Articol scris de Hope. 

…

O să vă scriu cât mai pe scurt povestea mea, cu speranța că o parte dintre cei care judecă acum gratuit din spatele unor tastaturi și din mijlocul unor vieți lipsite de astfel de griji, se vor gândi de două ori dată viitoare când vor arată cu degetul spre o femeie care trăiește într-o relație toxică.

Eu, 30 și un pic de ani, drăguța, foarte sociabilă, cu mulți prieteni. El, cu 10 ani mai în vârstă decât mine, un om extrem de generos, altruist, “pâinea lui Dumnezeu”, la fel înconjurat de mulți prieteni, care m-a cucerit cu multe flori și multe gesturi romantice. Eu am carieră pe care am visat-o mereu, el are o afacere. Eu am un salariu bunicel, afacerea lui merge binișor (în funcție de sezon), dar trăim mai mult decât decent chiar dacă nu suntem niște bogătași.

Ne-am cunoscut acum 8 ani și suntem căsătoriți de 3 ani – niciunul din noi nu a mai fost căsătorit înainte. În ochii oamenilor care nu ne sunt foarte apropiați suntem familia perfectă: tineri, sociabili, realizați material, înconjurați de prieteni etc. Dar prietenii apropiați și familiile noastre știu crudul adevăr: el este alcoolic.

De ce m-am mai căsătorit cu el? Unii m-ar judeca pentru că i-am crezut promisiunile, dar chiar a făcut eforturi. A încercat tot ce se putea încerca: internare voluntară la Obregia, clinică de dezalcoolizare, psiholog (a făcut ședințe individuale, dar am făcut împreună și terapie de cuplu), tratament medicamentos etc. I-am fost alături în toate aceste încercări și am învățat de la specialiști cum să fac asta corect. Și am crezut c-o să fie bine.

Boala lui s-a agravat însă înainte de nunta noastră cu câteva luni, când i-a murit cel mai bun prieten. Am zis că treacă-meargă, trecuse printr-o traumă. Luna aia de miere pentru care ne-a invidiat tot anturajul, petrecută o vară întreaga prin tot felul de locuri exotice, a fost înecata în aburi de alcool. A venit toamna, iar el a plecat la clinica de dezalcoolizare. Voia să își ia rolul în serios, își dorea enorm măcar un copil.

Și câteva luni totul a fost bine și frumos. Am început construcția casei visurilor noastre și eram ok. A trecut iarna, a venit primăvara și odată cu ea și un diagnostic crunt pentru el: infertilitate. O lovitură care a adus cu sine altă recădere și un blocaj care i-a provocat impotența (chestie ce mi-a provocat și mie multe frustrări) .

Ce se întâmplă când bea? Nu mă lovește, dar jignește, înjură, amenință, se transformă. Și din păcate recăderile sunt tot mai dese. Bea 2 săptămâni, face o pauză, o ia de la capăt. Începe cu o bere pe seară, timp de 2-3 seri, după care pierde controlul și bea încontinuu, zile și nopți întregi, fără oprire (se oprește doar când doarme).

Ce simt eu? Frustrare, furie, dar mai ales TEAMĂ. De la o recădere la alta trăiesc cu teama că va bea. Când îl văd că gustă alcool mi se taie picioarele pentru că știu că încep 2 săptămâni de coșmar, cu nopți nedormite în care el urlă și mă acuză de tot felul de chestii absurde, pleacă pe 3 cărări la magazin ca să se aprovizioneze etc. Apoi la un moment dat, după alea 2 săptămâni de băut non stop, se oprește. Îi e rău vreo 5 zile, are simptome de sevraj (de la văzut stele verzi și dragoni, la transpirații, agitație, insomnie).

Urmează apoi perioada în care e bine fizic, dar super irascibil, chiar dacă mă port cu el cu mănuși, cum se spune. Îmi calculez fiecare gest, fiecare vorba, numai să nu îl enervez. Credeți-mă, e incredibil de greu să faci asta. Ulterior, după vreo lună, urmează o perioada de câteva zile de relax, după care o ia de la capăt. Pur și simplu vine acasă cu o bere și pretextul “doar una, mă pot controla”. Și așa o luăm de la capăt. Un coșmar de-a dreptul, în care afecțiunea nu își mai găsește locul, în care el vorbește cu mine doar dacă are de făcut un reproș sau chestii strict casnice. Mi-e dor să aud o vorba bună, un compliment, să fiu îmbrățișata puternic și uneori chiar încurajată.

