Ieri a fost o dimineață din aia în care peștele nu numai că n-a vrut să muște, dar la un moment dat trăiam cu impresia că s-au strâns mai mulți și fac mișto de toți aia de pe mal care se chinuiau să-i prindă. Eram vreo cinci nefericiți, fiecare dădea la altceva, dar nenorociții ăia nu voiau sa muște și pace.

După vreo patru ore, când într-un final a înțeles toată lumea că aia e, n-avem nicio șansă, ne-am strâns sculele și ne-am dus fiecare în treaba lui.

Numai bine, că noi aveam antamată o excursie cu barca pe canale și-mi era că pescuiesc ăia tot până mă întorc.

Am fost în excursie, fetele s-au bucurat de fiecare pelican, broscuță și cormoran care ne-a ieșit în cale, și-au au oftat romantic la fiecare nufăr pe lângă care treceam.

După care, pe seară m-am înființat din nou pe malul gârlei, trâgând speranțe că li s-o fi făcut foame monștrilor intre timp. Doar că de data asta am avut și audiență, mini-fashionistele au decretat că vor la pescuit cu mine și-au promis solemn că rezistă mai mult de cinșpe minute fără să se plicitisească.

Zis și făcut. Am pus momeală în cârlig, am lansat și m-am pus pe așteptat. Ei, și cum stăteam eu așa rugându-mă să se miște naibii odată pluta aia, lângă mine s-au mai înființat doi dintre pescarii din tura de dimineață. Moment în care pe mine a început să mă roadă invidia pescarului ca o gheară în gât, doar la gândul că ăia ar putea sa prindă ceva cu fetele de față, în timp ce io bat din buze a pagubă.

Și ce credeți? Exact asta s-a întâmplat. Cetățeanul care se așezase fix lângă mine nici nu aruncase bine, că jbam, a scos un pește. Mie mi-a crescut tensiunea instant, dar, de parcă asta nu era suficient, a venit și lovitura de grație: mini-fashionistele au început să aplaude. Și să strige cât le ținea gura: “uraaa”, “bravooo” și “Mihaaai, ai văzut? A prins un peșteee.”. De parcă era vreo șansă să NU fi văzut că ăla a prins un pește. Ce să mai, deja începusem să mă gândesc cum ar fi să mă prefac că mă împedic și-l împing lejer în apă pe individ.

Da’ n-am apucat să-mi duc mârșavul plan la bun-sfârșit, c-a tras și la mine. A luat-o pluta din loc și-am scos un caras care era oricum MULT mai mare decât fâța care i se prinsese din greșeală în cârlig ăluia. Ca să fie clar. M-am uitat cu milă la individ, în timp ce aruncam carasul ăla uriaș la loc în apă.

Râdem-glumim-exagerăm, dar asta e o chestie care-mi place extrem de mult la copii, în general, și la mini-fashioniste în special. Mi se pare atât de mișto că sunt la vârsta aia când sunt extrem de sinceri și, mai ales, că sunt departe de orice urmă de invidie sau ranchiună, lucru care le face să se poată bucura din suflet de reușitele altora.

Sper să reușesc să le păstrez chestia asta nealterată pe măsură ce vor crește, până la maturitate. Deși nu se știe cât ar avea de căștigat, în lumea asta nebună în care toți devenim din ce in ce mai mincinoși și egoiști, de la o zi la alta.