentru shaorma). Sunt peste tot. Si, la fel cum ziceai, pline toate cu turci in floarea varstei, care bantuie pe-acolo de stai si te intrebi pe unde-or prasi astia de-si permit masini de lux si ore intregi de zacut pe o bancuta in shisha-bar sau de socializat prin frizerii.
Cand trece cate unu’ din asta pe langa tine, te ia ameteala; cred ca-si varsa cate juma’ de sticla de parfum in cap. Si-s de-o nesimtire crasa.
Acum vreo luna, s-a mutat, pe acelasi palier cu noi, o familie de turci. Ies si intra in casa de 100 de ori pe zi sau noapte si trantesc usa aia de la intrare de stie tot cartierul ca au activitate. Au un tanc de masina care nu s-a miscat din parcare decat o data sau de doua ori. Deci…nu par sa munceasca pe nicaieri. Si asta, intr-un bloc foarte linistit, intr-un cartier foarte linistit unde fiecare isi vede de treaba lui fara sa deranjeze pe nimeni.
Inteleg, deci, perfect, frustrarile tale cu arabii de la Sheriff’s.
@Ruxandra, masinile alea de fite le au pentru ca tot ei (sau neamul lor) lucreaza la asigurari. Nu ai observat ca le schimba la fiecare 6 luni?
@Cainele Alex: Da’ cine-a stat sa le tina socoteala? Si…hai ca le mai schimba si cand razuie turcoaica vreun zid/gard/stalp…name it! Conduc si alea ca niste cizme!
Aia cu grupa de risc pentru covid ai dat-o finuț. Te țin minte, stai liniștit! 🤣 N-am mâncat niciodată la Sheriff’s deși pot zice că mi-am cam făcut veacul prin zona Unirii în liceu și facultate. Nu știu de ce, dar nu m-a atras, deși nu am fost niciodată anti locații de acest gen (am rupt KFC, Mec sau Spring).
Despre treaba cu zilele de concediu…. Job în hypermarket în perioada de dezvoltare a acestui gen de magazine. Am zis mai sus cum era treaba cu zilele libere și naționale (adică nu prea erau), iar când am plecat de la ei mi-au plătit vreo 30 și ceva de zile de concediu neluate din anii trecuți, bani cu care am mai stat încă o lună la mare în plină vară (lucram în Constanța de 1 an deja, deci cazarea era în chiria obișnuită și obscen de mică). M-am destrăbălat la maxim în luna aia. Vis!🤣
La următorul job treaba a fost și mai interesantă. Primele două săptămâni din august firma închisă, toată lumea în concediu. Nu conta că era vârf de sezon la mare sau că ai fi vrut concediu mai degrabă în septembrie sau octombrie la munci agricole la țară sau alte d-astea. Nope… Obligat forțat acasă în august. Restul zilelor de concediu? Când nu era de muncă, deci un fel de la ghici. Vis! 😁
După aceste două joburi am început să apreciez foarte mult zilele libere, astfel încât mi-am luat concedii lungi, de două ori câte 1 an și 8 luni, apoi 3 ani legați (intru pe al 4-lea luna viitoare) ca să-mi scot pârleala. 🤣
Comentariu beton!19
Da, îl știu. Acolo mi-au furat prima oară portofelul din buzunar (a doua oară mi l-au luat în autobuzul 123). Stând la coadă, când ajung la casă plua portofel, noroc că mai eram cu altcineva și m-a salvat. Persoana respectivă ocupase masă, că așa se proceda, era foarte aglomerat, și nu era lângă mine să mă supravegheze. Asta se întâmpla prin 98-99, întotdeauna mi-aduc aminte, nu cu plăcere, da’ mi-aduc. Era frumos acolo, nu se deschiseseră mall-urile unde să meargă cetățenii capitalei, așa că se adunau pe la astfel de localuri.
Patit si eu cu dat demisia, dar eu am vrut sa plec si nu ma lasau. Adica sa-i parasesc de tot, dar ei nu si nu , de parca eram sclav pe mosia lor. Faza fusese ca eu trebuia sa fiu platit in regie, cei din productie erau platiti dupa realizari, dar era o debandada generalizata acolo, lipseau cu zilele ca ba le fata vaca, ba le murea vitelul, si planul il faceau tragand ca idiotii zi si noapte la sfarsitul lunii. Adica il faceau cam nu, si atunci erau platiti mai slab. Eu eram acolo zi de zi asa ca mi se rupea de planul lor iar un destept a avut stralucita idee sa fiu trecut cu ei in acord. Am luat fluturasul, m-am infipt la sefu’ al mare si i-am zis ca atunci cand m-am angajat la ei nu asa fusese vorba.Nu se poate modifica, asa s-a hotarat. Ok, eu plec. Nu pot sa-ti aprob plecarea ca avem nevoie de tine, rahaturi de genul asta. N-am zis nimic, am iesit la secretara, i-am cerut o foaie de hartie,am scris frumos pe ea, i-am zis aleia sa-mi dea nr de inregistrare, am ciocanit frumos ia la boss la birou si i-am zis pa. M-am intalnit cu el dupa cativa ani, iesise la pensie, mi-a spus ca in toata cariera lui n-a patit sa isi dea unul demisia fara sa stea la discutii. Acum vreo doua luni, merg pana la fostul loc de munca(nu cel de la care mi-am dat demisia, urmatorul), e apropiat de cel actual, sa ii ajut cu ceva. Termin, dau sa plec si zice cel de acolo: stii ce am gasit in sertar? Demisia ta cand ti s-a pus pata si ai vrut sa pleci de aici. Oare am o problema cu demisiile?
Comentariu beton!18
Nu știu cum își tratau arabii angajații, dar erau cei mai buni parteneri de afaceri în perioada aia. Am lucrat cu mai mulți arabi și cu ei nici nu aveai nevoie de contract. Dacă te înțelegeai și băteai palma era suficient.
Da, da. Știu pizzeria aia. Un kitch. O pizza mizerabilă și angajații care arătau ridicol în uniforma aia. N-am știut că acel singur angajat oacheș, acel Mărgelatu erai tocmai tu. Bine, erai mai firfirel așa, dar promiteai😁. Pup you.
