Atenție! Textul de azi e mai spre motivațional așa, prin urmare plictisitor. Și mai e și forte scurt, pentru că esențele tari se țin în sticluțe mici. Dacă n-aveți chef de din astea, apăsați cu încredere pe x-ul din colțul din dreapta sus și ne vedem mâine.

În spatele casei unde stau e un copac pe care l-aș fi putut vedea de nenumărate ori. Și zic „l-aș fi putut vedea” pentru că, evident, nu l-am văzut niciodată. Mai bine zis, nu l-am remarcat niciodată. De câte ori mă uitam pe geam, mă uitam pe lângă el, prin el, în gol sau la cu totul altceva, nici nu știam că există. Dacă m-ar fi întrebat cineva despre copacul din spatele casei, m-aș fi uitat la el ca la un nebun.

Până ieri, când dintr-o dată am observat că copacul nu e un copac, ci un pom. Cu siguranță nu l-aș fi observat nici acum, dacă în vârful lui, pe creanga cea mai de sus, n-ar fi rămas agățat un măr. Singur. Exact cel pe care-l puteți vedea mai jos.

Moment în care am lăsat orice altceva și-am pus mâna pe telefon să-i fac o poză care promitea să fie una dintre cele mai mișto fotografii pe care le-am făcut vreodată. Nu, nu pentru vreo compoziție deosebită a imaginii, ci pentru însuși mărul ăla rămas acolo sus. Singur.

Probabil acum vă spuneți că nu mai am chiar toți boii acasă. Ar putea fi o ipoteză, ar putea fi. Dar vedeți voi, povestea asta cu mărul e exact ca-n viață: ca să reușești să faci ceva remarcabil, orice, indiferent că ești casier la lidl, vatman, sau manager de multinațională, trebuie să ai tăria și preseverența fructului ăstuia care s-a încăpățânat să rămână acolo, pe creanga lui, în ciuda viscolului, în ciuda zăpezii, în ciuda gerului.

Săptămâna trecută a fost cod roșu, au căzut macarale, au căzut copaci, au zburat țigle și tot felul de alte obiecte care, teoretic, n-ar fi avut voie nici măcar să se miște. Nu și mărul ăsta care s-a încăpățânat să rămână acolo sus. Singur.

Atât.