Mi-am permis să împrumut titlul, pentru că, deși au trecut niște ani de atunci, n-am cum să uit, este una dintre cele mai puternice și tulburătoare experiențe pe care le-am trăit vreodată.

Era o noapte superbă de început de vară, o noapte din aia când până și Bucureștiul pare rupt dintr-un colț de poveste cu grădina bunicilor, când încă miroase afară a tei înflorit, nu a betoane încinse și asfalt topit. O noapte tihnită. Doar câte un zgomot îndepărtat de motor, câte un miorlăit stingher de pisică sau câte un lătrat de câine tulburau din când în când liniștea serenă care se așternuse peste cartier. Știți nopțile alea de vară când se aud greierii cântând printre blocuri și case? Exact așa arăta noaptea aia.

Am deschis ușa balconului și-am am ieșit. Am lăsat noaptea să mă învăluie cu tăcerea ei și-am rămas așa în picioare să mă bucur de ea. Îmi place noaptea, îmi place întunericul, îmi place să stau să ascult liniștea și cântecul greierilor.

Stăteam așa nemișcat, doar bucurându-mă că singura pată de lumină în noaptea neagră ca smoala era fereastra mea deschisă. Până si vizavi, în curtea lui Jean, întunericul era atât de adânc încât pereții albi ai casei păreau negri catran.

Am simțit nevoia să mă întind și m-am întins, dar un întins din ăla de-ți simți fiecare părticică din organism, de ai impresia că te rupi în mii de bucățele și te recompui la loc, regăsindu-te.

Nu știu dacă m-am regăsit sau nu în noaptea aia, dar știu că exact în momentul când mă întindeam și simțeam cum mă desfac și mă adun la loc ca un caleidoscop uriaș din mii de bucățele, dintr-o dată, fără s-o anunțe absolut nimic, am recompus o… bășină care a făcut țăndări liniștea cea serenă. A bubuit atât de tare că, dacă exact atunci s-ar fi produs a doua venire a lui Iisus, ar fi trecut complet neobservată.

Dar ce zic eu despre venirea lui Iisus, dacă exact în momentul ăla Pâmântul ar fi intrat în coliziune cu un asteroid gigant, ăia de la NASA ar fi zis „bine, bine, vedem imediat ce-i și cu asteroidul ăsta, dar mai întâi depistați ce dracu’ e cu bubuitura aia îngrozitoare care s-a auzit din Europa de Est”.

S-a auzit atât de tare c-au tăcut și greierii, atât de tare că pentru o secundă s-a ridicat și întunericul, atât de tare că, sunt convins, în momentul ăla s-a oprit un pic planeta în loc.

Dar a trecut, momentul s-a dus, caleidoscopul s-a recompus, greierii au început din nou să cânte, întunericul era din nou la locul lui, viața se întorcea iarăși la normal, așa cum o știam înainte. Am scrutat strada în jur și-am oftat ușurat: măcar nu mai auzise nimeni isprava mea.

Ei, și exact când mă străbăteau gândurile astea care aveau darul să mă liniștească și să mă ajute cu regăsirea de sine, din întunericul adânc al curții lu’ Jean, aia cu pereții negri ca smoala, s-a auzit senin vocea lu’ nevastă-sa:

– Bună seara, vecine!

Atunci, am știut că sunt nemuritor. Am știut că, dacă n-am făcut infarct, e clar că n-o să mai mor niciodată.

De prisos să vă mai spun că luni de zile am evitat să dau ochii cu nevasta lu’ Jean. Dacă ne întâlneam întâmplător pe stradă, mă prefăceam că mă uit în altă parte sau traversam. Dacă ieșeam pe balcon și-o vedeam în curte, intram urgent înapoi în casă. Dar știam că ea știe și că n-o să uite niciodată ce-am făcut în blestemata aia de noapte de vară.

Și-acum vă provoc să găsiți o întâmplare care să vă fi făcut să vă simțiți măcar pe sfert la fel de penibil.