Comentariu beton!17
N-ai crede, dar si dupa 2000 mai erau angajatori cu apucaturi din astea. In 2008 cred ca ma angajasem ca junior intr-o agentie mica, management ‘misto’ (prea tanara sa imi dau seama din prima, nu avea nimeni cheie si asteptam ca fraierii in frig si ploaie pana venea contabila sa deschida, uneori si peste 30′ :))) ), colegii nu mai primisera salariul (la negru, da?) de vreo trei luni, se lucra frecvent pana dupa 20.00 (wtf!!), pe sistemul ‘ai, n-ai treaba, nu pleci pana nu pleaca sefu’ (wtf!). Mnoh, si dupa cateva saptamani aici, se apropie Craciunul. Voiam sa plec acasa, evident. Initial, cer voie sa WFH. Primesc un ‘Nu, toata lumea vine blabla la’. Cer zile de concediu fara plata (nici nu erau asa multe, sa zic 5-6). Tot nu. Au primit demisia :)))) No regrets
Comentariu beton!13
That reminds me gents de supermarket Orient de pe Dorobanti, cam din epoca Sheriff’s, sau un pic mai devreme, condus de 2 libanezi, tot cu o gramada de bagatori de seama, de aceeasi nationalitate, observatori prin magazin. Primul job, gasit de un profesor universitar care mi-a luat si primul salariu drept comision, facturare intr-un regim de inchisoare pentru ca „romanii e hoti”. Daca vrei sa mergi la pipi trebuie sa ceri voie la sefi sau supraveghetori, ca eram incuiati intr-un birou cu pereti de geam, exact langa sefi, toate produsele veneau pe la noi cate o bucata din fiecare pentru scanat si introducere in sistem, insotite de factura de intrare, tzispe furnizori, tzispe preturi de vanzare, trebuia anuntata repede orice modificare de pret, sa fie schimbat imediat pretul la raft. Veneau clientii la case cu reclamatii ca eram prea inceti in schimbarile astea de preturi si tot pe noi ne certau. Fetele care trebuiau sa o faca erau la tigara sau sugeau/turnau ceva pe la sefi. Dupa 3 luni am plecat si binenteles nu facusera carte de munca, probabil totul era la negru. Controalele erau dese si plecau plini de spagi.
Dar ce faina e senzatia aia de libertate absoluta cand dupa ce ti ai dat demisia si ai murmurat mai incet sau mai tare un ,pe ei si pe mama lor,pleci spre mare cu pletele in vant ,ma rog la 20 de ani cam toti au plete.Chiar Mihai acum ,la varsta asta ti ai mai da asa usor demisia? Sincer eu am fost mereu mai precauta si am plecat mai intotdeauna decat daca stiam sigur ca am varianta doi,sau B.
Deci nu ai învățat lecția cu marea! Tz tz tz… 😀
Tu ești semn de foc dacă țin minte bine iar apa stinge focul. Deci marea mai degrabă îți aduce ghinioane. Dar probabil că în subconștientul tău chiar voiai să pleci de acolo și așteptai să fii refuzat. O întrebare indiscretă: tu la școală când mergeai?
PS Azi la 7 dimi a fost lună nouă în capricorn, prilej de a pune punct unor lucruri și de a începe altele. Avem azi 13 dar e un 4 pentru că se adună cifrele, zi serioasă, ordonată, clară în intențiile noastre…
Băi, jur, întrebarea cu școala m-a făcut să râd cu zomot. Când naiba să merg? Mergeam atunci când mergeau toți cei cărora nu le creștea iepurele în frigider, deci erau nevoiți să muncească: ÎN SESIUNE.
Așa carevasăzică, mă gândeam eu!
27.11.1972 data nașterii, da?
Număr de destin 3, vibrație interioară 9, vibrație exterioară 11- număr maestru- dar și 2, suma.
Aceste numere arată că orice ai fi făcut în viață, ai fi făcut bine, de la inginerie la actorie, la scriitor, la mai toate cu condiția să faci muncă între oameni. Talent la scris. Un interior foarte bogat, universal aș zice, altruist, generos, foarte inteligent. Destinul 3 înseamnă totuși o viață plină de schimbări, nu toate fericite, dar le-ai abordat și le abordezi mereu cu optimism, cu înțelepciune. Adică treci relativ ușor peste necazuri. Vibrația exterioara 11 sau chiar 2: ești perceput de alții ca un maestru, ca un leader. Oamenii au așteptări mari de la tine, să-i înveți, să-i conduci, să-i ajuți. 2 poate însemna și că ai dependențe, de oameni de exemplu, nu ai putea trăi fără mulțimi în preajma ta. Mulțimi on line, off line. Pare că nu te interesează părerea altora dar cele trei vocale și doar două consoane din prenume îți trădează sensibilitatea, sufletul mare.
Ai numere foarte bune, mari, interesante, cu vibrații înalte dar nu, nu ești potrivit ca politician. Te întrebasem eu cândva.
Cu plăcere.
Păi toate astea ți le puteam spune și eu. Bine, mă rog, mai puțin partea leadership-ul, că nu m-am simtit niciodată acolo. 😀
Deci confirmi cam totul. Data nașterii mi-a dat aceste informații, este o simplă analiză numerologică. Numerologia este știință. Nu aș fi putut să-ți dau aceste info de la mine căci nu te cunosc. Câte ceva am pescuit de ici de colo, din articole ori din comentarii dar nu am încredere în intuiția mea. Prefer științele exacte. Chestia cu a fi leader…este percepția altora despre tine, nu a ta. Luna nașterii, cifra sau cifrele care apoi se adună, exprimă vibrația exterioară, adică cum te văd alții. Ziua nașterii arată cum ești tu cu tine, în tine, nu în afara ta. 11, 22, 33 sunt numere maestre, foarte înalte ca vibrație. Dar 11 poate fi citit și ca 2. E un fel de medie între 11 și 2 ca interpretare adică există un mic conflict: ai putea fi leader, oamenii așa te simt, așa te vor, dar ceva te inhibă, te oprește. Posibil să nu ai suficient curaj sau să nu-ți cunoști potențialul sau pur și simplu să nu vrei să fii.
Eu o urmăresc și pe Suada Agachi. Interpretează omul după fizionomie, după trăsaturile chipului. Foarte interesant. Sunt științe vechi de când lumea…
1972 parcă este anul șobolanului- carismatic, curios, iubitor de plăceri…
Vreau si eu sa-mi spui cu data nasterii daca se poate 29.09.1980 😇 multumesc 🤗
GMT, stai puțin, oare tu zici că numerologia e o știință exactă? Eu știam că e considerată pseudo-știință (alături de astrologie). Și că științe, mai ales exacte, sunt (sau erau) matematica, fizica, chimia, din astea.
