Viața cu gemeni este deosebit de interesantă. Lucrurile se desfășoară cam așa: mergi pe stradă, sau ești la cârciumă, sau faci tot felul de alte lucruri pe care le fac și părinții de ne-gemeni, și deodată observi pe cineva că se luminează la față și vine întins spre voi. Asta dacă apuci să observi, dacă nu, pur și simplu te trezești în față cu un cineva care te întreabă fără nicio introducere:

– Nu vă supărați, sunt gemene?

Fază la care de fiecare dată mă simt un pic frustrat, pe motiv că niciodată nu mi se aprobă să fac o glumă de genul: „Cine să fie gemene? Avem un singur copil”. Știți, mi s-ar părea deosebit de interesant să le văd reacțiile, dar n-ai cu cine. Cică „Mihai, nu e frumos să râzi așa de oameni”. Frustrant, vă spun.

Dar cireașa de pe tort este abia atunci când fetele sunt reperate din mulțime de alți parinți de gemeni. Abia atunci începe șmecheria adevărată. Se pare că există o lege nescrisă cum că nu ai voie, tu ca om și posesor de copii gemeni, să nu comunici treaba asta tuturor celorlalți parinți de gemeni pe care viața ți-i scoate în cale. Dar ce zic io „părinți”, e suficient să aibă pe cineva din familie care are gemeni, că lucrurile se desfășoară identic: apare imediat nevoia de a-i informa și pe ceilalți.

Sâmbată eram în Sibiu, la restaurant. Nici nu ne așezasem bine, că s-a și înființat un cuplu la noi la masă:

– Nu vă supărați, sunt gemene?

– Îhî.

– Vaaai, ce drăguţ, avem și noi tripleți.

Și până să apuc să reacționez în vreun fel, telefonul lor era deja scos pe masă și pozele cu cei trei copilași identici începuseră să ne defileze amețitor prin fața ochilor. Ce naiba să mai și zici? Că doar nu te apuci să-i strici bucuria omului.

– Să vă trăiască și dumneavoastră.

– Mulțumim, mulțumim. Nu sunt ai noștri, sunt ai lu’ soră-mea, dar nu-i așa că sunt frumoși?

Pam-pam.

Nfine, vedeți, de-aia ziceam mai sus că viața cu gemeni e extrem de interesantă, cumva faptul că lumea se trezește în fața ochilor cu doi copii, care arată identic, anulează din start orice barieră și inhibiție. Oameni care în viața lor nu s-ar duce la cineva pe stradă să întrebe „nu vă supărați, ăsta e un copil?” se simt datori să vină să zică ceva, orice, când e vorba despre gemeni.

Să vă mai povestesc și cum a ieșit din cabină doamna care vinde cartele de metrou și-a început să zbiere după mine: „Alooo, domnu’, sunt gemene?”? Eu neavând nicio treabă cu dumneaei și, de altfel, prinzându-mă foarte târziu că despre mine este vorba în propoziție. Mă uitam dezorientat în jur să-l văd și io pe domnu’ cu gemene. Mbine, nu vă mai povestesc.

Altfel, aștept cu interes ziua când o să admir niște poze cu alți gemeni, după care o să aflu cu stupoare că „nu sunt ai mei, sunt ai vecinei de la scara B, dar nu-i așa că sunt frumoși?”.