Hai să-ți explic o chestie. Da, da, ție, fii atent aici.

Să facem un exercițiu de imaginație și să presupunem că suntem în viața reală, viața aia în care ieși la cârciumă, rămâi cu prietenii la o bere, mergi la film, d-astea. Eu sunt la o terasă și, printr-o întâmplare nefericită, mă iau la ceartă cu cineva de la altă masă. Se mai întâmplă, nu? Nu ne lovim, nu ne înjurăm, doar ne duelăm ideologic în sofisme și alegații.

Până când cineva-ul ăla găsește de cuviință să renunțe la duelul de idei și să treacă la nivelul următor, ăla în care amintește de decedații din familia mea, sau își exprimă puternic intenția de a face dragoste cu mama, ori pur și simplu mă gratulează cu cuvinte duioase de genul “idiot”, “prost”, “tâmpit”. Pe scurt, începe să-mi zică ceva nasol, ceva ce nu se mai încadrează în niciun caz la “duel de idei”, ci mai degrabă la “jignire pă persoană fizică”.

Acum apari tu în poveste, tu care în tot timpul ăsta ai stat cu mine la masă și-ai asistat la toată scena, iar în momentul în care ăla începe să mă înjure sau să mă jignească, dai aprobator din cap și-l susții strigând din toți rărunchii, arătându-mă cu degetul: “așa e, așa e, ai dreptate, mai dă-l în căcat de prost”. La care eu mă uit uimit la tine, dar nu te interesează, îi dai înainte și-l aprobi zgomotos pe ăla la fiecare cuvânt jignitor pe care mi-l aruncă.

După care ușor-ușor ne calmăm, trece tot scandalul și mergem fiecare pe la cășile noastre. Dar cam ce atitudine crezi tu că voi avea pe viitor față de tine. Crezi c-o să mai bem beri împreună? Sau c-o să mai stăm vreodată la aceeași masă? Sau c-o să mai fim prieteni?

Nu, boss, dacă tu crezi asta, te înșeli amarnic. Totul între noi s-a încheiat atunci, în momentul ăla în care tu, deși erai prietenul meu, ai hotărât că e ok să aprobi pe cineva care mă înjură sau mă jignește. Pentru că un prieten poate să-ți spună că greșești, de fapt, e obligat să-ți spună când crede că greșești, dar nicodată nu te va jigni, nu va fi de acord și nu va susține pe cineva care te înjură, jignește sau amenință. Punct.

Ei, acum sper să înțelegi că tot așa se întâmplă și pe Facebook. Mno, vrem-nu vrem, ăstea-s vremurile, și-am ajuns să ne petrecem o parte din viață și-n online. Acolo unde nu ai cum să dai like unui comentariu prin care cineva mă înjură sau mă jignește, după care să vii tot tu și să mă întrebi nevinovat:

– Am observat că nu mai suntem prieteni pe Facebook, ai idee de ce?

Uite, tocmai ți-am explicat de ce nu mai suntem. Te-am pupat.