Comentariu beton!14
Sonia
29.09.1980 deci.
Astrologic cred că deja știi că ești o Balanță iar după an o Maimuță. Dacă cunoști ora nașterii, pe astrograma natală- pe net găsești multe site uri- poți introduce toate datele și-ți apare astrograma completă cu interpretarea planetelor și a caselor. Ca idee, după 30 de ani ascendentul ia locul semnului principal, ascendentul fiind dat de ora nașterii. La femei poziția Lunii este foarte importantă, găsești totul acolo. Maimuța este semnul cel mai inteligent în astrologia chineză dar și cel mai schimbător, jucăuș pe scena vieții. Găsești mai multe info la semnul Maimuței.
Numerologic.
Numărul de destin este 11 , se calculează adunând toate cifrele din data nașterii. Dacă rezultă 11, 22, 33 se lasă așa pt că sunt numere maestre iar dacă nu, se mai adună cifrele între ele până dă o altă cifră. Număr de destin nu înseamnă soartă ci destinație, adresa unde trebuie să ajungi trăind. 11 este un ieșit din comun, avangardist, idealist, umanist, profund, inventiv dar în fața realității poate claca pentru că obiectivele lui sunt prea înalte iar el poate fi și este des nemulțumit. Poate intra prin depresii dar va și ieși din ele cu succes. 11 vine de la 3 adunat cu 8, pentru numerologie sunt importante și aceste cifre, ca să ajungi la 11 trebuie urcați doi munți, un 3 și un 8- cifre cu calități aproape opuse.
11 mai apare și în vibrația interioară adică în ziua nașterii. În lăuntrul tău ai deja tot ce este scris mai sus așa că îți va fi ușor să rămâi pe drumul tău, oricât de greu va fi, tu deja îl cunoști. Luna nașterii este vibrația exterioară, felul în care te percep ceilalți. 9 este sfârșitul unui ciclu și-l reprezintă pe idealist, pe altruist.
În numerologie se face o matriță cu prezența cifrelor în data nașterii dar mai sunt alte patru numere de calculat. Deja sare în ochi că tu ai 3 de 9. Cu cât o cifră apare de mai multe ori, cu atât calitățile sau defectele sunt mai accentuate. Numele și prenumele se studiază și ele, fiecarei litere îi corespunde o cifră. Numărul casei și el are o semnificație.
Sunt foarte multe de spus. Pe net găsești o mulțime de informații. Pe youtube îi găsești pe Anatol Basarab, Eduard Agachi și alții, țin conferințe gratuite. Se fac și cursuri.
Anduța, eu zic că este exactă. Adică are reguli, legi, metode de calcul iar exactitatea este foarte ridicată adică gradul de adevăr. Ele, numerologia și astrologia, s-au numit exacte în trecut, au un trecut de mii de ani la urma urmei. Numerologia se mai numește și pitagoreică. Cine a fost Pitagora? Amândouă sunt științe foarte complexe. Operează cu calcule.
GMT,multumesc 🌸eram doar curioasa daca mi se potriveste.in mare,da. Si,da,am munti de urcat.
Mi se potriveste ce mi-ai spus de nr 11.
Ce de maini rosii pt o curiozitate 😌
Sonia, pentru foarte puțin! Nu toată lumea crede în așa ceva…Pentru mine sunt instrumente de cunoaștere iar cunoașterea este foarte importantă.
Sigur voi face și niște cursuri! 🙂
Anduța, îți scrisesem un răspuns ceva mai lung dar văd că nu a apărut. Scurtez: DA. Eu le consider exacte. 🙂
Numerologia evident este o pseudoştiinţă prin care se dau aleatoriu diverse interpretări numerelor, acestea neputând fi demonstrate. Este de fapt o distracţie nevinovată alături de astrologie, chiromanţie, taromanție, oniromanţie, cafedomanție, etc. (atunci când nu se percep bani pentru ea). Ca fapt divers, există şi Rumpologie = ghicitul în fund (după forma feselor). Plus alte zeci de astfel preziceri cu diverse nume ciudate, în funcţie de metoda folosită (adesea și mai ciudată sau hilară decât numele generic adoptat).
Atracţia spre aceste pseudoştiinţe se datorează fascinaţiei dintotdeauna a oamenilor de a şti ce le rezervă viitorul sau care este bagajul lor de noroc pe această lume.
Revenind la numerologie, mie mi se pare o mare bazaconie să întinezi astfel numerele. Numerele au fost folosite pentru demonstraţii riguroase în ştiinţele exacte. Să creezi pseudoştiinţa numită numerologie pe spinarea lor, este o decădere nedemnă de numere.
Să mai spun că recent s-au oferit cursuri de numerologie profesorilor? Ascensiunea în şcoli a acestor minciuni îmbrăcate în cuvinte pompoase şi ascunse după paravanul riguros al faimei serioase si demne a numerelor, nu poate însemna decât un declin al educaţiei şi o alunecare spre obscur. În ritmul ăsta, pe când cursuri de Rumpologie?
Comentariu beton!16
Solandi, „distracție nevinovată”, așa e. Dar când ai 600 de profesori care-l ascultă cuminți pe Anatol Basarab cum să calculeze vibrațiile elevilor pentru a-i îndruma mai eficient în activitatea școlară, parcă nu prea mai e distracție.
GMT, probabil nu știi, dar e subiect ușor sensibil zilele astea în România cu numerologia asta…
Anduţa, evident. E distracţie nevinovată la un ceai, la şuete sau aici pe blog. Şi nu trebuie luată în serios.
Eu încă nu mi-am revenit de când am aflat vestea cu acele cursuri. Sunt în continuare stupefiată.