El nu m-a izolat de prietene, m-am izolat eu – dar doar în ceea ce privește ieșirile, pentru că în rest ținem legătura prin telefon foarte des. De fiecare dată când mergeam în oraș cu prietenele, îl găseam băut acasă. La fel și dacă plec pentru un weekend într-un team building.

Nu invit nici o prietenă la mine (mă refer la prietenele mele, nu la cele din anturajul comun), pentru că noi stăm în afară Bucureștiului și ar trebui să le anunț măcar cu câteva zile înainte. Teama că el ar putea să fie mort de beat în ziua respectivă m-a făcut să nu le invit niciodată. Ele știu situația, dar nu aș fi confortabilă să îl vădă beat. Îmi este rușine că bărbatul vieții mele s-a transformat într-un bețiv.

Am ajuns într-un stadiu în care mi-e lene să trăiesc și funcționez din inerție. Nu mai simt bucurie, nu mai râd. Sărbătorile și zilele de naștere sunt un coșmar pentru mine – știu că o să bea și o să strice tot.

De ce mai stau? Păi nu mai vreau să stau. Sincer, nu mai vreau să trăiesc așa, dar o astfel de plecare trebuie făcută cu cap: odată pentru totdeauna.

Am făcut și eu terapie la psiholog, pentru că tot coșmarul de acasă m-a afectat. Mi-am dat seama că am nevoie de ajutor, că cineva trebuie să îmi dea șutul ăla în fund că să merg înainte. Diagnosticul: depresie extrem de severă.

Psihologul m-a ajutat să înțeleg că pot să o iau de la zero dacă vreau. Și asta vreau să fac. M-am convins 100% într-o seară recentă când nașa noastră mi-a spus: “Măi, dar totuși nu ești singură pe lumea asta! Ia odată o decizie și noi te ajutăm cu ce putem!”. Atunci s-a produs click-ul ăla care m-a făcut să mă gândesc: gata, nu mai dau înapoi, trebuie să fac tot ce trebuie și să plec. Până atunci mai intervenea naivitatea, mila, iubirea, speranța că totuși poate o să fie bine, etc. Atunci s-au șters parcă cu buretele toate pretextele astea care mă țineau pe loc.

Momentan strâng bani și mă uit pe anunțuri de închiriere apartamente. Nu am economii, cu tot ce am avut am contribuit la casa pe care am construit-o împreună cu el. În plus, criza generată de coronavirus ne-a dat peste cap financiar. Am un salariu ok, dar nu foarte mare, motiv pentru care am dat sfoară în țară că îmi caut un al doilea job. Nu vreau să sufăr când plec, nu am de ce, așa că vreau să fiu ocupată cu 2 job uri și în timpul liber să mă bucur liniștită de viață.

Nu vreau nimic din ceea ce am construit împreună. Vreau doar să scap.

Și sunt sigură că așa gândesc toate femeile aflate în astfel de căsnicii: ca să pleci ai nevoie de siguranță financiară. Sincer, cred că e mai mult un motiv generat de teamă de necunoscut, pentru că rațiunea îmi spune că nici nu o să mor de foame și nici în parc nu o să fie cazul să dorm. Dar na, pentru liniștea mea interioară, vreau să fiu pregătită și financiar.

Eu am norocul de a avea sprijin moral din partea celor din jur care știu situația, precum și capacitatea și puterea de a munci pentru acest țel. Eu pot, chiar și așa cum sunt acum, stoarsă de putere și de vlagă. Undeva, din străfundul sufletului meu rănit, și-a făcut apariția o speranța mică și pricăjita că o să fie bine. Sunt convinsă mai mult că niciodată că trebuie să o iau de la capăt pentru că vreau să fiu fericită.

Și aș vrea ca toate femeile aflate în situația asta să reușească să își găsească puterea asta. E incredibil de greu, deci vă implor, nu le mai judecați. Nu stau pentru că le place sau pentru că s-au resemnat. Stau pentru că nu și-au găsit încă puterea, motivația și sprijinul de care au nevoie ca să plece.