Nu mă întrebați de ce și cum, că n-aș ști nici eu să vă explic, cert e că m-am trezit cu un articol de la Elena pe email. Vi l-am pus mai jos, că trăiesc cu vaga impresie că de-asta mi l-ar fi trimis.

Mie dacă mi-a lipsit ceva în perioada asta a fost echipa mea. Colegii mei. M-am gândit tot timpul cu îngrijorare la ei. Oare ce-or face acum? Cum e viata lor? Cine le spune că totul va fi bine și că vor reuși să treacă peste tot până la urmă? Cine le ridică moralul? Cine îi motivează? Știți voi, gânduri d-astea de suflet nobil.

Poate o să ziceți “da’ motivează-ți, fată, familia ta și lasă oamenii în pace”. Cu ochii în lacrimi o să vă spun că la băieții din familia mea n-au prins niciodată motivaționalele astea. Am încercat, dar n-au mers. Ei funcționează pe lucruri clare, simple și transmise direct. Mă și uit la ei câteodată și îi văd că sunt foarte debusolați când nu mă au în preajmă.

Uite, vă dau un exemplu. Bărbată-miu deși nu-și concepe viața fără mine și se rupe foarte greu de prezența mea, de timpul petrecut cu mine, a plecat forțat la pește. Da, frate. De vineri. Până duminică. Că, cică, așa a fost “obligat” de patronul bălții, să-și ia 48 de ore de pescuit. Mai mult putea, dar mai puțin nu. Iar mai mult n-a vrut el, că nu poa’ să stea fără mine. Vedeți? V-am zis că nu poate.

Știam că-i lipsesc, simțeam asta. Și cum nu-mi place să-l știu suferind, îl iau vineri seara pe la 8 pe whatsapp:

– Dă și tu niște poze cu peștii prinși.

– N-am prins nimic

– Eh, las’ că prinzi mâine.

– Pa.

– Pa.

Mâine, pe la 12:

– Ai prins ceva? Dă și tu poze.

– N-am prins nimic.

– Las’ că mai ai timp până diseară.

– Pa.

– Pa.

Pe seara pe la 7:

– Hai cu pozele alea cu nătărăii prinși.

– N-am prins nimic.

– Auzi mă, ia dă tu acu’ o poză cu balta și cu tine în cadru, că eu cred că tu nu ești la baltă.

Îmi dă poza și-mi scrie:

– Nu mă demoraliza și tu, că ș’așa sunt cu nervii la pământ.

Măi, și în momentul ăla, când am citit “nu mă demoraliza”, s-a trezit brusc în mine dorința aia înăbușită atâta vreme de a motiva pe cineva. Moment în care cuvintele mi-au năpădit dintr-o dată mintea și degetele. Și m-am pornit:

– Las’ că prinzi tu ceva până duminică. Și dacă nu prinzi, nu-i nimic. Că mai există o “data viitoare” (la anu’ și la mulți ani!). Tu ești acolo pentru plăcerea ta, nu pentru altceva. Cum ar fi prinsul peștilor. Bucură-te de moment! Și în concurs dacă erai, nu conta dacă toți din jurul tău prindeau și tu nu. Că ieșeai și pe ultimul loc, nu mai zic nimic. Nu conta dacă nu luai niciun premiu și ăia de lângă tine luau toți. Conta doar bucuria pe care ți-o aduce acest hobby. A propos, ia zi, C. a prins ceva?

– Da. Trei bucăți. Cel mai mic e de 9.8 kg.

– Iată! Asta e. Are scule mai bune?

– …

Continui. Că dincolo se lăsase tăcerea, semn că-mi făceam treaba foarte bine:

– Eu chiar apreciez pasiunea asta a ta și încăpățânarea de a merge la baltă, deși de prins, prinde doar C. Trebuie să se bucure cineva și pentru el. Uite, tu ai putea să mergi singur dacă e. Că p-ăla degeaba îl mai iei, că el n-are bucurii d-astea de la tine. Doar tu ai de la el. Mă rog…

Liniște. Semn bun, zic..Trag aer în piept și continui:

– Și înteleg că e greu să nu prinzi nimic, dar să știi că și marii pictori sunt sigură că până pocneau un tablou făcut la mare artă, mai dădeau și ei rateuri. Bine, unii le-au vândut mai bine după ce au murit, dar nu se pune. Că doar n-o să mori de ciudă acum. Nu?!

Mai bag vreo două-trei texte d-astea de motivare învățate “cu sudoarea frunții” în ani de muncă cu oamenii, măi, și la final, exact când omu’ era “motivat” bine și răspundea ok la tratamentul aplicat, îmi zic în gând: hai, Eleno, mai bagă una și gata. L-ai motivat.

– Auzi, mă, și știi ceva? Chiar nu contează că ai băgat bani în sculele alea de puteam să mobilăm tot apartamentul doi-trei ani la rând. De mai multe ori pe an, Sau luam și noi un teren de casă, o rulotă sau ceva. Orice, dar măcar era ceva palpabil de care să ne BUCURĂM. Tu ai băgat bani în scule crezând că o să prinzi pești cu ele. Acum că nu prinzi, asta e. Oricum, asta numesc eu ambiție și determinare.

Aici, mă credeți sau nu, cred că l-am pierdut. Sau l-am resuscitat, că:

– Auzi? Du-te și fumează o țigară liniștită, că m-ai convins. Când vin acasă, vând tot. Îmi iau o armă. Mă fac vânător. Ah, și NU mă mai suna până duminică. Te caut eu cu poze dacă e.

– Meah! (Am râs).

– Pa.

– Pa.

Acum înțelegeți de ce mi-e dor de oamenii din echipa mea? Că p-ăștia de-acasă știu deja cum să-i motivez și cu ochii închiși.