Comentariu beton!13
Solandi, Anduța, absolut NU, nu se dau diverse interpretări numerelor! Și nici vorbă aleatorii! Numerologia este știință veche, nu a inventat-o Anatol Basarab, el doar a învățat-o și o predă altora…Nu este vorba deloc despre a-ți afla viitorul, numerologia nu poate răspunde la astfel de întrebări. Și nu operează nici cu norocul ori cu ghinionul. Dacă matematica lucrează cu numerele cantitativ, numerologia le-a descoperit calitatea, semnificația, vibrația. Cine amestecă ghicitul în fund sau în cafea cu numerologia ori cu astrologia…
Și dacă e distracție nevinovată, de ce îngrijorează și sperie chestiunea cu profesorii și cu Anatol Basarab? 🙂 E o joacă acolo și basta.
Fiecare este liber să creadă sau ba dar dacă cineva nu crede, nu înseamnă neapărat că nu există. Tot așa cu medicina alternativă există polemici mii dar ea există oricum.
GMT, numerele nu au vibraţie. Nu are cum să descopere cineva vibraţia lor, pentru că nu există. Aia nu a fost descoperire, ci pur şi simplu o interpretare personală. După legi absconse.
Şi chiar dacă pare că nu e vorba despre a-ţi afla viitorul, norocul, etc., de fapt, în esenţă, tot asta este. Ca şi astrologia, de exemplu, numerologia observ că atribuie diverse calităţi sau defecte omului, în funcţie de data naşterii, nume, etc. Ori, plecând de la aceste calităţi, omul se poate considera norocos sau nu, spunându-și că are diverse talente, se poate gândi că va deveni musai faimos, că aşa scrie în data naşterii lui.
Cât despre ‘Și dacă e distracție nevinovată, de ce îngrijorează și sperie chestiunea cu profesorii și cu Anatol Basarab? E o joacă acolo și basta.’ – evident că e îngrijorător. În şcoli nu au ce căuta pseudoștiințele. Şi nici aprecierile elevilor, de către profesori, pe baza lor. Acolo nu ar trebui să se meargă pe ideea: unii cred. Ci doar pe ceea ce este ştiinţă. Iar ceea ce este fantezie să se trateze ca atare.
‘Fiecare este liber să creadă sau ba dar dacă cineva nu crede, nu înseamnă neapărat că nu există.’ – Nu are decât să creadă fiecare ce vrea, în bătătura proprie. Nu în şcoli.
Cu această replică – ‘cred ce vreau’ – s-a ajuns la lumea haotică care este astăzi. Unde fiecare ştie şi crede ce-i convine. E argumentul suprem ăsta: ‘E dreptul să meu ce cred ce vreau, ca atare: nu cred în vaccin, nu cred că pământul e rotund, nu cred în legile fizicii, etc.’.
A contesta ştiinţa sau invers, a face ştiinţă din ceea ce este o mascaradă, mie mi se pare destul de grav.
Comentariu beton!13
GMT ideea era că părea a fi o distracție nevinovată. Când deja inspectoratele școlare și mulți profesori validează „distracțiile” astea, îți cam vine să-ți pui niște întrebări.
Uite aici cum a fost la curs, inclusiv cu video cu Anatol Basarab
https://www.libertatea.ro/stiri/sute-profesori-cursul-numerologie-invatat-vibratia-destinului-elev-educatia-ajuns-lucru-dracovesc-produce-ciumpalaci-3368715
Sincer, nu-ți pare nimic în neregulă?
GMT,
A apărut şi comentariul pe care îl credeai pierdut.
Spui acolo că numerologia ‘operează cu calcule’, de asta este ştiinţă. Tocmai aici e problema, datorită acestor calcule, folosind în fel şi chip cifrele din data de naştere, se crează o falsă impresie de ştiinţă. E adevărat că se adună, se scade pătratul nu ştiu cărei date, s-a făcut chiar şi un tabel cu 9 locaţii, un pătrat cu latura 3, numit matricea sau pătratul magic al lui Pitagora. Problema nu sunt aceste calcule, ci semnificaţia care li se atribuie. În ştiinţă calculele se folosesc pentru a demonstra o altă mărime numerică.şi pentru măsurătorii reale.Şi au ca rezultat tot numere sau măsurarea unor fenomene reale, care pot fi demonstrate prin experimente sau tot prin calcule matematice. Nu pentru a amesteca rezultatele cu sfera spiritualului. Astfel, în numerologie, văd că s-au dat diferite interpretări numerelor în funcţie de apariţia lor în biblie, în funcţie de cât de perfecte sunt vizual – de exemplu: 11, 22 cică ar fi ‘considerate numerele maestru; ele poartă vibrațiile și caracteristicile singurelor cifre la care sunt reduse prin adăugarea celor două cifre. 11 se reduce la 2 (1 + 1) și 22 se reduce la 4 (2 + 2).’ Ceea ce este total lipsit de valoare matematică. Şi sunt simple creionări artistice, iar apariţia acelor vibraţii deja duce totul spre fabulaţie. De aceea numerologia nu este o ştiinţă, ci doar o atribuire forţată, fără bază reală, a unor caracteristici psihologie umane, în temeiul unei interpretări subiective şi fără sens a cifrelor, cu scopul, chipurile, de a obţine un ‘psihotip exact al omului’. Întreaga teorie a numerologiei este un slalom forţat între două sfere – numeric şi psihologic. Se pretinde că caracterul şi psihicul unui om evoluează în funcţie de acea dată fixă la care s-a născut. Că evenimentele au o anumită valoare în funcţie de data la care au loc. Că oraşele au vibraţiile unor cifre chiar: ‘București are vibrația 11, Iași are 3 iar Cluj are 1. Spre exemplu cifra 3 este o cifră prietenoasă și 1 este o cifră de locul întâi!’ Cat de pueril.
Ba mai mult, se bate apa în piuă pe deja celebrele raporturi numerice π şi numărul de aur. Raporturi clar măsurate în natură. Dar fără legătură cu sfera psihologică a omului, doar cu diversele raporturi numerice dintre părţi ale corpului său, perfect măsurabile cu metrul. Şi asta, doar pentru a smulge importanţă şi a împinge forţat şi fără temei în fond, numerologia în rândul ştiinţelor.
Este inclus până şi Pitagora in schemă. Da, Pitagora era fascinat de cifre. Şi e de înţeles că a vrut să extindă aplicabilitatea lor peste tot. Parcă il și văd făcând calcule cu datele de naştere ale apropiaţilor, uitându-se la ei şi spunând: – Mi-a dat 2 la cifra destinului. Tu nu eşti prea descurcăreţ de unul singur, dar în echipă cu noi eşti de mare ajutor. O să descriu la cifra 2 a destinului persoanele care reușesc în viață atunci când lucrează în echipă. Iar la cutărescu îmi dă 3, el e foarte sociabil şi îi place să chefuiască, asta trec în dreptul cifrei. Şi tot aşa. Evident, dacă nu se potriveşte vreun rezultat cuiva, există tot felul de cifre care împiedică realizarea altei cifre, din alt sector. De asta nu a avut succes X, de asta nu se încadrează în tipar, că i-a jucat feste cifra x din scara fericirii sau din vibraţia interioară.
Mai spui că aceasta a fost considerată ştiinţă exactă în trecut. Oare de ce nu mai e şi acum? În trecut, când oamenii ştiau prea puţin despre lumea înconjurătoare şi îi speria până şi ploaia sau fulgerul, încât le-au atribuit acestor fenomene fiinţe supranaturale, zei, pentru a le putea aduce apoi ofrande să-i îmblânzească, să îmblânzească astfel năpastele care se pot abate asupra lor, mi se pare destul de firesc să se caute tot felul de interpretări chiar şi acolo unde nu sunt. Tot aşa şi cu numerologia. Şi cu astrologia la fel. Faptul că pleacă de la o ştiinţă exactă (matematica respectiv astronomia), asta nu le face şi pe ele ştiinţe. Şi asta din cauza interpretărilor, concluziilor lor abracadabrante şi lipsite de temei şi nedemonstrate în realitate. Numerologia este un fascinant joc al cuvintelor şi al trăirilor umane, alipit în mod forţat de numere. Iar în zilele noastre sunt în primul rând sursă de bani pentru cei care le promovează.
@GMT: Vreau si eu daca se poate… 😀 02.07.1979
Propun deschiderea unei sectiuni distincte pe blog pentru „consultatii” la GMT!
@sonia: esti nascuta in aceeazi si in acelasi an cu mine, pe bune !!!
Speedy 😇😊
Imi mai amintesc si alte detalii dar nu le adaug aici! :))))
Da, și eu. 😛
La Sheriff’s era loc de întâlnire. Nu în local, dar având bannerul ăla mare era ușor recogniscibil si îți dădeai întâlnire in fața localului. Și se comunica prin telefon fix -pe data de , la ora x.
Primul job l-am avut in anii ’80, clasa a I-a, am făcut dublură de voce pentru unul din filmele cu liceeni. 25 de lei pe care i-a topit vărul mai mare care m-a dus în Studioul Buftea. El era mare, avea gagici și eu am fost exploatat like a bitch.
Cu marea am avut și am o relație specială, din moment ce străbat oceanul planetar câte 6 luni pe an. Student la Academia Navală, cămin indecent de ieftin, veri care începeau cu sesiunea de vară si se terminau în Vamă cand dădeam foc la cârciumi.
NB-am muncit cand eram student. Canibalizam fiarele vechi din hotelurile ruinate. Trai pe vătrai, 100.000 lei/zi.
Comentariu beton!13
Era vis a vis de Cocor. După aia s-a mutat la Diham, unde a rezistat vreo 2-3 ani că nu prea aveau clienți. Nu știu de ce au plecat de la Unirii. Citind articolul înțeles că și-au dat singuri cu tesla in coaie.
Foarte bună pizza acolo. Azi am aflat că patronii erau arabi, nu că mi-ar schimba părerea despre pizza.
Șerif Vasilesco, ce vremuri imemoriale. La ăștia am mâncat prima și ultima oară pizza cu ananas. Pizza Hut era scumpă pt buzunarul meu. Țin minte locația de pe colt cu Victoriei și cum tot pe acolo era un cazinou (parcă se numea deja princess), unde mai mergeam să mâncăm aproape moca. Cam așa am procedat și eu mai mereu iar ultima oară când am plecat rapid și cu demisie a fost acum aproape 2 ani. Am plecat fără să mă uit în spate și asta în vestul sălbatic deci nu foarte departe de estul sălbatic. Desigur vorbesc din punctul meu de vedere și pot fi subiectiv.
Nu știu, ori eram foarte tanara si abia atunci apareau opțiunile de fast-food, ori pizza chiar era foarte bună…
Si acum îmi amintesc gustul și am o pofta…mie mi-a părut foarte rău când au închis.
Era normal să ți se pară bună pizza de la ei, că nu prea aveai alte opțiuni la ora aia. La Pizza Hut era mult prea scumpă, iar la PaniPat era mult prea proastă. Iar alte opțiuni, în afară de restaurante în toată regula, nu prea mai aveai.
La Pizza Hut la Dorobanti am mancat de 3 ori. Prima data in 1997 cand a intrat unul din prietenii mei la facultate. Apoi, de 2 ori in 1998 cand am intrat eu si inca un prieten la facultate. Am facut cinste intre noi. In rest, nu ne puteam apropia.
Cam cum era in Catavencu pe vremuri, la rubrica restaurante: doar daca mergi in ziua de salariu, daca plateste altcineva etc.
Comentariu beton!15
Tavi 😂😂😂 „in ziua de salariu daca plateste altcineva ” 😂
cand am aflat cat costa o pizza la Pizza Hut am intrebat daca vine automat si cu un inel de aur in ea. si nu de-ala subtirel cat firul de ata 😀
Tare articolul 😀 am ras cu oamenii din metrou care asteptau sa-ti vada calul 😂😂😂
Mi-am mai amintit o fază în care am fost cât pe ce să-mi dau demisia, din cauza hotărârii iminente de a schimba sediul într-o zonă foarte îndepăratată de București. Deja drumul casă-job-job-casă îmi lua o oră jumate, chiar două ore zilnic, cu mutarea ar fi fost undeva la 3-4 (pe undeva pe la Afumați urma să fie noua adresă). Plus că fiind printre cei cu mașină de la firmă, ar fi trebuit ca zilnic să culeg colegi pe traseu, să mă chinui să găsesc parcare sau să aștept dacă întârzie vreunul. Așa că în timp ce stăm noi (vreo 10 oameni) și ne gândim cum să facem să fie bine în noile viitoare condiții, eu deja încep să mă enervez tot mai tare – că n-are cum, eu nu o să pot așa ceva, cum naiba a acceptat managementul, dar la oameni nu se gândesc, clar, îmi bag picioarele, mă duc să-mi caut alt loc de muncă. Și-mi plăcea mult unde eram și nu aveam nicio frustrare încă.
Din fericire, toată faza fusese o glumă, făcută de colegii implicați în proces și care mergeau cu GM-ul să vizioneze potențiale locuri în care să poată fi mutată firma (trebuia să fie depozit și birouri împreună, deci ne așteptam să nu fie în centrul Bucureștiului).
Eu am fost ultima care a aflat că e o glumă, se pare c-a fost foarte amuzant pentru unii să mă lase să mai fierb puțin. Măcar au fost destul de drăguți și până la finalul zilei mi-au zis și mie. Deși am auzit zvonuri că s-a pus și problema dacă să amâne pentru a doua zi.
Comentariu beton!18
Eu aș fi amânat.
Și eu! 😛
Mihai, și, cu calitățile tale de leadership (inclusiv la rele :-P), tare mă tem că i-ai fi convins și pe restul. 😁
Victor R, nuuu, n-ai fi avut tu așa suflet hain! 😀 În ce dată ești născut? Să confirme GMT. 🙂
Nu pot să-ți răspund. E atât de secret încât dacă ți-aș spune ar trebui să te ucid apoi! 🙂
Atunci clar nu vreau să știu. Că ar trebui atunci să mă apăr și te-aș avea pe conștiință.🙂
Imi amintesc de Sheriff’s, treceam foarte des pe acolo, dar nu mai stiu daca am intrat vreodată. Cred ca aveau ceva clienti ca era destul de plin cam tot timpul. Habar n-aveam ca patronii erau arabi, eram convinsă că fiind imaginea de cowboy, sigur erau americanii implicati (gen McDonald’s).
Cat despre atitudinea arabilor, kurzilor, turcilor (ca toti au aceleași apucaturi) de a pierde vremea si a casca gura la tot ce trece pe strada, o cunosc f bine. Locuind în zona Bucur Obor si-au deschis si acolo tot soiul de cafenele și restaurante, pline in general cu de-ai.lor, mai ales vara. Efectiv stăteau la masă și scanau/urmăreau orice ființă ce trecea pe -acolo de parca toata lumea ar fi defilat pentru ei. Fetele tinere si frumusele erau cele mai vizate, erau acostate, se radea tare, iar ei cu atitudine superioare erau mirați cand nu le ieșea schema. Întotdeauna mi s-au parut efectiv libidinosi si primitivi.
Sheriff’s, ce vremuri… Prima pizza mâncată pe când m-am aciuat în capitală în 1996, la ei a fost. Acolo am văzut prima oară pizza cu ananas – o mizerie. Și-am tot frecventat localul o perioadă, înghețata era buna și aveau și bere. Ba mai mult, când m-am mutat in Militari ghici ce aveam peste drum? Fix Sheriff’s.
Pizza Hut de la Romană… Am mers de vreo 3 ori, că nu plăteam io. Acolo era altceva, nush cum dreaq o fi la restaurante cu stele cu nume de cauciucuri auto, dar cam așa ma simțeam cand ajungeam acolo.
Ultima demisie cu „urări”… Acum 4 ani, firma de transport cu sediul in Otopeni, manager o bulgăroaică. După 2 ani de muncă acolo in care n-a fost nicio chestie pe care să nu o rezolv, s-a gândit tanti ca revoluționează transporturile și nu mai puteam să iau comenzile dacă nu mă încadram într-o matrice de preturi ireal de mici. Cu alte cuvinte, nu-mi mai puteam face treaba fără ceartă și sute de explicații că „de ce așa”, deși toate mărfurile trebuiau livrate in 24h in toată țara. Dupa sute de explicații și văzând ca vorbesc singur, i-am anunțat că plec și a urmat jihadul – eram acuzat de tot felul de lucruri, brusc nu-mi mai făceam treaba bine, etc. Așa că la fel de brusc i-am anunțat ca dacă până la ora 12 în ziua respectivă nu am contractul de muncă încheiat, ma proptesc direct la ITM cu mailurile printate, acuzandu-i de hărțuire. La 12 le-am lăsat telefonul pe masă și le-am spus să-mi aducă actele acasă, plus bonurile de masă. Plus fwtut in gură la plecare si aia a fost 🙂
Am auzit ca au zburat-o pe bulgăroaică după vreo 3 luni.
PS: urăsc sa aud un bulgar vorbind engleză. Încă îmi răsună în urechi: „Căzmin, dis iz ior giob. Iu hev to faind dă trâc”.
Ce tot aveți, bre, cu pizza cu ananas? Mie-mi place. Bine, nu aia de Sheriff’s, dar de la Hut mi-am luat chiar recent. Șuncă și ananas, ce poate să fie rău în asta? 🤭
Boss, mai ciudată decât aia cu ananas n-am văzut-o decât pe aia cu castraveți, undeva prin Roma – avea „dăcât” castraveți pe ea. Deci aia a matale, care are și șuncă, e aproape pizza 🙂
Șerif, am mâncat astă vară, spre toamnă, o pizza cu murături la Balcic, atât de beton, că m-aș mai duce până acolo doar pentru ea. Am comandat-o doar pentru că nu înțelegeam cum poate să arate o pizza cu murături, și-am sfârșit plesnind mâinile fetelor care se întindeau spre farfuria mea să „ia și ele o bucată”. Comandați-vă, boss, că asta e prea bună ca s-o împart. 😀
M-ai făcut curios cu pizza cu murături, chiar o să caut când mai ajung în BG. Sâmbătă n-aveau in Varna 🙂 De fapt, era aceeasi tristețe ca si la noi, cu cârciumile închise.
E una dintre terasele alea multe de pe faleză. Dacă știi Blacicul, știi despre ce vorbesc. Dar nu-mi aduc aminte în momentul ăsta cum se numea, nici să mă pici cu ceară. Dacă îmi aduc aminte, îți las numele aici.
Și mie îmi place pizza cu ananas! Ba mai mult, am mâncat una cu ananas și kiwi la un fast-food în Pitești, care a fost și mai delicioasă! Fast-foodul s-a mutat și eu nu am mai văzut așa ceva în altă parte..
Chiar te rog! Balcicul îl știu cât de cât, dupa vreo 7-8 vizite 🙂 Păcat că au cârciumile închise, ca dădeam o fugă în weekend. Daca avea si hotel deasupra/peste drum terasa respectivă, ar fi șanse să nu aștept cine știe cât până să încerc pizza aia.
Sigur-sigur aveau și hotel peste drum, iar tereasa aparținea de el. Chiar asta vorbeam acum cu fashionista, dar nici ea nu-și amintește cum se numea.
Ghici ce fac io acum: caut hotelurile deschise și aflate pe faleza din Balcic. Mi s-a facut de plimbare la bulgari, că n-am mai fost de 3 zile 🙂 Dacă poți/puteți localiza în minte ceva ce ar fi de ajutor, te/vă rog. Orice, distanța aproximativă până la intrarea în castel dinspre faleză sau vreo „limbă” d-aia care intră în mare, mai spre port, etc. Cu mulțumiri!
Tot ce pot să-ți spun este că una dintre terasele alea multe, care sunt una lângă alta, dar mai la capătul dinspre Castelul Reginei. Nu ultima, dar pe-acolo. Sper c-am reținut corect.
„Capătul dispreț”? Iar te simți un pix stânjenit, @Vasilescule? :))))))))))
@didino, da, șefa, dispreț. Probleme? 💪 Telefonul meu e foarte arogant sau ceva.
S-a umflat mușchiu’ pă matale, șerif, de te-ncordezi așea la mine? Dă cu niște mujdei, ceva, că trece. 😛
Mujdei, zici? Hmmm… ia că mi-ai dat o idee. 😇
Ce-am găsit momentan e Hotel Selena, prin zona aia cât de cât și deschis acum. Să vad dacă îmi răspund la mail 🙂
Fiind asa mai din provincie , prin anii 90 localurile mentionate aveau un aer fantezist si plin de mister ( Spring time, Pizza hut). Tin minte ce inghesuiala a fost la McDonald’s cand au deschis prima data si cum era considerat un local usor de lux ( WTF stiu ). Prima pizza am mancat-o la un restaurant italian deschis in Cj la final de anii 90 , exista si azi si de fapt este foarte bun, doar ca italianul a facut un usor AVC cand am cerut ketcup la pizza (eram tineri si fara experienta, ce mai) . Rarele vizite in Bucuresti includeau neaparat si o vizita la Pizza Hut unde obligatorie era umplerea cu varf a farfuriei la barul de salate ( chestiune de onoare) si consumarea celei mai mari pizza din meniu. La Spring Time am fost in Costinesti dar nu pot sa zic ca imi amintesc bine ce am facut acolo.
Am fost acolo când s-a deschis primul Mc din București, ăla de la Unirii. Organizatorii au făcut greșeala să anunțe că primii 200 de clienți primesc câte un burger moca, prin urmare, la ora 5.00 dmineața erau câteva mii de persoane acolo. Când au deschis ăia de la Mc ușile, a început jihadul. Nu mai țin minte exact, dar trăiesc cu impresia că au fost sparte și niște geamuri.
Dar, da, eram atât de săraci încât te duceai la Mc ca la ceva fancy, de două ori pe an.
Primul deschis in Cluj a fost intr-un cartier muncitoresc , pe un teren viran plin de noroaie aflat chiar in milocul lui. Un prieten statea linga la etajul 6 si Mac-ul ala avea un aspect deAmerica plina de promisuni pentru niste tineri studenti ce eram. Dupa ceva timp , prin anii 2000 pe cand vindeam echipamente am vandut o chestie in Focsani si clientul m-a dus la Mac ca la un restaurant de lux ceea ce nu m-a mirat foarte tare pentru ca un prieten din Alba Iulia imi povestea ca era foarte la moda sa iti scoti jumatatea la MAc sambata seara si ala era ” the place to be” . Revenind la prezent, nu am mai fost la Mac de ceva ani si mai trec pe acolo numai pentru ca ii mai promit fetei cate un meniu la ocazii speciale, dar si aia rar ca am inceput sa fac la restaurant hamburgheri si cartofi prajiti ( sigur nu ca cei la de la Mac), dar suficient de buni ca sa ii vrea fata.
Așa este, toate localurile astea erau fancy places în vremurile alea 😁
La Brașov când au deschis primul McD a fost înghesuială, așa că ne-am dus cu bunică-mea a doua zi. Mie nu mi-a plăcut cheeseburgerul și a trebuit bunică-mea să-l mănânce și pe al meu (chiar dacă nu prea îi plăcea nici ei) la câți bani a dat 🤦♀️
La Pizza Hut mergeam cu plăcere de fiecare dată când veneam în capitală. Luam de fiecare dată altă pizza și încercam să nu mă îndop cu salată înainte de pizza, ceea ce nu prea se întâmpla și zăceam ca balena eșuată în stația de metrou de la Izvor 😆
@ametist, stai așa, tu mâncai salata ÎNAINTE de pizza??? Pfff, doar amatorii făceau asta. Profesioniștii o mâncau ODATĂ cu pizza.
pe vremea aia nu stateam inca in Bucuresti, asa ca atunci cand am venit la niste prieteni si m-au dus la Mac am fost cu adevarat impresionata. nu de decoruri sau de meniu, ci de faptul ca era iarna afara, pe strazi o zloata de-aia pe care o stie toata lumea, oriunde altundeva intrai vedeai pe jos urme de incaltaminte, dare de apa si oleaca de noroi, pe cand la Mac gresia aia stralucea, ca o tanti (sau mai multe, nu mai stiu) tineau mopul vesnic in miscare. nu-mi venea sa cred ca se poate asa ceva 🙂
Locul de chiulit al sora-mii 😅
Bai, daca ai ști cât mi-am dorit eu o pălărie de cowboy…in studenție vorbisem cu cineva să aducă una din state, unde mergea pe vara sa lucreze prin program work and travel. Io lucram par time la un games club / internet cafe și câștigam enorm, gen 100 euro pe luna. In lunile bune. I-am și zis fetei, nu contează cât costă, dau și 50$, Stetson sa fie. Când mi- zis că e vreo 200( gen 2 salarii de ale mele), și că nu i-ar fi încăput în bagaj, m-am lecuit.
Și tu norocosule, ai dat cu piciorul la așa ocazie. . .
Mi-a cerut-o tata, nu puteam să-l refuz. 😁
Auzi, da’ cu pistoalele ce ai făcut, le-ai predat sau le-ai îngropat în grădină ?
Dacă tu crezi că zic aici ce-am făcut cu ele…
Şerif, dacă nu sunt indiscret, cam câţi bani se făceau pe vremea aia în Bucureşti ca ospătar ? Eu aveam cam 1800 de lei ca electrician de întreţinere cu cea mai mică categorie la o exploatare de huilă, adică minerit Întreb şi eu să ştiu dacă am pierdut atunci pe termen scurt sau am câştigat pe termen lung ?
Vezi că ceva nu reții bine. Nu aveai cum să mai ai 1800 de lei salariul în ’95-’96-’97 decât dacă munceai moca.
Aveam salariul pe cartea de muncă 75.000. Dar din bacșișuri ajungeam lejer la 700.000. Erau luni când treceam de un milion.
M-am uitat acum pe cartea de muncă de curiozitate şi ai dreptate. Am confundat începutul lui 90 în care aveam 1800 de lei cu nebunia care a urmat.
În 1995 aveam un salariu de 434000 de lei şi am ajuns în 2010 la 1700 de lei.
Da, eu am avantajul oamenilor… ăăă… trecuți de o anumită vârsta: rețin cu lux de amănunte lucruri care s-au petrecut acum 25 de ani, dar uit unde mi-am pus telefonul. 😁
ăă, io sunt exact invers. Am fi un cuplu perfect la azil. Eu îţi aduc aminte unde ţi-ai lăsat proteza şi tu mi-ai povesti cum a fost când a câştigat Nicuşor alegerile la Bucureşti 🙂
Comentariu beton!14
Țin minte Sheriff’s. Dar îmi mai amintesc că acolo, înainte de Sheriff’s-ul capitalist, a fost Rapid-ul comunist. Restaurant cu autoservire, mai popular zis împinge tava.
Deci dacă țin minte dinainte de Sheriff’s, în ce grupă mă încadrez? 🙂
Pentru reamintire numele tavernei din Balcic, poate ajută street view de la goagăl.
Am observat că s-a discutat mult și despre demisii. Aveam vreo 50 de ani la ultima. Asta așa… ca să-i mai încurajez pe tinereii de 40 🙂
Am încercat cu street view, sunt foarte vechi imaginile.
Si eu mi-am dat demisia pe loc odata, acum vreo 16-17 ani… era primul meu loc de munca aici, deja eram angajata de vreo 5 ani, nu planuiam sa plec prea curand. Numai ca intr-o zi m-a luat shefa la intrebari pentru o problema unde nu eu gresisem (si ea stia asta, numai ca avea nevoie de cineva pe care sa dea vina). Am vazut negru in fatza ochilor, i-am explicat ca mai gresisem si alta data si nu aveam nici o problema sa recunosc asta, dar atunci chiar nu avusesem de-a face cu proiectul respectiv. Ea era managera, eu tanara emigranta, am tipat la ea, i-am spus sa mergem la HR. Acolo mi-am semnat demisia pe loc, fara sa mai stau pe ganduri. Abia facusem mortgage la casa, nici nu m-am gandit ca nu voi avea din ce plati. Am primit leafa pe o luna ca sa nu fac „valuri” si in doua saptamani deja lucram in alta parte. Nu am privit inapoi niciodata si a fost cea mai buna decizie pe care am luat-o!
Văd că va cam place sa vă dați demisia la nervi. Io mă duc și mă plimb 30 de minute in parc( asta se întâmplă rar la 5-10 ani odată) apoi când îmi trec nervii judec la rece, nu țin ranchiuna și merg mai departe, indiferent ce am pățit, cine a greșit și cine a fost acuzat. I don’t care. E doar un job pe bani. Nu mă epuizează și nu is plătit prost. Demisia fara alternativa e cea mai slabă alegere. Trebuie privit ca un joc de șah și făcut mutările cele mai avantajoase. Nu îmi dau niciodată demisia fara sa am o oferta cel puțin similară daca nu mai bună.
Comentariu beton!12
la sherifs imi luam mexicana. Nu mancam iute pe vremea aia, asa ca era satan pentru mine. 99, cand am venit la facultate
da arabii is misto. am lucrat pentru unii. Am deschis cu ei un supermarket. io eram la it. 100$ salariu, eram super bogat.
l-am deschis, pe domnu supermarket, inainte de paste. Asa ca primele zile a fost macel. Am facut 100mil/zi, credea asta ca poa sa faca bani legal. Dupa, a mai scazut, mult, suma aia.
Problema e ca s-a ars una dintre case. Si am dus-o la reparat, aglomeratie mare, nu am apucat sa ii refacem toate setarile. Asa ca am uitat sa ii resetam „modifica sistem extern” si vreo saptamana nu am avut de pe casa aia nici un fel de informatie. Onor io am descoperit problema, intamplator.
De aici a inceput haosul. Io am tot intrebat: ba, cum facem. Eram totusi un putoi de la IT, nu puteam sa ma bag peste conta
Dupa o saptamana nimeni nu a gasit solutia, arabetele s-a enervat, asa ca in cine a dat? Evident in toti, eu inclusiv. Ca nu muncesc ca har ca mar (nu munceam, ca la it e mai simpatic). Si m-a chemat la sediu. I-am zis „bah sefu, lasa-ma macar o zi sa ii arat lu ala de l-ai trimis in locu meu cum merge treaba”. El nu ca sunt un ticalos lenes, ca vreau sa il fur…d-astea frumoase.
Mi-am bagat cracii in juma de luna de munca si am plecat acasa.
Bine, mai facusem si una tare. De paste ne-au anuntat ca tre sa fie macar unu din departament la munca. io eram singur in departament. Le-am explicat ca io o sa fiu pe telefon, la tara, band vin, ca io nu am semnat ce vise erotice au ei acolo
Pizza Mexicana de la Sheriff’s era geniala. Avea chiftelutele alea de te lingeai pe degete.
Ooo, ce amintiri mi-ai starnit! Adoram sa mananc la Sheriff’s cate un Road Runner Burger. Din pacate imi permiteam atat de rar, dar cand o faceam mi se parea ca cine ce mare rasfat imi permiteam. Eram studenta la Universitate si mereu visam sa manc un Road Runner la Sheriff’s. Acum chiar mi-ai facut pofta, dar din comentarii deduc ca Sheriff’s nu mai exista. Asa e? Altfel, cand as veni in Bicuresti m-as opri cu siguranta acolo.